ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
D E C I Z I A nr. XXXV Dosar nr. 9/2007
Şedinţa de la 7 mai 2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani sau alte foloase spre a le remite unui funcţionar asupra căruia are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că fapta unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani sau alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcţionar asupra căruia are influenţă sau lasă să se creadă că ar avea influenţă, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, constituie în orice situaţie infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 din Codul penal, iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 din acelaşi cod.
SECŢIILE UNITE,
Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcţionar, asupra căruia pretinde că are influenţă, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Astfel, se susţine că unele instanţe au considerat că o asemenea faptă constituie infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 din Codul penal, iar alte instanţe au încadrat atari fapte în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 din acelaşi cod.
S-a relevat, în acest sens, că principalul criteriu de distincţie dintre cele două infracţiuni ar trebui să-l constituie caracterul influenţei ce o poate exercita autorul faptei asupra funcţionarului vizat de trafic, o atare influenţă neputând fi decât fie reală, fie posibilă şi credibilă, fără de care prestigiul acelui funcţionar nu ar fi afectat, iar încadrarea faptei în art. 257 din Codul penal nu s-ar justifica.
În fine, s-a argumentat că expresiei „pentru altul”, la care se referă atât art. 215 alin. 1 din Codul penal, cât şi art. 257 alin. 1 din acelaşi cod, nu are relevanţa ce i s-a atribuit de unele instanţe, pentru a diferenţia infracţiunea de înşelăciune de aceea de trafic de influenţă, câtă vreme în noţiunea „pentru altul” poate fi inclus şi funcţionarul faţă de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influenţă.
S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie încrederea în prestigiul şi integritatea funcţionarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune constă doar în buna-credinţă ce trebuie să existe în cadrul relaţiilor sociale ce privesc patrimoniul.
Or, se susţine că din moment ce cumpărătorul de influenţă urmăreşte realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei ce are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuţiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el şi-a micşorat de bună voie patrimoniul în schimbul serviciului dorit sau acceptat.
Ca urmare, prin recursul în interesul legii s-a cerut să se stabilească deosebirea dintre infracţiunea de trafic de influenţă şi aceea de înşelăciune în raport cu aceste criterii de distincţie.
Examinându-se recursul în interesul legii, în raport cu situaţiile invocate şi aspectele de practică judiciară la care se face referire, se constată următoarele:
Potrivit art. 257 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de trafic de influenţă constă în „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”.
Spre deosebire de această infracţiune, infracţiunea de înşelăciune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 215 alin. 1 din Codul penal, constă în „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă”.
Aşa cum rezultă din prevederile menţionate, între cele două infracţiuni există deosebiri esenţiale, atât cu privire la obiectul juridic şi latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.
Or, aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârşire a celor două infracţiuni, situaţiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 257 alin. 1 din Codul penal în comparaţie cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din acelaşi cod, atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani sau alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influenţă asupra unui funcţionar cu atribuţii de serviciu în sfera cărora intră şi posibilitatea de a îndeplini acele acte.
Mai mult, soluţiile invocate în sprijinul sesizării cu recurs în interesul legii nu conţin elemente de comparare care să justifice cerinţa de a se da dezlegare într-o problemă de încadrare juridică diferită dată de instanţe cu privire la speţe identice, hotărârile la care s-a făcut referire în anexele privind fapte săvârşite în condiţii diferite, care, evident, nu ar justifica aceeaşi încadrare juridică.
Aşa fiind şi cum, în raport cu dispoziţiile art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală, se poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, să se pronunţe numai asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare neunitară din partea instanţelor judecătoreşti, iar nu şi atunci când soluţiile evocate privesc situaţii premisă diferite, se constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se adopta o soluţie în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei la care se referă sesizarea.
În consecinţă, urmează ca recursul în interesul legii să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcţionar, asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are influenţă, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 Cod penal şi nu de înşelăciune prevăzută de art. 215 Cod penal.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 mai 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
Prof. univ. dr. Nicolae Popa
PRIM MAGISTRAT ASISTENT,
Victoria Maftei