Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Omor. Omor săvârşit prin cruzimi. Tentativă

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Omuciderea  

Indice alfabetic: Drept penal

- omor

- omor săvârşit prin cruzimi

- tentativă

           

C. pen., art. 20, art. 174, art. 176 alin. (1) lit. a)

 

Omorul se consideră săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta în aşa fel încât a produs victimei suferinţe mari, prelungite în timp, care depăşesc cu mult suferinţele inerente acţiunii de ucidere. Fapta de a arunca un proiectil inflamabil prin geamul unui imobil, provocând arsuri persoanei aflate în imobil, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la omor, cu reţinerea elementului circumstanţial de agravare referitor la omorul săvârşit prin cruzimi. Utilizarea unei substanţe inflamabile - de natură a cauza suferinţe suplimentare victimei, întrucât, în caz de incendiere, decesul nu survine instantaneu sau la scurt timp, ci după o suferinţă prelungită, de intensitate deosebită, determinată de arsurile corporale - se încadrează în noţiunea de „cruzimi.”

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 84 din 13 ianuarie 2014

 

Prin decizia nr. 69/AP din 18 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva sentinţei penale nr. 96/S din 1 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Braşov.

A fost desfiinţată în parte sentinţa mai sus menţionată, numai cu privire la greşita reţinere a dispoziţiilor art. 76 alin. (2) C. pen. relativ la infracţiunea de distrugere prevăzută în art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., pentru inculpatul I.D.

Rejudecând în aceste limite, cu privire la infracţiunea de distrugere prevăzută în art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., s-au reţinut pentru inculpatul I.D. dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Instanţa de apel a respins cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii C.D. şi I.D.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii R.M., C.D. şi I.D. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 96/S din 1 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov s-a dispus:

I. În baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de instigare la tentativă la omor deosebit de grav pentru inculpatul R.M. prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen.

În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul R.M. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la tentativă la omor deosebit de grav, la pedeapsa principală de 9 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani.

S-au interzis drepturile prevăzute în art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 61 alin. (1) teza a ll-a C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii de 16 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 303 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin decizia nr. 3508 din 4 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi a fost contopit restul rămas neexecutat de 1625 de zile cu pedeapsa aplicată prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 6 luni, rezultând pedeapsa de 9 ani şi 6 luni.

În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la distrugere, la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare.

Au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 61 alin. (1) teza a ll-a C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii de 16 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 303 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin decizia nr. 3508 din 4 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi a fost contopit restul rămas neexecutat de 1625 de zile cu pedeapsa aplicată prin prezenta, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare la care a fost adăugat un spor de 6 luni, rezultând o pedeapsă de 5 ani închisoare.

În baza art. 39 C. pen. raportat la art. 33, art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele mai sus aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa principală de 9 ani şi 6 luni închisoare, la care a fost adăugat un spor de 6 luni închisoare, în final inculpatul executând pedeapsa principală de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani.

Au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

II. În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii la tentativă de omor deosebit de grav, la pedeapsa principală de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani.

Au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare.

Au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 33, art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele mai sus aplicate, inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani.

Au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

III. În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului I.D. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav, la pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 2 ani.

Au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, la pedeapsa de 2 ani închisoare.

Au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 33, art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele mai sus aplicate, inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 2 ani.

Au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar să plătească părţii civile C.E. suma de 20.000 lei, cu titlu de daune materiale.

S-a luat act că părţile vătămate M.V. şi C.C. nu s-au constituit părţi civile.

Prima instanţă a făcut o amplă analiză a mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală.

În timpul cercetării judecătoreşti, instanţa a administrat nemijlocit mijloace de probă, respectiv declaraţiile inculpatului I.D., ale părţii vătămate M.V., ale martorilor C.C., M.M., I.G., B.V., J.I., I.M., C.Ş., T.O., O.I., T.M., I.S. şi T.I.

Au fost audiaţi în faţa instanţei doi martori cu identitate protejată având ca teză probatorie presiunile făcute de inculpatul R.M. asupra martorului M.M. şi asupra coinculpatului I.D. pentru a-şi schimba declaraţiile şi a fost efectuată o cercetare la faţa locului.

În fapt, s-a reţinut că după ce unul dintre fraţii R., respectiv R.P. a fost arestat pentru că lipsise de libertate şi violase pe minora C.K., ceilalţi fraţi au încercat în mod repetat a determina familia acesteia a primi o sumă de bani şi, în schimbul acestei sume, minora să îşi schimbe declaraţia în instanţă pentru ca R.P. să primească o pedeapsă mai uşoară. Au apelat la persoane apropiate familiei care au transmis mesajul fraţilor R., însă încercările lor au rămas fără rezultat.

Lovindu-se de refuzul părinţilor minorei, R.M. a luat legătura cu inculpatul C.D., pe care îl cunoscuse în penitenciar şi i-a cerut să incendieze casa familiei C.

C.D. îl contactează pe I.D. şi îi cere să îl însoţească în localitatea S. (pentru a da foc la o casă).

R.M. îi solicită lui M.M., un taximetrist din localitatea S., să efectueze o cursă din Braşov în S., spunându-i că îl va suna o persoană. Ulterior, inculpaţii l.D. şi C.D. s-au deplasat din Zărneşti către Braşov în zona Gării Centrale. Din gară, cei doi inculpaţi au fost luaţi de către martorul M.M. (taximetrist) cu autoturismul marca D.

Pe drum, cei doi inculpaţi au umplut o sticlă de plastic de doi litri cu motorină şi au cumpărat două sticle cu vin, recipientele fiind introduse într-o pungă din plastic identificată ulterior la faţa locului. Cu ajutorul sticlelor de vin şi cu combustibilul achiziţionat, cei doi inculpaţi au confecţionat două proiectile tip „Molotov.” Martorul M.M. i-a dus pe cei doi inculpaţi până în apropierea casei unde locuieşte familia C. Din locul unde martorul M.M. a oprit autoturismul, acesta nu avea vedere directă asupra imobilului în discuţie, astfel încât nu şi-a dat seama care este planul inculpaţilor I.D. şi C.D.

Ajungând în dreptul casei familiei C., cei doi inculpaţi au aprins recipientele şi le-au aruncat prin geamul de la parter unde locuia M.V., geam care era deschis, aşa cum a afirmat iniţial I.D., declaraţie asupra căreia i s-a cerut să revină.

Datorită acestei fapte, camera respectivă a fost incendiată, M.V. suferind arsuri gr. I-II la nivelul extremităţii cefalice şi căilor aeriene superioare prin flacără şi arsuri gr. II-III mâini bilateral.

După comiterea faptei, cei doi inculpaţi au fugit spre autoturismul condus de către M.M. şi i-au spus acestuia să demareze. În autoturism, inculpatul C.D. I-a sunat pe R.M., imediat după faptă. Potrivit primei declaraţii dată de martorul M.M., după ce s-a urcat în taximetru, inculpatul a sunat şi a comunicat că „a rezolvat” unei persoane pe care nu a putut să o identifice.

Au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii C.D. şi I.D. din tentativă la omor deosebit de grav prevăzută în art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. în vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 C. pen., considerându-se că cei doi inculpaţi au acţionat sub aspectul laturii subiective cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte faţă de faptul că ambii inculpaţi au declarat că aveau cunoştinţă despre faptul că imobilul respectiv era locuit, că nu s-au asigurat în prealabil pentru a vedea în concret dacă vreo persoană este în interiorul camerei sau nu (lucru facil de făcut, având în vedere lumina televizorului care era aprinsă şi faptul că nu existau perdele care ar fi obturat vederea), aspect care conduce la ideea că cei doi inculpaţi au acceptat ideea că în imobil sau chiar în acea cameră se poate afla o persoană. Tot astfel, mijlocul folosit a fost apt a produce moartea, fiind vorba de 2 proiectile tip Molotov, care au şi provocat de altfel consecinţe grave, împrejurarea că nu a decedat nicio persoană fiind rezultatul faptului că partea vătămată nu dormea, se afla într-o poziţie care i-a permis să iasă în cel mai scurt timp pe uşa camerei în curte, cel mai probabil cu spatele către geamurile de la stradă prin care au fost aruncate proiectilele inflamabile.

În drept, prima instanţă a stabilit că fapta inculpatului C.D. care în noaptea zilei de 1 aprilie 2012 a aruncat cu un proiectil inflamabil prin geamul imobilului situat în localitatea S. aparţinând familiei C. şi în care locuia şi M.V., imobilul fiind deteriorat, iar M.V. suferind arsuri pe 15% din suprafaţa corpului, cu precădere în zona feţei şi a căilor respiratorii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută în art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi distrugere prevăzută în art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.

Fapta inculpatului I.D. care în noaptea zilei de 1 aprilie 2012 a aruncat cu un proiectil inflamabil prin geamul imobilului situat în localitatea S. aparţinând familiei C. şi în care locuia şi M.V., imobilul fiind deteriorat, iar M.V. suferind arsuri pe 15% din suprafaţa corpului, cu precădere în zona feţei şi a căilor respiratorii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută în art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi distrugere prevăzută în art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.

Fapta inculpatului R.M. de a determina pe C.D. şi pe I.D. să incendieze imobilul situat în localitatea S., fapt dus la îndeplinire în noaptea de 1/2 aprilie 2012, în interiorul imobilului aflându-se partea vătămată M.V., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de instigare la tentativă la omor deosebit de grav prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi instigare la distrugere prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpaţii.

Verificând hotărârea atacată sub toate aspectele, în aplicarea art. 378 C. proc. pen., curtea de apel a constatat următoarele:

Cu privire la încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, tribunalul în mod temeinic a respins cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii C.D. şi I.D., analizând acceptarea de către aceştia a posibilităţii producerii rezultatului socialmente periculos privind decesul celor ce se aflu în acel imobil, aptitudinea instrumentelor folosite de inculpaţi, respectiv 2 proiectile cu benzină tip Molotov.

Inculpaţii, ce au cunoscut faptul că imobilul era locuit permanent, au acceptat posibilitatea de a suprima viaţa persoanelor ce se aflau în imobil, faţă de rezultatul pe care l-au prevăzut, au avut o atitudine indiferentă de acceptare a acestuia, nu au făcut nimic pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămânând în pasivitate.

Aspectul că victimei nu i-a fost pusă în primejdie viaţa (reţinut în concluziile raportului medico-legal) nu poate conduce la concluzia că fapta nu poate fi încadrată juridic în tentativă la omor, întrucât aceste concluzii medico-legale nu au relevanţă cu privire la încadrarea juridică a faptei care se stabileşte în raport cu criteriile menţionate mai sus, iar nu raportat la concluziile din actele medicale referitoare la punerea vieţii victimei în stare de primejdie.

Fapta inculpaţilor întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiune de omor deosebit de grav, chiar dacă actul medical opinează că leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei, întrucât cele două noţiuni de „punere în primejdie a vieţii” şi de „tentativă la omor” sunt total diferite, prima depinzând de aspectele medicale, cea de-a doua de contextul juridic al producerii faptei sub aspectul tentativei.

Cu privire la motivul de apel de nelegalitate suplimentat de parchet în faţa instanţei de apel, referitor la inculpatul l.D., instanţa îl consideră întemeiat, deoarece prevederile art. 76 alin. (2) C. pen. nu pot fi reţinute cu privire la infracţiune de distrugere prevăzută în art. 217 C. pen., în acest caz, în situaţia reţinerii de circumstanţe atenuante, fiind incidente dispoziţiile art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii C.D., R.M. şi I.D.

Examinând cauza în temeiul art. 385⁶ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Având în vedere data pronunţării deciziei recurate, respectiv 18 iunie 2013, se constată aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală modificate prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Conform art. 385¹⁰ alin. (2¹) C. proc. pen., în cazul în care nu sunt respectate condiţiile de mai sus, instanţa de recurs ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În speţă, recurenţii R.M. şi C.D. au formulat, cu mai mult de 5 zile înaintea primului termen de judecată, memorii în care au evidenţiat criticile cu privire la soluţiile contestate, acestea fiind ulterior dezvoltate în motivele de recurs formulate de apărătorii aleşi. Drept urmare, deşi aceste din urmă motive nu au fost depuse în termenul prevăzut în art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le va examina din perspectiva cazurilor de casare invocate, dar şi din oficiu, potrivit cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Situaţia este diferită în ceea ce-l priveşte pe recurentul l.D. Deşi citaţia a fost comunicată încă din data de 18 iulie 2013, cu menţiunea expresă a depunerii motivelor de recurs în condiţiile legale şi sub sancţiunea prevăzută de lege, motivele de recurs au fost formulate şi depuse la dosar abia în data de 9 ianuarie 2014, mult după primul termen de judecată (din 11 noiembrie 2013). În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate examina criticile încadrate în cazurile de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 şi 17² C. proc. pen., cazuri care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., nu pot fi avute în vedere din oficiu.

Cu toate acestea, având în vedere efectul extensiv al recursurilor declarate de inculpaţii C.D. şi R.M., constatând că motivele de recurs ale acestora sunt aproape identice cu cele formulate de inculpatul l.D., implicit, prin analiza celorlalte două recursuri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va examina cauza şi cu privire la inculpatul l.D., constatările instanţei de recurs fiind aplicabile şi acestui inculpat.

Inculpaţii R.M. şi C.D. au invocat cazurile de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 şi 17² C. proc. pen., formulând critici similare, motiv pentru care instanţa de recurs va proceda la examinarea cumulată a acestora, cu nuanţările corespunzătoare fiecărui inculpat.

Se constată că, potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, iar cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. vizează situaţia în care hotărârea este contrară legii sau prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

În esenţă, cei doi inculpaţi au criticat hotărârile pentru nelegalitate: inculpatul C.D. a invocat lipsa de valabilitate a unor mijloace de probă; ambii inculpaţi au invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, precum şi greşita condamnare datorită lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav, cu consecinţa achitării în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a), respectiv art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar, au solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav în infracţiunea de vătămare corporală.

Formal, aceste critici se circumscriu cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 şi 17² C. proc. pen., care nu dau însă posibilitatea instanţei de recurs să examineze cauza în fapt, ci numai în drept.

În concret, aşa cum rezultă din motivarea recursurilor şi din dezbateri, inculpaţii au invocat şi aspecte ce exced cazurilor de casare mai sus menţionate, deoarece au contestat chiar situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, respectiv modul în care aceste două instanţe au apreciat probele, inculpaţii tinzând să obţină în recurs o reapreciere a materialului probator cu consecinţa stabilirii unei situaţii de fapt diferite, care să evidenţieze elemente favorabile din perspectiva încadrării juridice.

Având în vedere specificul recursului ca o a doua cale ordinară de atac, circumscrisă prin dispoziţiile legale la examinarea chestiunilor de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate proceda la un asemenea examen, caracterul devolutiv al recursului fiind limitat prin dispoziţiile art. 385⁶, art. 385⁹ şi art. 385¹⁰ C. proc. pen.

În consecinţă, instanţa de recurs nu poate analiza conţinutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator şi nu poate stabili o altă situaţie de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi al instanţei de apel.

Drept urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate examina criticile referitoare la greşita reţinere, pe baza probelor administrate în cauză, a anumitor elemente faptice, ci poate doar verifica, prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, corectitudinea încadrării juridice a faptelor.

Motivele de recurs ce vizează nelegalitatea probelor, încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, pot fi analizate în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., dar sunt nefondate, neavând corespondent în actele şi lucrările dosarului.

Nici acuzaţia penală formulată de parchet şi nici condamnarea dispusă de către instanţe nu se întemeiază pe probe care să nu fi fost menţionate în actul de sesizare, care să nu fi fost administrate sau analizate de către instanţe.

Audierea martorului cu identitate protejată „l.G.” s-a desfăşurat, atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, cu respectarea dispoziţiilor art. 86¹ C. proc. pen., fără să se poată constata nelegalitatea declaraţiilor date de acest martor.

În plus, tot cu respectarea art. 86¹ C. proc. pen., pentru lămurirea contradicţiilor existente între declaraţiile date de martorul M.M., dar şi a contradicţiilor din declaraţiile inculpatului l.D., instanţa de fond a procedat la audierea a încă doi martori cu identitate protejată.

Referitor la declaraţiile date de martorul M.M., se constată că acesta a fost audiat atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, că declaraţiile sale au fost analizate în mod temeinic de către instanţa de fond şi de către instanţa de apel şi că pentru lămurirea contradicţiilor existente între declaraţiile acestui martor, dar şi cu privire la schimbarea poziţiei inculpatului l.D., au fost administrate probe suplimentare.

Rezultă, astfel, că aspectele invocate de către inculpatul C.D. nu vizează nelegalitatea probelor, ci modul de apreciere al acestora. Din acest punct de vedere, instanţa de recurs constată că ambele instanţe au procedat în concordanţă cu dispoziţiile art. 63 C. proc. pen., evaluarea tuturor declaraţiilor şi a celorlalte probe realizându-se prin raportare la întregul material probator.

Este nefondată şi critica referitoare la nerespectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil. Inculpaţii au beneficiat de asistenţă juridică în tot cursul procesului penal, instanţele de fond şi de apel au administrat probele invocate în acuzare, precum şi probe noi, procedând la audierea martorilor cu identitate protejată, aşa încât inculpaţilor li s-a dat posibilitatea de a interoga martorii în mod direct. De asemenea, se constată că ambele instanţe au respectat dispoziţiile referitoare la aprecierea probelor şi au motivat corespunzător hotărârile, care evidenţiază o temeinică şi completă analiză a materialului probator şi a apărărilor formulate de inculpaţi, atât cu privire la situaţia de fapt cât şi cu privire la încadrarea juridică.

Referitor la criticile privind corecta încadrare juridică a faptelor, având în vedere situaţia de fapt stabilită prin hotărârile recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că soluţia de condamnare este legală, faptele inculpaţilor întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina acestora.

Trebuie precizat că, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., se examinează doar corectitudinea încadrării juridice cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare, pe când soluţia de schimbare a încadrării juridice într-o altă infracţiune corespunde cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

Fapta inculpatului C.D., care, împreună cu inculpatul l.D. şi la instigarea inculpatului R.M., în noaptea de 1/2 aprilie 2012, a aruncat cu un proiectil inflamabil prin geamul imobilului situat în localitatea S., aparţinând familiei C. şi în care locuia şi numitul M.V., faptă în urma căreia numitul M.V. a suferit arsuri pe 15% din suprafaţa corpului, cu precădere în zona feţei şi a căilor respiratorii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. a) şi e), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi distrugere prevăzută în art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.

Fapta inculpatului R.M., de a-i determina pe inculpaţii C.D. şi l.D. să incendieze imobilul situat în localitatea S., aparţinând familiei C., în interiorul căruia se afla partea vătămată M.V., faptă dusă la îndeplinire în noaptea de 1/2 aprilie 2012, având drept consecinţă vătămarea numitului M.V., care a suferit arsuri pe 15% din suprafaţa corpului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de instigare la tentativă la omor deosebit de grav prevăzută în art. 25 raportat la art. 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. a) şi e), art. 176 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi de instigare la distrugere prevăzută în art. 25 raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., ambele cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Aspectele stabilite de instanţa de fond şi de apel prin evaluarea materialului probator pun în evidenţă existenţa tuturor condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de omor deosebit de grav.

Astfel, s-a stabilit că, la instigarea inculpatului R.M., inculpaţii C.D. şi l.D. s-au deplasat din oraşul Zărneşti către Braşov în zona Gării Centrale, de unde au fost preluaţi de un taxi condus de martorul M.M. şi împreună au umplut o sticlă de plastic de 2 litri cu motorină, au cumpărat 2 sticle cu vin şi au confecţionat 2 proiectile tip „Molotov”, după care s-au deplasat în localitatea S., în apropierea casei familiei C. Inculpaţii au aprins recipientele şi le-au aruncat prin geamul de la parter unde locuia numitul M.V., geamul fiind deschis. Camera a fost incendiată, iar victima M.V. a suferit arsuri de gradul I-II la nivelul extremităţii cefalice şi căilor aeriene superioare (prin flacără) şi arsuri de gradul II-III, pe mâini bilateral. După comiterea faptei, cei doi inculpaţi au fugit spre autoturismul cu care se deplasaseră la locul faptei, condus de martorul M.M.

Ambele instanţe au stabilit că inculpaţii cunoşteau că respectiva casă era locuită, că nu există probe în sensul că inculpaţii ar fi ştiut că la acel moment era exclus ca în casă să fie vreo persoană sau că inculpaţii ar fi efectuat vreo verificare în acest sens.

Pe baza unei temeinice analize a tuturor probelor, instanţele au stabilit că fapta a fost comisă la instigarea inculpatului R.M., în scop de răzbunare pentru refuzul familiei C. de a primi o sumă de bani în schimbul modificării declaraţiilor părţii vătămate C.K. într-un alt dosar penal, că inculpatul R.M. a ţinut legătura telefonic cu inculpatul C.D. şi a fost cel care a stabilit ca inculpaţii l.D. şi C.D. să fie duşi la locul faptei de taximetristul M.M., că R.M. şi C.D. s-au cunoscut în penitenciar şi au ţinut legătura telefonic atât înainte, cât şi după comiterea faptei (imediat după incendiere, C.D. comunicându-i că „a rezolvat”).

Faţă de aceste elemente de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond şi cea de apel au reţinut în mod corect că inculpaţii au comis infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav cu intenţie indirectă, deoarece modalitatea în care au acţionat evidenţiază că, deşi nu au urmărit, au acceptat suprimarea vieţii unei persoane. Lipsa verificării prealabile a imobilului, mai mult, existenţa unor semne referitoare la prezenţa în respectiva casă a unei persoane şi, nu în ultimul rând, modul în care au conceput şi au pus în aplicare hotărârea infracţională (în timpul nopţii, prin utilizarea unor sticle incendiare aruncate în locuinţă), demonstrează că inculpaţii au acceptat cu uşurinţă producerea unei urmări mai grave decât incendierea imobilului, respectiv suprimarea vieţii unei persoane.

Contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi, se apreciază că mijlocul utilizat, aşa-zisul cocktail „Molotov”, astfel cum a fost pregătit şi folosit de inculpaţi, era apt să producă moartea unei persoane, aspect pus în evidenţă chiar prin consecinţele cauzate.

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că incendiul s-a manifestat violent la demisol, cu propagare la parter şi au fost arse sau deteriorate obiectele de mobilier, aparatura electrocasnică şi ferestrele.

De asemenea, consecinţele produse asupra victimei M.V. (atestate de raportul de expertiză medico-legală) au fost grave: la data examinării, M.V. prezenta leziuni traumatice sub formă de arsuri corporale gradul II-III, ce au cuprins 15% din suprafaţa corporală, iar leziunile au necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, din perspectiva stabilirii încadrării juridice a faptei, este nerelevantă concluzia actelor medico-legale în sensul că viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie, din moment ce aceste constatări se raportează la consecinţele concrete, şi nu la cele ce se puteau produce în absenţa intervenţiei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi acordării de îngrijiri medicale victimei.

Producerea unor efecte de gravitate deosebită a fost stopată, în primul rând, datorită faptului că, deşi ora era înaintată, victima nu dormea; în al doilea rând, datorită intervenţiei rapide şi stingerii incendiului de către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă; nu în ultimul rând, datorită faptului că victima a beneficiat de îngrijiri medicale.

Este incident şi elementul circumstanţial agravant prevăzut în art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.

Omorul se consideră săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta în aşa fel încât a produs victimei suferinţe mari, prelungite în timp, care depăşesc cu mult suferinţele inerente acţiunii de ucidere.

În condiţiile concrete stabilite în cauza de faţă, inculpaţii au acceptat producerea unor asemenea consecinţe, căci utilizarea unei substanţe inflamabile era de natură a crea suferinţe suplimentare victimei, deoarece, în caz de incendiere, decesul nu survine instantaneu sau la scurt timp, ci după o suferinţă prelungită, inutilă din perspectiva suprimării vieţii şi de intensitate deosebită, determinată de arsurile corporale, ceea ce se încadrează în noţiunea de „cruzimi.”

Drept urmare, în acord cu instanţa de fond şi instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav şi nu se impune schimbarea încadrării juridice.

În ce-l priveşte pe inculpatul R.M., reţinerea infracţiunii de instigare la tentativă la omor deosebit de grav este determinată şi de incidenţa dispoziţiilor art.176 alin. (1) lit. c) C. pen. În mod corect, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică prin reţinerea dispoziţiilor mai sus menţionate, deoarece, anterior, inculpatul R.M. „a mai săvârşit un omor”, fiind condamnat definitiv la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 26 raportat la art. 174, art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., prin sentinţa penală nr. 303 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin decizia nr. 3508 din 4 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, faţă de toate argumentele expuse, se constată că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 teza I şi pct. 17² C. proc. pen.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.D., R.M. şi l.D. împotriva deciziei nr. 69/AP din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.