ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
D E C I Z I A nr. IX Dosar nr. 34/2006
Şedinţa de la 5 februarie 2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea aplicarea dispoziţiilor art. 37 şi a art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum a fost formulat cerând să se decidă în sensul că fapta de a alarma nejustificat publicul cu privire la existenţa unor materiale explozive constituie infracţiunea prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
SECŢIILE UNITE,
Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 37 şi a art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului instanţele nu au un punct de vedere unitar.
Astfel unele instanţe au considerat că fapta de a alarma nejustificat publicul cu privire la existenţa unor materiale explozive nu este prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune ci contravenţia prevăzută de art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 privind sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială a ordinii publice.
S-a motivat că faptele nu au fost comise în scop terorist, în sensul art. 1 din Legea nr. 535/2004, ceea ce exclude aplicarea art. 37 din acea lege, şi pe de altă parte, că materialele explozive nu se regăsesc în enumerarea cuprinsă în art. 38 din aceeaşi lege astfel că aceste fapte nu întrunesc elementele constitutive ale nici uneia dintre infracţiunile incriminate în textele menţionate.
Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta de a alarma nejustificat publicul cu privire la existenţa unor materiale explozive constituie infracţiunea prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Din examinarea susţinerilor formulate prin recursul în interesul legii, în raport cu situaţiile rezultate din deciziile la care se face referire, se constată următoarele:
În condiţiile amplificării complexităţii relaţiilor interumane, legiuitorul se confruntă cu necesitatea unor noi domenii de reglementare, ceea ce impune o aprofundare a cunoaşterii realităţilor.
Astfel, diversificarea formelor de manifestare ale fenomenului terorist în plan internaţional, prin acţiuni de o violenţă extremă, ce au vizat ca ţinte obiecte diverse, mai ales cele civile, respectiv mari aglomerări umane a impus statelor o nouă dimensiune de abordare a acţiunii antiteroriste, inclusiv aceea de legiferare, de incriminare într-o concepţie unitară a actelor teroriste.
În cadrul acestui proces, legiuitorul român a reglementat expres în cadrul unui act normativ distinct, respectiv Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, incriminări referitoare la acte teroriste.
În acest sens, în conţinutul art. 37 din actul normativ menţionat a fost prevăzută în mod concret infracţiunea de ameninţare a unei persoane sau a unei colectivităţi, prin orice mijloace, cu răspândirea ori folosirea de produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător, respectiv forma simplă, dar şi două forme agravante, aceea de la alineatul 2, care extinde sfera subiecţilor pasivi ameninţaţi, obiectul ameninţării prin evidenţierea expresă a materialelor explozive, precum şi scopul ameninţării, şi anume în scop terorist, iar aceea de la alineatul 3, care condiţionează fapta de la alineatul 2 de îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act sau când prin ameninţare, sub orice formă, se pretinde a se da ori a se preda asemenea materiale.
În dispoziţia de la art. 38 din Legea nr. 535/2004 a fost incriminată ca infracţiune fapta de alarmare, fără un motiv întemeiat, a unei persoane sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol ori a organelor de menţinere a ordinii publice, prin corespondenţă, telefon sau orice alte mijloace de transmitere la distanţă, cu privire la răspândirea sau folosirea de produse, substanţe, materiale, microorganisme ori toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător.
Astfel, legiuitorul a incriminat în mod distinct fapta de ameninţare, în formele arătate, de aceea de alarmare, semnificaţiile elementelor materiale ale celor două incriminări, având un conţinut diferit, respectiv ameninţarea, care presupune, fie o acţiune de a insufla unei persoane o temere cu un anumit pericol determinat în concret, în materialitatea lui, prin produse, substanţe, materiale, microorganisme, toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător, arme biologice, materiale nucleare, alte materiale radioactive sau materiale explozive, în scop terorist, fie prin comiterea unei fapte prejudiciabile, iar alarmarea, constând în aducerea la cunoştinţă, simpla înştiinţare cu eventualitatea producerii unui fapt prejudiciabil.
Astfel, prin modalitatea concretă de incriminare, în sensul evidenţerii elementelor constitutive ale celor două incriminări, respectiv „ameninţare” şi „alarmare” se exclude orice altă explicare a conţinutului acestora, pe calea interpretării, deoarece norma este suficient de clară, gradul de determinare al acesteia fiind ridicat.
Altfel spus, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Legea nr. 535/2004, cu privire la încadrarea juridică a faptelor concrete în modelul legal al elementelor materiale ale celor două incriminări nu poate face obiectul prezentului recurs în interesul legii, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat în mod expres fapta de ameninţare, în raport cu aceea de alarmare.
De asemenea, nu poate fi calificată ca fiind infracţiunea prevăzută de la art. 38 din Legea nr. 535/2004, fapta de alarmare, fără un motiv întemeiat, a unei persoane sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol ori a organelor de menţinere a ordinii publice, prin corespondenţă, telefon sau orice alte mijloace de transmitere de la distanţă cu privire la existenţa unor materiale explozive sau a oricăror altor produse, substanţe, materiale, microorganisme ori toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător, deoarece, lipsa unei prevederi exprese a materialelor explozive, din bunurile enumerate limitativ, nu poate fi complinită pe calea interpretării normei, prin metoda logică, judecătorului nefiindu-i îngăduit să facă distincţii acolo unde legea nu distinge, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Mai mult, nu se poate avea în vedere, că pe calea interpretării unei norme, prin includerea şi a unor altor bunuri care extind sfera obiectului incriminării, în afara voinţei legiuitorului, o faptă concretă săvârşită în condiţiile unei asemenea interpretări să fie calificată ca infracţiune, deoarece s-ar trece în domeniul unei alte puteri, respectiv a celei legiuitoare, ceea ce ar însemna ca pe calea deciziei în interesul legii, judecătorii să devină legiuitori pozitivi.
Argumentul evidenţiat că în intenţia legiuitorului ar fi stat şi reglementarea faptei de alarmare cu răspândirea sau folosirea de materiale explozive, deoarece acestea reprezintă o specie în raport cu noţiunea de materiale, al cărei conţinut generic le include pe primele, nu se susţine, atâta timp cât în conţinutul art. 37 alin. 2 din acelaşi act normativ, atunci când s-a dorit în mod expres incriminarea faptei de ameninţare cu materiale explozive, aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pe de altă parte, extinderea sferei obiectului incriminării, pe calea interpretării, prin includerea şi a materialelor explozive, în concret a faptei de alarmare, fără un motiv întemeiat, a subiecţilor arătaţi, prin corespondenţă, telefon sau orice alte mijloace de transmitere de la distanţă, cu privire la existenţa unei bombe nu poate fi reţinută, deoarece contravine şi altor condiţii concrete de reglementare, respectiv a existenţei în materialitatea sa a unui astfel de material exploziv sau mecanism şi a activităţii concrete de răspândire sau folosire, simpla informare cu privire la existenţa unor asemenea bunuri, neavând semnificaţia unei infracţiuni.
Totodată, fapta de alarmare cu materiale explozive, respectiv bombă ar aduce atingere unei valori sociale fundamentale, respectiv viaţa omului şi nicidecum a celor evidenţiate expres în conţinutul normei şi anume sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător, aşa încât prin modalitatea efectivă de reglementare a conţinutului incriminării de la art. 38 din Legea nr. 535/2004 nu se include şi fapta de alarmare cu materiale explozive.
Astfel, calificarea, pe calea interpretării a faptei de alarmare, cu materiale explozive ca fiind infracţiunea prevăzută de la art. 38 din Legea 535/2004, ar încălca una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii statuată expres în art. 17 din Codul penal şi anume ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
O asemenea interpretare ar contraveni şi jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că prin sintagma „prevăzută de lege” trebuie să se înţeleagă că orice măsură reglementată trebuie să se fundamenteze nu numai prin baza sa legală din dreptul intern, deci nu numai prin prevederea concretă, ci şi prin „calităţile legii” în cauză, respectiv să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă prin efectele sale.
În condiţiile în care fapta concretă de alarmare, cu materiale explozive nu poate constitui infracţiunea prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004, urmează ca, fie organele constatatoare abilitate, potrivit Legii nr. 61/1991, fie instanţele de judecată sesizate să examineze materialul probator şi să stabilească natura juridică a unei asemenea fapte, care prin conţinut şi modalitatea de comitere, respectiv prin semnalul de pericol dat, produce o evidentă perturbare a ordinii publice, a climatului de bună desfăşurare a activităţii oricărei instituţii, iar în condiţiile în care se constată că această natură juridică este contravenţională conferită de art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 să procedeze prin aplicarea dispoziţiilor legale corespunzătoare.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite urmează a respinge recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea dispoziţiile art. 37 şi a art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 şi a art. 38 din Legea nr. 353/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 5 februarie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
Prof. univ. dr. Nicolae Popa
PRIM MAGISTRAT ASISTENT,
Victoria Maftei