ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
D E C I Z I A nr. LVI (56) Dosar nr. 34/2007
Şedinţa de la 4 iunie 2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, în cazurile de conexitate între infracţiunile săvârşite de inculpaţi militari şi civili.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că, în cauzele cu raporturi de conexitate între faptele comise de inculpaţi militari şi cele ale unor inculpaţi civili, competenţa de judecare revine instanţelor militare, numai dacă erau învestite cu judecarea acelor cauze la data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 356/2006.
SECŢIILE UNITE,
Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit o diversitate de soluţii în aplicarea dispoziţiilor art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, în legătură cu cazurile de conexitate între infracţiunile săvârşite de inculpaţi militari şi civili.
Astfel, unele instanţe militare s-au considerat competente să soluţioneze procesele în care există conexitate între faptele inculpaţilor militari şi cele săvârşite de inculpaţi civili în cazul când, la data intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, erau învestite cu judecarea acelor procese.
În argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile cu caracter tranzitoriu cuprinse în art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006, potrivit cărora „cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la parchetele ori instanţele militare la data intrării în vigoare a acestei legi, date în competenţa parchetelor sau instanţelor civile, vor continua să fie urmărite ori judecate la parchetele sau instanţele militare”.
Alte instanţe militare, dimpotrivă, au apreciat că în asemenea situaţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 alin. 2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 356/2006, iar ca urmare şi-au declinat competenţa de a soluţiona acele cauze în favoarea instanţelor civile.
S-a motivat că, în raport cu principiul priorităţii reglementărilor internaţionale, faţă de cele interne, în materia drepturilor fundamentale ale omului, instituit prin art.20 din Constituţie, dispoziţiile art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006, care contravin practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu sunt aplicabile în cauzele în care există conexitate între faptele comise de inculpaţi militari şi civili, impunându-se ca, în toate situaţiile, jurisdicţia asupra civililor să revină în exclusivitate instanţelor civile, spre a se asigura conformarea la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind garantarea accesului la un tribunal independent şi imparţial.
Prin recursul în interesul legii, prezentându-se cele două opinii contradictorii din practica judiciară, s-a considerat că instanţelor militare le revine competenţa de a soluţiona cauzele privind inculpaţi militari şi civili, care au săvârşit fapte aflate în raporturi de conexitate, dacă la data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 356/2006, prin care s-a dat un nou conţinut art. 35 alin. 2 din Codul de procedură penală, erau învestite cu judecarea acelor cauze.
S-a argumentat, în esenţă, că se impune să fie adoptat acest punct de vedere deoarece prin art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 s-a stabilit, în mod imperativ, că toate cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la parchetele ori instanţele militare la data intrării în vigoare a acelei legi, date în competenţa parchetelor sau instanţelor civile, vor continua, după caz, să fie urmărite ori judecate de parchetele sau instanţele militare”.
Subliniindu-se caracterul tranzitoriu al acestei dispoziţii, s-a relevat că aceasta reprezintă un caz de ultraactivitate a normei procedurale, limitată însă, în timp, până la încetarea existenţei cauzelor pe care le vizează expres. S-a învederat că reglementarea acestui caz de ultraactivitate a normei de competenţă a fost determinată de nevoia asigurării unei bune administrări a justiţiei, în sensul evitării unei prelungiri inutile a duratei de soluţionare a proceselor la care se referă.
S-a mai arătat că prevederile art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006, care vizează un tip particular de cauze, nici nu ar putea fi considerate că ar contraveni asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
Examinându-se chestiunile de drept la care se face referire prin recursul în interesul legii, în raport cu prevederile art. 4142 din Codul de procedură penală, în care este reglementată această cale extraordinară de atac, se constată următoarele:
Potrivit textului de lege mai sus menţionat, recursul în interesul legii se exercită, de către titularii acestei căi extraordinare de atac, pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie revenindu-i atribuţia „să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti”.
Rezultă, deci, că instanţa supremă nu se poate pronunţa într-o atare cale de atac, decât în măsura în care constată că instanţele judecătoreşti soluţionează neunitar o anumită problemă de drept.
Este adevărat că în cuprinsul recursului în interesul legii se fac referiri la cazuri de aplicare diferită a dispoziţiilor art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006, în sensul că unele instanţe militare au reţinut, pentru soluţionare, cauzele privind faptele conexe comise de inculpaţi militari şi civili, dacă erau învestite cu judecarea lor anterior intrării în vigoare a acelei legi, iar alte instanţe au considerat că noul conţinut dat articolului 35 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin acea lege, impune declinarea competenţei de soluţionare a respectivelor cauze în favoarea instanţelor civile.
Este de observat, însă, că independent de problema aplicabilităţii art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 la cazurile de conexitate între faptele comise de inculpaţi militari şi civili, în procese cu a căror judecare instanţele militare au fost învestite înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi, Secţiile Unite ale instanţei supreme s-au pronunţat, prin decizia nr. XXVI din 16 aprilie 2007, într-o chestiune de drept similară, a cărei modalitate de rezolvare trebuie avută în vedere şi în cauze de altă natură.
În acest sens, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în cauzele având ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-332 din Codul penal, precum şi infracţiunile ce au legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenţa de a judeca revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40 din Codul de procedură penală şi ale art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003, în măsura în care acele cauze erau înregistrate pe rolul acelor instanţe înainte de intrarea în vigoare a legii menţionate şi, respectiv, instanţelor civile dacă procesele au fost înregistrate ulterior pe rolul instanţelor militare.
Or, în art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 şi în art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 există similitudine de reglementare a situaţiilor tranzitorii în privinţa competenţei instanţei, în primul articol prevăzându-se că toate „cauzele aflate în curs de judecată la instanţele militare, la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în competenţa instanţelor civile, vor continua să fie judecate de instanţele militare, potrivit legii anterioare”, iar în cel de al doilea articol este doar extinsă aceeaşi reglementare şi pentru parchete, precizându-se: „cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la parchetele ori instanţele militare la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în competenţa parchetelor sau instanţelor civile, vor continua să fie urmărite ori judecate de parchetele sau instanţele militare".
Aşadar, câtă vreme identitatea de reglementare impune identitate de soluţii, iar Secţiile Unite au rezolvat în principiu, prin decizia nr. XXVI din 16 aprilie 2007, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, identică aceleia invocate prin recursul în interesul legii de faţă, se impune să se constate că acest nou recurs în interesul legii a devenit lipsit de obiect, urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor legale tranzitorii, prevăzute de art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.
Pronunţată, azi 4 iunie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
Prof. univ. dr. Nicolae Popa
PRIM MAGISTRAT ASISTENT,
Victoria Maftei