ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
D E C I Z I A nr. IV Dosar nr. 34/2005
Şedinţa de la 15 ianuarie 2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, referitor la persoana căreia îi revine competenţa de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, pe durata instituirii, faţă de minor, a măsurii speciale a plasamentului, reglementată în dispoziţiile art. 58 raportat la art. 55 şi art. 56 din acelaşi act normativ.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 87 judecători din totalul de 116 în funcţie.
SECŢIILE UNITE,
Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Prin recursul în interesul legii, formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, se apreciază că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, în aplicarea dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, referitor la persoana căreia îi revine competenţa de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pe durata instituirii faţă de minor a măsurii speciale a plasamentului reglementată în art. 58 raportat la art. 55 şi art. 56 din acelaşi act normativ.
Astfel, se învederează că unele instanţe au considerat că, pentru minorul faţă de care s-a instituit măsura de protecţie specială a plasamentului, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti cu privire la bunurile şi persoana minorului revine părinţilor ori de câte ori aceştia nu se află în situaţiile prevăzute de art. 40 din Legea nr. 272/2004 respectiv, ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, sunt puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte, dispăruţi sau morţi şi nu a putut fi instituită tutela.
Se relevă că, în motivarea acestui punct de vedere, s-a arătat că se impune ca dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 272/2004 să fie coroborate cu prevederile art. 5 alin. 2 din acelaşi act normativ, în care se precizează că răspunderea pentru creşterea şi educarea copilului revine în primul rând părinţilor, care au obligaţia să-şi exercite drepturile şi să îndeplinească obligaţiile ce le revin faţă de copii, ţinând seama în primul rând de interesul acestora.
Se mai subliniază că s-a argumentat că, din moment ce preşedintele consiliului judeţean sau primarul de sector al municipiului Bucureşti exercită drepturile şi îndeplinesc obligaţiile părinteşti numai în cazul instituirii plasamentului minorului, atunci când părinţii sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti sau când acestora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, sunt puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi şi nu a putut fi instituită tutela, dispoziţiile art. 62 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 nu sunt aplicabile decât în situaţiile prevăzute în art. 56 lit. a din Legea nr. 272/2004.
Se menţionează că alte instanţe au atribuit exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, cu privire la persoana şi bunurile copilului, preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului de sector al municipiului Bucureşti, nu numai în cazul copiilor la care se face referire prin art. 56 lit. a din Legea nr. 272/2004, al cărui conţinut este preluat în art.62 alin.(2) din acest act normativ, ci şi în ipotezele reglementate la literele b, c, d şi e din art. 56.
Făcându-se referire la motivarea acestui punct de vedere, s-a relevat că prin delegarea exerciţiului drepturilor părinteşti preşedintelui consiliului judeţean sau primarului de sector, se pot proteja, în mod eficient interesele personale şi patrimoniale ale minorului, în cazul în care nu a fost instituită tutela ci s-a luat o măsură de protecţie specială.
De asemenea, s-a scos în evidenţă că prin coroborarea prevederilor art. 56 şi 58 cu cele ale art. 62 alin. 4 din Legea nr. 272/2004, alte instanţe au ajuns la concluzia că, pentru minorii aflaţi în situaţiile prevăzute la art. 56 lit. b – e din această lege, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se stabileşte, potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (4), în favoarea persoanei la care s-a dispus realizarea măsurii plasamentului.
În fine, s-a subliniat că alte instanţe, dispunând plasamentul minorilor sau înlocuind măsura plasamentului în regim de urgenţă, cu măsura plasamentului la o persoană sau familie, asistent maternal sau serviciu de tip rezidenţial, au stabilit că drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de minor vor fi exercitate de părinţii acestuia, iar cele privind îngrijirea copilului şi supravegherea sa vor fi exercitate de persoana, familia sau asistentul maternal profesionist cărora minorul le-a fost încredinţat.
În legătură cu această chestiune, în privinţa căreia s-a considerat că instanţele au dat o interpretare diferită dispoziţiilor legale aplicabile, se constată următoarele:
Este de observat mai întâi că, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, „plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la:
a) o persoană sau familie;
b) un asistent maternal;
c) un serviciu de tip rezidenţial, prevăzut la art. 110 alin. (2) şi licenţiat în condiţiile legii”.
Prin alineatul (2) din acelaşi articol se mai prevede că „persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
În raport cu această reglementare legală a persoanelor şi locaţiilor unde se poate dispune, după caz, să se realizeze măsura de protecţie specială a plasamentului copilului, este evident că şi situaţiile concrete care impun luarea unei atare măsuri prezintă o mare varietate, fiind determinate atât de particularităţile pe care le prezintă dezvoltarea şi comportarea minorului, cât şi de posibilităţile reale de integrare a acestuia în locul cel mai potrivit pentru asigurarea creşterii şi educării sale în modul cel mai adecvat cu putinţă.
Or, cât timp particularitatea cazurilor în care se află fiecare dintre minorii pentru care se adoptă măsura plasamentului, ca şi modalităţile specifice de care ar putea uza fiecare dintre persoanele susceptibile să li se atribuie exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pe durata instituirii măsurii speciale a plasamentului minorului, nu permit stabilirea unor criterii având valoare de generalizare a eficienţei anumitor alternative tip pentru delegarea exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti asupra copilului, se impune să se considere că examinarea cazurilor prezentate în cuprinsul sesizării nu reliefează diversitate de interpretare, din partea instanţelor, cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în această materie.
În adevăr, prevăzând, prin art. 62 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, că „modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti cu privire la persoana şi la bunurile copilului aflat în situaţia prevăzută la art. 56 lit. c şi d şi, respectiv, la art. 56 lit. b şi e se stabileşte de către instanţa judecătorească”, legiuitorul nu a stabilit şi criterii de determinare a persoanelor cărora le revine exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pe durata instituirii, faţă de minor, a măsurii speciale a plasamentului.
Singurele reglementări în această materie constau în prevederea, din alineatul 2 al textului de lege menţionat, că „drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele Consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti”, precum şi în aceea din alineatul 3 al aceluiaşi articol, potrivit căreia „prin excepţie de la alin. 2, părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor”.
Or, în lipsa altor reglementări exprese referitoare la persoanele cărora le revine exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pe durata instituirii, faţă de minor, a măsurii speciale a plasamentului, instanţa judecătorească poate opta asupra oricăruia dintre locurile de plasament enumerate în art. 58 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, revenindu-i însă obligaţia, cenzurabilă de către instanţa de control judiciar, de a arăta considerentele ce au determinat-o să particularizeze într-un anumit fel alegerea făcută.
Ca urmare, în raport cu aceste reglementări, care dau posibilitate instanţelor să facă aprecieri deduse mai mult din spiritul ansamblului dispoziţiilor legale ce reglementează măsura de protecţie specială a plasamentului copilului, decât din criterii strict determinate de lege, nu se poate constata că diversitatea de soluţii adoptate într-o atare materie ar fi determinată de ivirea unor puncte de vedere diferite în aplicarea textelor de lege ce o guvernează.
De aceea, nu se poate considera că vreuna dintre soluţiile la care se referă sesizarea cu recurs în interesul legii ar depăşi limitele de aplicare a prevederilor în temeiul cărora au fost adoptate, aprecierile făcute de instanţe în această privinţă găsindu-şi de fiecare dată temei în raport cu particularităţile cazurilor soluţionate.
Pe de altă parte, eventualele diferenţe de tratament ivite în stabilirea persoanelor cărora le revine exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pe durata instituirii, faţă de minor, a măsurii speciale a plasamentului, nu ar fi susceptibile de a crea o practică judiciară neunitară, în materie, câtă vreme fiecare caz în parte este supus căilor de atac specifice hotărârilor judecătoreşti, care sunt de natură a corecta orice insuficienţă sau exces în interpretarea şi aplicarea legii.
În consecinţă, constatându-se că nu există cazuri de neaplicare unitară a dispoziţiilor legale referitoare la persoanele cărora le revine exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pe durata instituirii, faţă de minor, a măsurii speciale a plasamentului, urmează ca recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constatând că nu există practică neunitară în materie, respinge recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la persoanele cărora le revine exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pe durata instituirii, faţă de minor, a măsurii speciale a plasamentului.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 15 ianuarie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
Prof. univ. dr. Nicolae Popa
PRIM MAGISTRAT ASISTENT,
Victoria Maftei