Acţiune privind recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces. Reducerea de către instanţă a cuantumului onorariului avocaţial.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Cheltuielile de judecată. Acţiune privind recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces. Reducerea de către instanţă a cuantumului onorariului avocaţial
Index alfabetic. Drept procesual civil
- onorariu avocaţial;
- recuperarea cheltuielilor de judecată;
- reducere.
C.pr.civ. art. 274
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 10144 din 15 decembrie 2009.
Prin acţiunea înregistrată la 17 ianuarie 2008 reclamanta S.C.A. S.A. Slatina a chemat în judecată pe pârâtul G.M.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-l oblige pe pârât la plata sumei de 1.556.114,88 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile de avocat și cheltuielile de transport ocazionate de următoarele litigii:
- litigiul având ca obiect acţiunea în pretenţii formulată de G.M.M. în legătură cu inovaţia denumită „Lopată tehnologică”, soluţionat irevocabil prin decizia nr.10416 din 15 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și
- litigiul având ca obiect acţiunea în pretenţii formulată de G.M.M. în legătură cu inovaţia denumită „Dispozitiv articulaţie ciocan”, soluţionat irevocabil prin decizia nr.5455 din 2 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr.1192 din 2 septembrie 2008, Tribunalul Olt, Secţia civilă a admis în parte acţiunea și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 lei despăgubiri, precum și la plata sumei de 683 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a stabilit fazele procesuale care s-au parcurs în cele două litigii indicate de reclamantă și a identificat, totodată, facturile și chitanţele care fac dovada achitării onorariilor avocaţiale.
În drept, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 274 alin. (2) Cod procedură civilă, judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii au însă dreptul, potrivit art.274 alin. (3) Cod procedură civilă, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Totodată, a reţinut și practica în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia partea care a câștigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alţii împotriva României, Raicu împotriva României).
În același sens, a reţinut și decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă.
Referitor la litigiul în legătură cu inovaţia denumită „lopată tehnologică”, tribunalul a reţinut că în faza recursului s-au efectuat plăţi disproporţionat de mari pentru onorariile avocaţiale, că nu există documente justificative privind orele prestate și nu rezultă în ce a constat activitatea avocaţilor pentru a lua cunoștinţă de actele și probele dosarului, cu atât mai mult cu cât soluţia pronunţată de Curtea de Apel Craiova era favorabilă pârâtei S.C. A. S.A. astfel încât , în faza de recurs nu s-a făcut altceva decât să se susţină soluţia instanţei de fond, invocându-se ca principal argument pronunţarea unei alte soluţii de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie într-un dosar cu obiect identic.
În ceea ce privește litigiul referitor la inovaţia „Dispozitiv articulaţie ciocan”, tribunalul arată că în perioada martie 2005 – mai 2007, începând cu susţinerea cererii de strămutare, s-au efectuat plăţi disproporţionat de mari și că nu există de asemenea documente justificative, cu atât mai mult cu cât în această cauză soluţia Curţii de Apel Brașov - la care s-a strămutat pricina – a fost ulterioară deciziei nr.177/2005 a Curţii de Apel Craiova, creându-se astfel precedentul admiterii excepţiei prescripţiei.
Având în vedere că și în acest litigiu soluţia Curţii de Apel Brașov a fost favorabilă pârâtei, efortul ulterior al avocaţilor, în faza de recurs și de contestaţie în anulare, a fost simţitor diminuat.
S-a mai reţinut că, numai examinând plăţile efectuate de la încheierea contractului de asistenţă și până la soluţionarea cererii de strămutare, în perioada februarie 2005 – 15 aprilie 2005, acestea totalizează 278.475 lei, sumă total nejustificată în ceea ce privește activitatea de specialitate din partea avocaţilor angajaţi de pârâtă.
Prin decizia nr. 9 din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa și l-a obligat pe pârât și la plata sumei de 63,51 lei cu titlu de despăgubiri civile, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei și l-a mai obligat pe pârât la plata sumei de 3,73 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Susţinerile apelantei reclamante în sensul lipsei de abilitare a instanţei de judecată de a proceda la reducerea onorariului de avocat cu ocazia soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, fie cu caracter accesoriu, fie pe cale principală, sunt nefondate.
Această abilitate este dată de dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă, care au fost declarate constituţionale prin decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că nicio dispoziţie din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea și complexitatea activităţii depuse.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecinţa însușirii sale de către instanţă prin hotărârea judecătorească, creanţa dobândind astfel caracter cert, lichid și exigibil.
În același sens este și jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocaţiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă nu contravin nici dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocaţi și client nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect de niciun organ al statului.
Aceste prevederi se aplică exclusiv raporturilor contractuale dintre părţile contractului de asistenţă juridică, fiind o aplicaţie particulară a art. 969 Cod civil, care consacră principiul obligativităţii respectării contractului de către părţi, clientul având obligaţia de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, în măsura în care va câștiga procesul, decât dacă instanţa va aprecia asupra caracterului său real, necesar și rezonabil.
În ceea ce privește temeinicia hotărârii tribunalului, curtea de apel a reţinut că:
Este adevărat că valoarea pricinilor în care s-au efectuat cheltuielile de judecată pretinse a fost de aproximativ 22 miliarde lei vechi, însă ambele litigii au fost soluţionate în temeiul excepţiei peremtorii a prescripţiei dreptului la acţiune, soluţiile fiind menţinute de toate instanţele de control judiciar, ceea ce fundamentează presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită.
Ca atare, suma de 1.556.051,37 lei constând în onorarii de avocat, deși are un caracter cert nu îndeplinește condiţiile de a fi necesară și rezonabilă și, în consecinţă, diminuarea sa în limita sumei de 10.000 lei apare ca fiind legală și proporţională cu complexitatea cauzei și efortul depus din partea apărătorului.
Este fondat însă, motivul de apel referitor la omisiunea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de transport suportate de reclamantă pe parcursul derulării celor două litigii, dovedite prin chitanţele fiscale depuse la dosar și totalizând 63,51 lei.
Făcând aplicarea dispoziţiile art. 276 Cod procedură civilă curtea de apel a mai stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, proporţional cu pretenţiile admise, respectiv a sumei de 3,73 lei.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct.9 și art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
1. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recurenta susţine că instanţa de apel, ca și prima instanţă, a procedat nelegal la reducerea onorariului avocaţial plătit în cele două litigii.
1.1. În acest sens, recurenta susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, care statuează că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Obligaţia de plată îi incumbă pârâtului și în raport de dispoziţiile art. 998-999 Cod civil referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, în condiţiile în care temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate și de împrejurarea că pârâtul s-a aflat în culpă procesuală, reclamanta este îndreptăţită să recupereze integral cheltuielile de judecată efectuate.
În continuare, recurenta prezintă fazele procesuale urmate în cele două litigii și cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul acestora, arătând că niciuna din cheltuielile efectuate nu a fost rambursată de către pârât.
De altfel, instanţa de apel reţine în mod corect în considerentele hotărârii că suma de 1.556.051,37 lei reprezentând onorariile de avocat are un caracter cert, situaţie în care trebuia să îl oblige pe pârât la plata integrală a acestei sume.
1.2. Instanţa de apel trebuia să constate că prima instanţă a procedat în mod nelegal reducând onorariul avocaţial suportat de reclamantă în cadrul litigiilor menţionate.
În sensul că, potrivit art. 30 din Legea nr.51/1995, instanţele nu au dreptul să reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul său, recurenta invocă decizia nr. 1479/1996 a Curţii Supreme de Justiţie - secţia comercială și decizia nr. 914/1996 a aceleași instanţe.
Totodată, arată că prin decizia nr. 367/2008 a Curţii Constituţionale s-a statuat asupra constituţionalităţii art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, reţinându-se că obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru și onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia.
Instanţa de apel trebuia să observe că această decizie este ulterioară deciziei nr. 401/2005 a Curţii Constituţionale, pe care o invocă în motivarea hotărârii.
În continuare, recurenta menţionează o serie de decizii de speţă ale instanţei supreme prin care s-au acordat integral cheltuielile de judecată efectuate de către partea care a avut câștig de cauză.
1.3. Instanţa de apel ca - și instanţa de fond - și-a însușit în mod nejustificat susţinerea pârâtului potrivit căreia onorariile sunt disproporţionate și exagerate faţă de valoarea pricinii și munca depusă de avocaţi.
Enumerând activităţile depuse pe parcursul derulării celor două procese de către avocaţii săi, recurenta arată că, chiar dacă admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a făcut inutilă soluţionarea fondului pricinii, în vederea termenului de judecată a fost necesară pregătirea dosarului sub toate aspectele, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 51/1995.
Mai arată că onorariile menţionate în contractele de asistenţă juridică au fost stabilite tocmai în raport cu timpul efectiv prestat, că societatea de avocatură angajată este una specializată în domeniu și că, într-un litigiu similar, care a fost soluţionat tot de instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Craiova, D.V. a plătit avocatului care îl reprezintă pe pârâtul din prezenta cauză, suma de 1.350.000 lei doar pentru redactarea unei cereri de executare silită prin poprire.
Faţă de cele arătate, aprecierea instanţelor anterioare potrivit căreia munca avocatului în cele două cauze valorează suma de 10.000 lei este lipsită de orice fundament și demonstrează o lipsă de apreciere în privinţa calităţii activităţii avocaţiale desfășurate de „S. și A.”.
Jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de instanţe se referă la alte chestiuni decât cele care formează obiectul litigiului, fiind vorba de decizii pronunţate împotriva Statului Român, în materie imobiliară sau în legătură cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar nu împotriva unor persoane fizice sau juridice care cu rea-credinţă au declanșat litigii pe rolul instanţelor judecătorești și pe care le-au pierdut, cum este cazul în speţă.
2. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, recurenta arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului prin care apelanta critica cuantumul sumei de 10.000 lei.
Astfel, se criticase faptul că instanţa de fond a acordat suma de 10.000 lei cu titlul de onorariu avocaţial pentru ambele litigii și pentru toate căile de atac parcurse de acesta, fără a rezulta cum a stabilit instanţa acest cuantum.
Or, judecătorul are obligaţia de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile uneia din părţi și le-a respins pe celelalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare.
Având în vedere numeroasele etape procesuale parcurse de fiecare cauză și numărul mare de ore alocate asigurării unei asistenţe juridice de calitate este mai mult decât surprinzătoare decizia instanţei de judecată de a acorda, în final, suma de 10.000 lei, fără a se arăta măcar cum a stabilit instanţa acest cuantum.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.556.114,88 lei cheltuieli de judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezenta cauză.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat în limitele și pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
1. Criticile de nelegalitate formulate de recurentă sunt nefondate pentru următoarele considerente:
1.1. Instanţa de apel – ca și prima instanţă – a interpretat corect dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă.
Este adevărat că reclamanta S.C. A. S.A. Slatina a avut câștig de cauză în cele două litigii anterioare, în care, admiţându-se excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de ea, s-au respins ca prescrise ambele acţiuni promovate de G.M.M.
În acest mod reclamantul din cele două litigii a căzut în pretenţii în sensul art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă.
Textul de lege menţionat dă dreptul părţii care a câștigat să solicite plata cheltuielilor de judecată.
Aceasta constituie, de altfel, regula pe care instanţele o aplică, în acest sens fiind relevantă jurisprudenţa invocată de recurentă.
De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 Cod procedură civilă prevede o excepţie, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cum textul nu distinge, el are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât și atunci când sunt solicitate pe calea unei acţiuni separate.
Faţă de existenţa acestui text de lege nu se poate primi critica recurentei privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă ori principiului reparării integrale a prejudiciului specific răspunderii civile delictuale, deoarece neacordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată a fost motivată nu pe considerentul că, deși a câștigat litigiile, nu i s-ar cuveni cheltuielile de judecată, ci pe considerentul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă.
1.2. Contrar susţinerilor recurentei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă nu s-au încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995.
În realitate, după cum în mod just a reţinut curtea de apel, dispoziţiile legii privind organizarea și exercitarea profesie de avocat menţionate consacră principiul obligativităţii respectării contractului de asistenţă judiciară și sunt aplicabile exclusiv părţilor contractante.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Aceste dispoziţii legale au fost supuse și controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanţei de judecată și, totodată, sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește decizia nr. 367/2008 a Curţii Constituţionale, pretins ignorată de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că aceasta nu consacră o revenire a instanţei de contencios constituţional asupra propriei jurisprudenţe, ci privește excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă.
1.3.Referitor la jurisprudenţa C.E.D.O., invocată de instanţele anterioare, aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă și anume, acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile.
Chiar dacă în hotărârile date cu titlu de exemplu litigiile au privit încălcarea de către Statul Român a unor alte drepturi decât cele de proprietate industrială, problema cheltuielilor de judecată este o problemă comună tuturor litigiilor civile, iar distincţiile făcute de recurentă nu se justifică.
2. În afara criticilor de nelegalitate, pe care le-a reiterat și în recurs, reclamanta a formulat în apel și critici referitoare la modul în care a fost stabilit, prin reducere, onorariul de avocat la suma de 10.000 lei.
Cu privire la acest aspect, curtea de apel s-a limitat să arate că admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, menţinută de instanţele de control judiciar, fundamentează presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită.
Această motivare nu corespunde exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă și nici art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă, făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Astfel, trebuie remarcat, în primul rând, că în cele două litigii anterioare purtate între părţi nu s-a plătit un onorariu de avocat unic, care să fie redus printr-o singură operaţiune matematică de la suma de 1.556.051,37 lei la suma de 10.000 lei.
Dimpotrivă, cele două litigii au parcurs fiecare mai multe faze procesuale în care s-au achitat onorarii avocaţiale distincte.
De asemenea, în niciunul din litigii excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost soluţionată la primul termen de judecată.
S-au formulat în cauză căi extraordinare de atac și cereri de strămutare.
Pentru a proceda la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze, prin prisma dispoziţiilor legale menţionate, fiecare onorariu de avocat achitat de reclamantă, în funcţie de faza procesuală – fond, apel, recurs, contestaţie în anulare, cerere de strămutare, etc. - și actul de procedură pentru îndeplinirea căruia a fost convenit de părţi.
Chiar dacă proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţelor de fond, acestea trebuie să justifice fiecare reducere a unui onorariu avocaţial, și nu să stabilească în mod global o sumă care, în opinia lor, reflectă valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul unui întreg litigiu sau chiar al mai multora, cum este cazul de faţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul și, în baza art. 304 pct. 7 și art. 314 Cod procedură civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru ca aceasta să analizeze motivat aplicabilitatea criteriilor legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C.pr.civ. în raport de fiecare onorariu achitat de reclamantă.