Violare de domiciliu. Elemente constitutive. Tentativă la infracţiunea de înşelăciune
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra libertăţii persoanei
Indice alfabetic: Drept penal
- violare de domiciliu
- tentativă la infracţiunea de înşelăciune
C. pen., art. 20, art. 22, art. 192, art. 215
1. Fapta de a pătrunde, fără drept, într-un imobil, fără consimţământul persoanei care locuieşte în acel imobil, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, chiar dacă persoana locuieşte în imobil fără titlu, iar făptuitorul a introdus împotriva acesteia o acţiune în evacuare.
2. În cazul tentativei la infracţiunea de înşelăciune, săvârşită prin solicitarea unor sume de bani pentru asigurarea tratamentului medical al unui minor decedat la data solicitării acestor sume, informarea persoanei vătămate cu privire la decesul minorului nu echivalează cu o desistare, în condiţiile în care făptuitorul a solicitat în continuare sumele de bani, prin invocarea unui alt caz urgent.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3858 din 5 decembrie 2013
1. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 483 din 29 noiembrie 2012, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F.T. pentru infracţiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe acelaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen.
În baza art. 86 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale) a condamnat pe inculpatul F.T. la 1 an închisoare.
În baza art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale), a condamnat pe acelaşi inculpat la 3 luni închisoare.
În baza art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale), a condamnat pe acelaşi inculpat la 3 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.
A aplicat art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei şi a fixat termen de încercare în baza art. 82 C. pen. de 3 ani.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a desfiinţat înscrisurile falsificate şi intitulate „Recurs” şi „Motive de recurs.”
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei I.M. pentru infracţiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata I.M. pentru infracţiunea prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata P.V. pentru infracţiunea prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen.
A respins, ca nefondată, acţiunea civilă a părţii civile M.V.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., art. 345 alin. (3) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 - art. 291 C. proc. pen. în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi - instanţa a examinat şi apreciat materialul probator confirmând parţial existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii şi vinovăţia penală a autorilor acestora, în care sens a constatat următoarele:
La data de 12 octombrie 2005 a fost înfiinţată Fundaţia „I.A. pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie”, fiind reprezentată legal de inculpatul F.T., în calitate de preşedinte co-fondator care, împreună cu inculpata I.M., mama inculpatului, fac parte din consiliul director.
Fundaţia are deschis la Banca C. cont, iar împuternicitul cu semnătură unică este inculpatul F.T.
Inculpatul F.T., începând cu data de 1 martie 2006, este membru al baroului, în prezent având calitatea de avocat definitiv în cadrul cabinetului de avocat „F.T.”
La data când se presupune că inculpaţii au comis infracţiunea de tentativă de înşelăciune, numita N.I. îndeplinea funcţia de coordonator programe sănătate în cadrul Asociaţiei „A.”, în prezent fiind director executiv al acestei asociaţii.
La data de 27 noiembrie 2006, inculpatul F.T. împreună cu inculpata I.M. au transmis prin fax la numărul Asociaţiei „A.” un memoriu şi mai multe anexe prin care prezentau cazul urgent şi important al minorului T.D., diagnosticat cu leucemie acută, care necesită urgent transplant de măduvă, în urma analizelor efectuate de medici. La data menţionată, minorul era decedat din 11 septembrie 2006, fapt cunoscut de către inculpaţii menţionaţi anterior, care participaseră în campania de strângere de fonduri pentru acesta, cât timp era încă în viaţă.
Memoriul înregistrat la Asociaţia „A.” la 27 noiembrie 2006 cuprindea solicitarea sumei de 170.000 euro pentru efectuarea transplantului şi a tratamentului medical aferent în străinătate, iar, în final, se menţiona olograf că „mai sunt necesari 2.500 euro.”
Memoriul era semnat de către inculpat în calitate de preşedinte fondator al Fundaţiei „I.A.”, având menţiunea olografă în colţul stâng sus al primei pagini „în atenţia domnului B.F.” şi la sfârşit menţiunea olografă „P.S. mai sunt necesari 2.500 euro.”
La data menţionată, B.F. era director executiv al Asociaţiei „A.”
Memoriul menţionat era însoţit de alte 15 file reprezentând: certificatul de încadrare a minorului T.D. în categoria de persoane cu handicap care necesită protecţie specială, mai multe rapoarte medicale privind situaţia minorului, inclusiv o fotografie a acestuia, precum şi un contract de sponsorizare în alb, care preciza contul bancar al Fundaţiei „I.A.”, în care urma să fie virată suma de către Asociaţia „A.”
În aceeaşi dată de 27 noiembrie 2006, la scurt timp după primirea faxului, Asociaţia a fost sunată de către inculpata I.M. care, în numele Fundaţiei „I.A.” dorea să vorbească cu reprezentantul Asociaţiei.
Martora N.I. a acceptat să poarte o discuţie cu inculpata I.M.
Inculpata I.M. i-a explicat martorei N.I. că minorul T.D. avea o situaţie similară cu a fiicei sale I.A., decedată din cauza bolii de leucemie, împrejurare care a determinat-o pe inculpată să ajute şi alţi copii cu această boală.
Martora N.I. i-a spus inculpatei că Asociaţia, ca instituţie, nu poate dona bani, dar că doreşte, personal, să doneze, eventual împreună cu alte cunoştinţe, în vederea ajutorării minorului.
Deşi martora N.I. i-a explicat telefonic inculpatei I.M. că va apela la cunoştinţele sale pentru a dona cu toţii bani în contul copilului, inculpata a insistat ca banii să fie viraţi de Asociaţie în contul Fundaţiei „I.A.”, Asociaţia urmând a beneficia de facilităţi fiscale.
În timpul acestei discuţii, martora N.I. i-a explicat constant inculpatei, fără succes însă, că, întrucât banii urmau să provină de la persoane particulare şi nu din partea Asociaţiei, eventualul contract de sponsorizare nu ar mai fi avut rost.
La un moment dat, în discuţia purtată de martora N.I. a intervenit inculpatul F.T. care a fost chemat de I.M. la telefon şi care a confirmat cele spuse anterior de mama sa. Şi el a insistat asupra încheierii unui contract de sponsorizare cu Fundaţia „I.A.” cu motivarea că Asociaţia va beneficia de o serie de facilităţi fiscale. Inculpatul a arătat că banii urmau să fie viraţi în contul Fundaţiei „I.A.” şi nu direct în contul minorului.
A doua zi, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a contactat recepţionerul Asociaţiei, spunându-i că minorul T.D. decedase chiar în acea zi, astfel încât, dacă s-au strâns deja bani, aceştia să fie trimişi în contul Fundaţiei „I.A”, deoarece ei au în lucru un alt caz urgent, fără a preciza care anume.
În aceeaşi zi, a fost primit din nou prin fax de la acelaşi număr contractul de sponsorizare „în alb”, în care figura contul bancar al Fundaţiei „I.A.” unde urma să fie virată suma de către Asociaţie.
Deşi martora N.I. a fost dezamăgită la aflarea acestei împrejurări, a luat decizia de a se informa direct de la familia copilului, fiind foarte impresionată de situaţia înfăţişată de către inculpată, martora având la acea dată un copil minor de vârsta minorului T.D.
La data de 29 noiembrie 2006, în urma consultării site-ului creat special pentru acest minor, martora N.I. a trimis un e-mail unchiului minorului, B.A.
Numitul B.A. a trimis un răspuns prin e-mail către N.I., informând că, din nefericire, minorul decedase cu două luni în urmă, la data de 11 septembrie 2006.
Având convingerea că s-a urmărit înşelarea sa, martora N.I., pentru a preveni alte posibile fapte de înşelăciune, a sesizat la data de 14 decembrie 2006 organele de poliţie cu privire la săvârşirea de către inculpaţii F.T. şi I.M. a infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
Inculpatul F.T. şi inculpata I.M. cunoşteau faptul că minorul era decedat de câteva luni, deoarece inculpata fusese anunţată de martorul B.A., unchiul minorului.
Faptele inculpaţilor de a încerca inducerea în eroare a numitei N.I. prin solicitarea sumei de 2.500 euro pentru ajutorarea minorului T.D., minor care în realitate murise de mai multe zile, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
Inculpaţii nu au fost traşi la răspundere penală deoarece s-au desistat şi, potrivit art. 22 C. pen., este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat mai înainte de descoperirea faptei ori a împiedicat producerea rezultatului.
Faptul că inculpaţii s-au desistat rezultă din aceea că a doua zi, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a sunat la Asociaţia „A.” şi a spus că minorul T.D. a decedat.
Nu are relevanţă în cauză aspectul că s-au solicitat bani, cu motivarea că sunt necesari pentru un alt caz urgent.
Aşa fiind, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F.T. pentru infracţiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi împotriva inculpatei I.M.
Cu privire la infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen., referitoare la inculpaţii F.T., I.M. şi P.V.:
În data de 29 august 2004, partea vătămată M.V. s-a căsătorit cu I.A., sora inculpatului şi fiica inculpatei I.M., diagnosticată cu leucemie în data de 14 iunie 2004, boală care i-a cauzat decesul peste un an, în data de 9 iulie 2005.
Societatea U. a decis să doneze imobilul (garsonieră) situat în B-dul M. familiei de proaspăt căsătoriţi M.V. şi I.A.
Deşi nu au fost întocmite niciodată documentele care să ateste proprietatea celor doi asupra garsonierei, cei doi au locuit fără întrerupere în imobil din luna noiembrie 2004, iar după decesul soţiei din data de 9 iulie 2005, partea vătămată M.V. continuă să locuiască la această adresă şi în prezent.
În data de 22 iulie 2005, între societatea U. şi inculpatul F.T. a fost încheiat contractul de donaţie autentificat având ca obiect acelaşi imobil, trecut ulterior de inculpat în patrimoniul Fundaţiei „I.A.” prin actul constitutiv al Fundaţiei. Contractul de donaţie încheiat între societatea U. şi inculpatul F.T. a fost declarat nul absolut prin decizia civilă nr. 244 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 1163/A din 19 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Acelaşi imobil a făcut apoi obiectul contractului de comodat, autentificat, încheiat între Fundaţia „I.A.” şi numita P.V. în calitate de beneficiar pe termen de 99 de ani.
La data de 29 ianuarie 2007 a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti cererea de chemare în judecată formulată de numita P.V. având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a părţii vătămate M.V. Cererea a fost semnată de numita P.V. şi de inculpat, în calitate de avocat al acesteia, primul termen de judecată fiind fixat la data de 20 februarie 2007.
În data de 8 februarie 2007 a fost eliberată cartea de identitate a numitei P.V., unde figurează domiciliul din B-dul M.
La data de 9 februarie 2007, martorii T.I. şi T.V., vecinii părţii vătămate M.V., au observat prin vizorul uşii lor de intrare că mai multe persoane se aflau la uşa apartamentului părţii vătămate şi încercau să pătrundă în interior prin forţarea uşii de acces. Alertat, martorul T.I. a apelat telefonic partea vătămată şi apoi a chemat organele de poliţie, observând prin vizor cum au spart încuietoarea uşii de acces şi cum au intrat în interiorul apartamentului părţii vătămate toţi cei prezenţi, respectiv inculpatul F.T., inculpata I.M., P.V. şi numiţii I.I., I.M. şi I.C., persoane pe care atât el cât şi soţia sa T.V. le-au recunoscut ulterior din fotografii.
În scurtă vreme, la faţa locului au sosit mai mulţi lucrători de poliţie care au încercat să stabilească cine avea dreptul de a locui în respectiva garsonieră.
În aceeaşi seară, partea vătămată s-a deplasat împreună cu martorul T.I. la secţia de poliţie unde a formulat plângere penală cu privire la infracţiunea de violare de domiciliu, după care s-a întors la locuinţă împreună cu mai mulţi lucrători de poliţie, găsind uşa de acces închisă şi butucul schimbat.
Încuietoarea fusese schimbată de inculpat împreună cu numitul I.I., care au demontat încuietoarea existentă şi au montat una nouă în timp ce partea vătămată şi ceilalţi se aflau la poliţie, de faţă fiind inculpata I.M. care a fost auzită de martora T.V. că le spunea celor doi că „nu este legal ceea ce fac.”
Partea vătămată a petrecut noaptea 9/10 februarie 2007 la o altă adresă, iar în dimineaţa zilei de 10 februarie 2007 a spart încuietoarea uşii de acces pentru a intra în locuinţă.
Între partea vătămată M.V., care locuieşte şi în prezent în imobil, şi Fundaţia „I.A.”, care figurează cu sediul la aceeaşi adresă, dar în fapt nu funcţionează acolo, au existat mai multe procese civile din momentul încheierii contractului de donaţie în favoarea inculpatului şi până în prezent, fără a exista o hotărâre care să statueze cu titlu definitiv asupra dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea uneia dintre părţi. Anterior faptei din data de 9 februarie 2007 a fost pronunţată o singură hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 2511 din 6 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de evacuare formulată în data de 4 aprilie 2006 de Fundaţia „I.A.” pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Este de subliniat faptul că, la data săvârşirii faptei, atât inculpatul F.T., cât şi inculpata P.V. cunoşteau faptul că garsoniera era locuită de M.V., întrucât la data de 29 ianuarie 2007 formulaseră o cerere de chemare în judecată având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a părţii vătămate M.V. din apartamentul sus-menţionat; cererea era semnată de numita P.V. şi de inculpat, în calitate de avocat al acesteia, primul termen de judecată fiind fixat pentru data de 20 februarie 2007, respectiv peste aproximativ o săptămână de la săvârşirea faptei.
Situaţia de fapt, aşa cum a fost prezentată, a fost recunoscută de către inculpaţi care au arătat că au dreptul de a pătrunde în imobil, deoarece acolo îşi avea sediul Fundaţia „I.A.”, iar accesul membrilor fundaţiei nu era interzis.
Au mai arătat inculpaţii că partea vătămată nu deţinea niciun titlu care să-i confere un drept de folosinţă al locuinţei.
De asemenea, este de subliniat aspectul că între inculpaţi şi partea vătămată au avut şi au loc neînţelegeri cu privire la folosinţa imobilului, aspect ce a determinat mai multe procese civile între aceştia.
Faţă de cele reţinute, instanţa a apreciat că se impune achitarea inculpaţilor F.T., I.M. şi P.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen., deoarece inculpaţii au crezut că au dreptul să pătrundă în imobil, lipsind deci intenţia de a comite infracţiunea de violare de domiciliu.
Faptele reţinute în sarcina inculpatului F.T., care la datele de 26 mai 2007 şi 7 iunie 2007 a condus autovehiculul marca S. pe drumuri publice, fără a poseda permis de conducere, declarând în faţa organelor de poliţie identitatea falsă de R.O., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 86 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi ale infracţiunii prevăzute în art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiunea de fals privind identitatea fiind comisă în scopul ascunderii infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere.
Faptele reţinute în sarcina inculpatului F.T. care a falsificat înscrisurile intitulate „Recurs” şi „Motive de recurs”, înregistrate la instanţă la datele de 13 februarie 2008 şi 26 martie 2008, producând consecinţe juridice în sensul de a fi declarat recursul şi, respectiv, de a fi motivat recursul împotriva sentinţei penale nr. 10 din 30 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. S-a impus reţinerea şi a dispoziţiilor art.41 alin. (2) C. pen. pentru aceste două acte de falsificare, deoarece rezoluţia infracţională a inculpatului a fost unică.
2. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs în termen legal, între alţii, procurorul, aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., în afara temeiurilor invocate şi a cererilor formulate, sub toate aspectele, în raport cu întregul material probator administrat în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
În evaluarea probelor, judecătorul fondului, deşi a constatat elemente şi împrejurări de fapt care conturau pe deplin situaţia descrisă prin actul de trimitere în judecată, a dat, parţial, o interpretare greşită acestora.
Efectuând propriul examen şi având în vedere probele cauzei, parte din ele administrate în mod nemijlocit - audiere inculpaţi, martori N.I., T.I. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Inculpatul F.T. şi mama sa, inculpata I.M. sunt reprezentanţi legali ai Fundaţiei „I.A.” pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie, având cont deschis la Banca C., iar inculpatul F.T., din 2006, 1 martie, este membru al baroului, avocat definitiv.
În calităţile deţinute în cadrul fundaţiei cei doi inculpaţi, deşi cunoşteau că minorul T.D. decedase cu două luni în urmă, la data de 27 noiembrie 2006 au solicitat prin fax Asociaţiei „A.” (prin transmiterea unui memoriu, anexe de prezentare a cazului urgent al copilului diagnosticat cu leucemie acută ce necesita transplant măduvă) ajutor bănesc, câteva mii de euro.
Aşa cum a declarat martora N.I. în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, documentul primit de Asociaţia la care martora era angajată poartă antetul fundaţiei inculpaţilor, semnătura inculpatului F.T., iar insistenţa cu care cei doi inculpaţi cu care a purtat o discuţie telefonică îi solicitau urgent ca ajutorul bănesc să fie trecut în contul fundaţiei, şi nu al familiei copilului bolnav, precum şi aspectul că cei doi inculpaţi nu au fost în măsură să-i ofere detalii în legătură cu starea efectivă a copilului, i-a creat acesteia serioase bănuieli cu privire la credibilitatea demersului inculpaţilor.
A doua zi, respectiv la 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a contactat din nou Asociaţia „A.” şi, într-o discuţie telefonică cu alt angajat, a făcut cunoscut că minorul T.D. decedase, însă a menţinut solicitarea ca eventualul ajutor bănesc pe care persoane fizice ar dori să-l facă (obiectul de activitate al Asociaţiei „A.” nu permitea ca asociaţia să facă donaţiile) să fie depus în contul fundaţiei inculpatului, întrucât exista un alt caz urgent în lucru, aşa încât suma de bani urma a fi redirecţionată.
În aceste împrejurări, martora N.I. a considerat necesar a se informa şi din altă sursă cu privire la situaţia minorului T.D., iar din pagina personală de internet, creată special pentru copil, a aflat adresa de e-mail a unchiului minorului (B.A.) şi, în urma corespondenţei purtate cu acesta, a înţeles că decesul copilului se produsese cu două luni în urmă, iar B.A. credea că doar o neînţelegere i-ar fi făcut pe inculpaţi să mai solicite ajutor bănesc pentru acel copil, întrucât inculpaţii cunoşteau pe de-a întregul situaţia.
Constatând toate aceste împrejurări, acţiunile întreprinse de cei doi inculpaţi, judecătorul fondului, în mod eronat şi printr-o greşită interpretare a dispoziţiilor legale, a concluzionat cu privire la incidenţa cauzei de nepedepsire prevăzută în art. 22 C. pen., şi anume desistarea, reţinând că prin conduita manifestată de inculpaţi la 28 noiembrie 2006, când au sunat la Asociaţia „A.” anunţând decesul minorului, aceştia ar fi renunţat la activitatea infracţională, abandonând actele de executare.
În deplin acord cu susţinerile procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acţiunile derulate de inculpaţii I.M. şi F.T., în a solicita acel ajutor bănesc, cu insistenţă şi invocând caracterul urgent al situaţiei minorului, despre care cunoşteau, dincolo de orice îndoială, că decedase cu două luni în urmă, apoi de a reveni cu precizarea că, deşi minorul decedase în acea zi, suma de bani este necesară pentru alt copil în suferinţă, iar, în mod absolut necesar, s-ar impune ca banii să fie depuşi în contul fundaţiei - denotă cu evidenţă acte ce se înscriu în tiparul tentativei la înşelăciune, şi nicidecum renunţare la activitatea infracţională, abandonarea actelor de executare.
Prin urmare, cei doi inculpaţi au pus în executare rezoluţia infracţională de a induce în eroare angajaţii Asociaţiei „A.”, executare care însă nu şi-a produs efectul, nu consecinţă a desistării, ci pentru că angajata N.I. a înţeles lipsa de legalitate a demersului iniţiat de inculpaţi şi nu a dat curs cererii acestora.
S-ar impune precizarea că reticenţa manifestată de martora N.I. a determinat, cel mai probabil, atitudinea inculpaţilor în a accepta că minorul decedase (deşi nu cu două luni în urmă, ci în data de 28 noiembrie 2006, potrivit precizării făcute de I.M. în convorbirile telefonice din 28 noiembrie 2006), însă de remarcat că nici în acele condiţii inculpaţii nu au înţeles să renunţe la solicitarea unui ajutor bănesc, ci au persistat în rezoluţia infracţională luată, invocând existenţa unui nou caz urgent.
În virtutea argumentelor înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va concluziona cu privire la săvârşirea de către inculpaţii F.T. şi I.M. a tentativei la înşelăciune, actele de executare efectuate înscriindu-se în şirul de manopere dolosive menite să inducă şi menţină în eroare partea vătămată în scopul de trimitere a sumei de bani.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere când a apreciat cu privire la existenţa cauzei de nepedepsire a tentativei nu pot constitui argumente convingătoare şi se află în vădită contradicţie cu situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul cauzei.
În speţă, niciuna din condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru incidenţa art. 22 C. pen., anume renunţarea la continuarea executării activităţii infracţionale întemeiată pe libera voinţă a făptuitorului să se producă înainte ca executarea să fie terminată, în timp util, deci, şi renunţarea să fie definitivă - nu se regăsesc.
În consecinţă, soluţia de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaţilor F.T. şi I.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. este greşită, cei doi inculpaţi urmând a fi traşi la răspundere penală.
O altă acuzaţie adusă inculpaţilor F.T., I.M., dar şi inculpatei P.V. a fost aceea de violare de domiciliu, în baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. pen., actul de trimitere în judecată reţinând în sarcina acestora că la data de 9 februarie 2007 au pătruns fără drept în imobilul părţii vătămate M.V., prin forţarea uşii de acces.
În analiza acuzaţiei, judecătorul fondului a constatat o situaţie de fapt corespunzătoare, stabilind că în imobilul garsonieră situat în B-dul M. au locuit începând cu anul 2004 familia părţii vătămate (M.V. fiind căsătorit la acea dată cu I.A., sora inculpatului F.T. şi fiica inculpatei I.M., decedată în urma diagnosticării cu leucemie, la 9 iulie 2005), în urma donării acestui imobil, într-o campanie pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie.
S-a reţinut că, deşi nu au fost întocmite niciodată documentele care să ateste proprietatea celor doi soţi asupra garsonierei, cei doi au locuit neîntrerupt în imobil din noiembrie 2004, iar după decesul soţiei, partea vătămată M.V. a continuat să locuiască la acea adresă. Pe de altă parte, înscrisurile existente la dosarul cauzei relevă că la 22 iulie 2005, între societatea U. şi inculpatul F.T. a fost încheiat contractul de donaţie autentificat, având ca obiect acelaşi imobil, ulterior trecut de inculpat în patrimoniul fundaţiei deţinute cu mama sa, contract care însă a fost declarat nul absolut prin decizia civilă nr. 244 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Acelaşi imobil a făcut apoi obiectul contractului de comodat, autentificat, între Fundaţia „I.A.” şi inculpata P.V. în calitate de beneficiar pe 99 de ani, aceasta din urmă solicitând în instanţă evacuarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a părţii vătămate M.V. din imobil, la data de 29 ianuarie 2007, cu prim termen de judecată fixat la 20 februarie 2007.
S-a mai reţinut că la 8 februarie 2007 a fost eliberată cartea de identitate a numitei P.V., unde figura domiciliul din B-dul M. În acest context, la data de 9 februarie 2007 - deci în timp ce acţiunea de evacuare pe cale de ordonanţă preşedinţială a părţii vătămate se afla pe rolul instanţei, urmare a demersului procesual iniţiat de inculpata P.V., ale cărei interese erau reprezentate de inculpatul F.T., avocat - cei 3 inculpaţi au înţeles să intre în posesia efectivă a imobilului, sens în care la acea dată au pătruns fără drept, prin forţarea uşii, în garsonieră.
Probele administrate în cauză au demonstrat dincolo de orice îndoială că cei 3 inculpaţi, însoţiţi şi de alte persoane, inculpatul F.T. folosindu-se de un obiect, au spart uşa locuinţei şi au pătruns în imobil, împrejurare în care vecinii alertaţi de zgomot au anunţat lucrătorii de poliţie.
Deşi judecătorul fondului a constatat că inculpaţii cunoşteau aspectul că acea garsonieră era locuită efectiv de partea vătămată, inculpata P.V. formulase acţiune judecătorească tocmai pentru a-l evacua pe M.V. din imobil, iar pe de altă parte, fundaţia inculpaţilor I.M. şi F.T. nu funcţionase niciodată acolo, concluzionează că se impune achitarea lor pentru infracţiunea prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen., pe considerentul că inculpaţii au crezut că au dreptul să pătrundă în imobil, neexistând intenţia.
Fără a se apleca asupra conţinutului constitutiv al infracţiunilor deduse judecăţii, aşa cum s-ar fi impus, şi fără a motiva aspectele care ar fi putut conduce la concluzia lipsei intenţiei, judecătorul fondului, contrar evidenţei, dă o rezolvare greşită acţiunii penale exercitate în cauză.
În deplin acord cu susţinerile procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, ţinând seama de actele executate de cei 3 inculpaţi, că elementele constitutive ale infracţiunii, atât în plan obiectiv, cât şi în latura sa subiectivă sunt îndeplinite, că, indiferent de credinţa inculpaţilor cu privire la dreptul lor asupra imobilului, de litigiile pe care le-au avut şi le aveau în instanţă cu partea vătămată şi care vizau acel imobil, aveau posibilitatea pătrunderii în locuinţă numai cu consimţământul părţii vătămate (care locuia efectiv acolo, fapt cunoscut de cei 3 inculpaţi) ori cu ocazia punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive care să le permită accesul.
Jurisprudenţa, dar şi doctrina au statuat că, prin incriminarea pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane, legiuitorul a înţeles să ocrotească, să protejeze libertatea şi inviolabilitatea locului în care o persoană îşi adăposteşte efectiv, îşi trăieşte viaţa privată fără însă a prevedea vreo cerinţă de îndeplinit în sensul existenţei vreunui titlu cu care acea persoană şi-a stabilit domiciliul într-un imobil, autor al infracţiunii de violare de domiciliu putând fi chiar proprietarul imobilului.
Or, speţa de faţă, tocmai o asemenea stare de fapt dezvăluie, partea vătămată M.V. locuind efectiv în garsonieră, aspect cunoscut inclusiv de inculpata P.V. care, în dorinţa de a intra în posesia imobilului, îl acţionase pe acesta injustiţie. De altfel, P.V. a confirmat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia audierii sale, că la data la care a mers împreună cu cei 2 inculpaţi, pentru a intra în imobil, F.T. a spart sistemul de închidere cu o bormaşină pe care o luase la el. Deşi inculpata P.V. a susţinut că nu a avut cunoştinţă de situaţia reală, ci ar fi constatat la faţa locului că garsoniera era locuită, probele cauzei demonstrează contrariul. Astfel, inculpata a acceptat să se deplaseze la acel imobil împreună cu coinculpaţii şi alte persoane, a constatat că inculpatul F.T. avea la el o bormaşină, iar din declaraţia martorului T.I., vecinul părţii vătămate şi cel care a anunţat lucrătorii de poliţie, a reieşit că aceasta a pătruns în imobil după spargerea sistemului de închidere a uşii.
În considerarea celor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a constata că cerinţele tragerii la răspundere penală a inculpaţilor F.T., I.M. şi P.V. sunt îndeplinite, iar susţinerile procurorului pe deplin fondate.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de procuror împotriva sentinţei nr. 483 din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a casat în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:
I. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., a condamnat inculpatul F.T. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 192 alin. (2) C. pen., a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare, iar în baza art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate cu pedeapsa stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 86 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin sentinţa penală atacată, inculpatul F.T. urmând a executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.
A dispus aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 5 ani ce constituie termen de încercare. A făcut aplicarea art. 863 alin. (1) C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
II. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpata I.M. la pedeapsa de 10 luni închisoare.
În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpata I.M. va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.
A dispus aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81-82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii.
III. În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat inculpata P.V. la pedeapsa de 3 luni închisoare.
În baza art. 81-82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei pe o durată de 2 ani şi 3 luni ce constituie termen de încercare.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.