Asigurări. Acţiune în regres formulată de asigurătorul CASCO împotriva asigurătorului RCA. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în regres
-asigurător CASCO
-asigurător RCA
-despăgubiri
Legea nr. 136/1995, art. 20, art. 22, art. 43, art. 54
Ordin CSA nr. 20/2008, art. 64 alin. (2)
Obligaţia de plată a asigurătorului RCA în regres este o obligaţie legală, el efectuând plata în temeiul legii, la termenele şi după procedura stabilită de lege, cuantumul şi modalitatea de plată a despăgubirilor fiind stabilite şi constatate de asigurătorul CASCO, în conformitate cu prevederile art. 54, 43 şi 49 din Legea nr. 136/1995 şi a dispoziţiilor din norma de aplicare a acesteia.
În cazul în care asigurătorul CASCO formulează acţiune în regres împotriva asigurătorului RCA, instanţele nu pot proceda la administrarea de probe în dovedirea temeiniciei despăgubirilor solicitate în baza art. 22 din Legea nr. 136/1995, obligaţia acestora fiind limitată în a verifica numai respectarea procedurii art. 64 din Norma de aplicare a legii, aprobată prin Ordinul CSA nr. 20/2008, de către asigurătorul CASCO, luând act că stabilirea despăgubirilor s-a realizat prin procedura administrativă reglementată de art. 43 din lege şi din norma de aplicare.
Ca atare, nu există posibilitatea reconsiderării despăgubirilor printr-o hotărâre judecătorească într-o acţiune judiciară a obligatului legal debitor în regres, a asigurătorului RCA, împotriva creditorului în regres, asigurătorului CASCO - nereglementată de legea specială - şi în nici un caz în cadrul acţiunii în justiţie a creditorului în regres - asigurătorul CASCO, în contra debitorului său, asigurătorul RCA -, acţiune pe care art. 64 din Norme o reglementează şi care are ca finalitate obţinerea unui titlu executor pentru o creanţă devenită scadentă în condiţiile acestui text normativ.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2000 din 3 iunie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 17842 din 22 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea promovată de reclamanta SC O.V.I.G. SA, în contradictoriu cu pârâta SC R.S.A. prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SA şi cu intervenientul forţat F.D. A obligat pârâta la plata sumei de 203.002,66 lei reprezentând despăgubiri şi la plata sumei de 157.936,06 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la data de 15 iulie 2009 până la data de 1 septembrie 2011, precum şi la penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi în continuare, până la achitarea integrală a debitului, respingând cererea împotriva intervenientului forţat.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 12 august 2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri de 360.938,72 lei reprezentând 203.002,66 lei contravaloare indemnizaţii de asigurări achitată de reclamantă asiguratului său CASCO pentru auto asigurat şi 157.936,06 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei 15 iulie 2009 până la 1 septembrie 2011 şi de 0,1%/zi în continuare, până la achitarea integrală a debitului, solicitând, conform art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, citarea în calitate de intervenient forţat a persoanei vinovate de producerea accidentului F.D. din data de 22 noiembrie 2008.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 22, 42, 481, 49 din Legea nr. 136/1995, pe dispoziţiile art. 4 pct. 4.5 şi 4.6 din Regulamentul General privind Cartea Verde emis de BAAR, art. 26 şi 64 din Ordinul nr. 20/2008 emis de CSA.
Instanţa de fond, din coroborarea probelor administrate în cauză, expertiză şi înscrisuri, a stabilit situaţia de fapt şi a concluzionat că pârâta în calitate de asigurător RCA datorează reclamantei asigurător de răspundere facultativă despăgubirea plătită de 203.002,66 lei.
Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că pârâta nu a formulat obiecţiuni asupra sumelor solicitate în termenul de 15 zile prevăzut de art. 64 din Normele pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul 20/2008 al CSA, motiv pentru care datorează şi penalităţile prevăzute de acest act normativ.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 363 din 16 octombrie 2013, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei.
Instanţa de apel a înlăturat criticile privind valoarea probatorie a procesului-verbal de contravenţie, precum şi criticile privind aprecierea probelor cu înscrisuri şi expertiză administrate de instanţa de fond, apreciind ca nefondate motivele de apel în susţinerea nulităţii raportului de expertiză şi stabilind că referatul întocmit la 6 octombrie 2011 în dosarul de daună privind inspecţia locului declarat al accidentului are natura unui raport de expertiză extrajudiciară fiind întocmit la cererea pârâtei, fără a avea puterea probatorie a unei expertize judiciare.
Motivul de apel privind obligarea la plata penalităţilor a fost privit ca neîntemeiat faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, prevederile art. 4 pct. 4.5 şi 4.6 din Regulamentul General privind Cartea Verde emis de BAAR, art. 6 din Convenţia tip interbirouri „Carte Verde”, art. 42, 481, 49 din Legea nr. 136/1995 şi a prevederilor art. 64 din Ordinul nr. 20/2008 al CSA.
În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta R.S.A. prin mandatar SC C. Broker de Asigurare SA pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în a cărui dezvoltare a arătat că decizia atacată încalcă:
- prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin nesocotirea obligaţiei instanţei de a preveni orice greşeală;
- art. 208 C. proc. civ., prin nesocotirea faptului că neconvocarea părţilor şi neefectuarea lucrării în urma unei cercetări la faţa locului determină nulitatea raportului de expertiză care a stat la baza pronunţării hotărârilor în cauză;
- art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin încălcarea caracterului obligatoriu al celor stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 850 din 28 noiembrie 2006;
- dispoziţiile Ordinului CSA nr. 20/2008 în privinţa consecinţei unei eventuale culpe comune a celor doi conducători auto [art. 28 alin. (1)], în legătură cu efectul obiecţiunilor formulate de recurentă împotriva cererii de despăgubire;
- art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prin nesoluţionarea ultimului motiv privitor la irelevanţa facturii proforme invocată de intimată în dovedirea caracterului just al despăgubirilor.
Recurenta, procedând la dezvoltarea motivelor, a arătat că instanţa a încălcat art. 129 alin. (5) C. proc. civ. întrucât, deşi utile, pertinente şi concludente, instanţa de apel a respins probele cu interogatoriul intimatului-pârât F.D. şi expertiza tehnică auto.
În ce priveşte nesocotirea art. 208 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel trebuia să observe că cercetarea la locul accidentului este o premisă obligatorie a efectuării unei expertize tehnice auto cu obiectivele încuviinţate în cauză.
Contrar celor reţinute de hotărârea atacată, instanţa trebuia să constate că nu este ţinută de procesul-verbal întocmit de organele de poliţie, întrucât acest proces-verbal a fost întocmit pe baza declaraţiilor celor doi conducători auto, iar nu în baza unei investigaţii a organelor de poliţie, fiind întocmit ulterior procedurii pretinsului accident, vinovăţia urmând a se stabili de instanţă pe bază de probe.
Prejudiciul are drept cauză culpa exclusivă a asiguratului reclamantei ca rezultat al unei manevre executate greşit, situaţie în care instanţa trebuia să constate că pretenţiile intimatei-reclamante sunt nefondate în raport de art. 28 alin. (1) din Ordinul CSA 20/2008.
Instanţa a nesocotit art. 64 din Ordinul CSA nr. 20/2008 ignorând că, faţă de culpa proprie a intimatei, aceasta nu poate pretinde pretenţii şi faptul că prin refuzul de a se conforma solicitărilor recurentei, intimata a împiedicat modul de stabilire şi de plată a daunei.
Instanţa trebuia să observe că indiferent de modul de raportare, la termenul de 15 zile prevăzut de art. 64 alin. (2) lit. a) sau la cel de 30 zile prevăzut de art. 64 alin. (3) din Ordinul CSA 20/2008, relaţiile solicitate de recurentă în legătură cu modul de stabilire a daunei echivalează cu formularea unor obiecţiuni în legătură cu acest aspect, fapt care a făcut ca obligaţia de plată să nu fie scadentă.
Un argument esenţial în susţinerea apelului a vizat, a arătat recurenta, faptul că factura proforma invocată de intimată în cuantificarea pretenţiilor sale nu poate dovedi prin ea însăşi dauna totală a autoturismului avariat şi nu s-a făcut dovada că aceasta provine de la o societate specializată în domeniul reparaţiilor auto, ceea ce înseamnă o nesocotire a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., lipsa unei motivări corespunzătoare echivalând cu lăsarea nesoluţionată a cererii de apel, fapt care impune casarea cu trimitere pentru rejudecare, recurenta fiind împiedicată să-şi exercite drepturile în acord cu principiile unui proces echitabil şi cu cerinţele art. 6 din Convenţia europeană.
Recursul nu este fondat.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. atrage modificarea hotărârii, raportându-se la dispoziţii legale de drept procedural constând în nerespectarea rolului activ al judecătorului reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în încuviinţarea probelor pe care le-a solicitat şi în neevaluarea probelor administrate de instanţa de fond cu respectarea prevederilor legale, anume art. 208 C. proc. civ., art. 29 alin. (1) din Ordinul CSA 20/2008, sau a celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 850/2006 cu privire la valoarea probatorie a procesului-verbal de contravenţie încheiat pe baza declaraţiilor celor doi conducători auto, iar nu în baza unei investigaţii a organului de poliţie.
S-a mai criticat greşita aplicare a prevederilor art. 64 din Ordinul CSA nr. 20/2008 prin neechivalarea informaţiilor solicitate reclamantei cu obiecţiile la care referă acest text de lege şi nerespectarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin neexaminarea argumentului constând în valoarea probatorie a unei facturi proforme. În ce priveşte încălcarea art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. raportat la decizia Curţii Constituţionale menţionată, se constată că acest text de lege nu are ca obiect de reglementare obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.
Se observă aşadar că, exceptând critica cu privire la aplicarea art. 64 din Ordinul CSA 20/2008 în ce priveşte respectarea termenului normativ prin neechivalarea informaţiilor pe care le-a solicitat recurenta-pârâtă cu obiecţiile la care acest text referă, toate criticile de nelegalitate vizează procedura de încuviinţare şi administrare a probelor din perspectiva unora din dispoziţiile legale care o reglementează sau a celor statuate prin decizia instanţei de contencios constituţional cu caracter obligatoriu, susmenţionată.
Înalta Curte constată că acţiunea cu care reclamanta a învestit instanţa de fond s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 care reglementează regresul asigurătorului, în speţă al asigurătorului CASCO, prin subrogare în drepturile asiguratului său, în contra asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.
Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data încheierii poliţelor de asigurare: „În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, conform art.54. /…/ Asigurătorul poate renunţa, în totalitate sau în parte, la exercitarea dreptului prevăzut la alin.1”.
Punerea în aplicare a acestei dispoziţii legale este realizată de art. 64 din Norma 2008 – privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 20/2008 al CSA în vigoare la acea dată, articol inclus în Titlul III Plata despăgubirilor, în aplicarea art. 53 din Legea nr. 136/1995, conform căruia prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc şi: nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor.
Conform art. 64 alin. (2) din acest act normativ, „În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: a) dacă nu există obiecţii întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite, însoţită de documentele justificative./…/Acţiunea în justiţie împotriva asigurătorului RCA poate fi exercitată, în mod alternativ, la /…/; b) dacă există obiecţii întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor comunica asigurătorului CASCO în termenul prevăzut la lit.a), urmând ca în termen de 30 de zile calendaristice de la soluţionarea obiecţiilor să se efectueze plata. (3) În cazul neformulării obiecţiilor în termen de 30 de zile, asigurătorul RCA nu mai poate emite obiecţii, datoria devenind scadentă. (4) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la alin.(2) şi (3) sau le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.”
Se observă aşadar că obligaţia de plată a asigurătorului RCA în regres este o obligaţie legală, el efectuează plata în temeiul legii, la termenele şi după procedura stabilită de lege, iar plata constă în despăgubirile al căror cuantum şi modalitate au fost stabilite şi constatate de asigurătorul CASCO, în conformitate cu prevederile art. 54, 43 şi 49 din Legea nr. 136/1995 şi a dispoziţiilor din Norma 2008 în aplicarea acestora, neexistând posibilitatea reconsiderării acestora printr-o hotărâre judecătorească într-o acţiune judiciară a obligatului legal debitor în regres, a asigurătorului RCA, împotriva creditorului în regres, asigurătorului CASCO, nereglementată de legea specială, şi în nici un caz în cadrul acţiunii în justiţie a creditorului în regres - asigurătorul CASCO, în contra debitorului său, asigurătorul RCA -, acţiune pe care art. 64 din Norme o reglementează şi care are ca finalitate obţinerea unui titlu executor pentru o creanţă devenită scadentă în condiţiile acestui text normativ.
Conform prevederilor legale susmenţionate cuantumul, întinderea şi modalitatea legală de stabilire a despăgubirilor sunt în sarcina asigurătorului care efectuează plata acestora, după caz, asigurătorului CASCO, pentru propriul asigurat, în situaţia unei asigurări CASCO, sau asigurătorului RCA, pentru terţa persoană îndreptăţită legal, în situaţia unei asigurări RCA.
Despăgubirile se stabilesc şi se efectuează de asigurătorul care efectuează plata în temeiul poliţei de asigurare conform art. 43 din Legea nr. 136/1995, fie în baza documentelor pe care textul le prevede în conformitate cu legislaţia în vigoare, fie prin hotărâre judecătorească.
În procedură administrativă, potrivit art. 43 din Normă, despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 43 şi 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza actelor eliberate de persoanele cuprinse în formularul „Constatare amiabilă de accident” ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, pe baza înştiinţării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător.
Prin hotărâre judecătorească, despăgubirile se stabilesc numai în cazurile limitativ prevăzute de art. 45 din Norma 2008, când: se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire; se formulează pretenţii de despăgubiri pentru hârtii şi obiecte de valoare; nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse.
În situaţia în speţă, asigurătorul CASCO a plătit asiguratului său despăgubiri stabilite în conformitate cu documentele şi criteriile prevăzute de lege şi norma de aplicare a acesteia, valorificând prima alternativă prevăzută de art. 43 din Legea nr. 136/1995.
Întrucât obligatul în regres, asigurătorul RCA, nu a efectuat plata în condiţiile reglementate de art. 64 alin. (2) din Norma 2008, asigurătorul CASCO a intentat acţiunea în justiţie de faţă împotriva asigurătorului RCA, cale procedurală reglementată de această normă în favoarea sa, pentru datoria devenită scadentă în condiţiile acestui text, solicitând şi penalităţile pe care alin. (4) al art. 64 le instituie pentru situaţia neîndeplinirii obligaţiei de plată la termenele prevăzute la alin. (2) şi (3).
Termenele de plată la care referă aceste alineate sunt de cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite, însoţită de actele justificative, sau de cel mult 30 de zile calendaristice de la soluţionarea obiecţiilor întemeiate asupra sumelor solicitate dacă au fost formulate în termenul de cel mult 15 zile, în caz contrar, asigurătorul RCA nemaiputând emite obiecţii, datoria devenind scadentă.
Instanţa de fond a constatat că pârâta-recurentă nu a respectat termenul de 15 zile pentru formularea obiecţiilor, că prin mail-ul din data de 23 iulie 2009 cu depăşirea termenului, pârâta nu a formulat obiecţii, ci a solicitat relaţii, constatare confirmată de instanţa de apel în verificarea calculului penalităţilor, aspect care, vizând temeinicia hotărârii, nu poate forma obiect de verificare pentru instanţa de recurs.
Critica recurentului sub aspectul aplicării art. 64 din Norma 2008 nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, referă la o modalitate de calcul a termenului, anume pe zile libere, alta decât modalitatea reglementată de acest articol, pe zile calendaristice, cu consecinţa unei concluzii contrare, iar, pe de altă parte, opunând operaţiunea de echivalare a relaţiilor solicitate cu obiecţiile la care referă textul normativ, confirmă inexistenţa acestora, echivalarea nefiind permisă de actul normativ în rigoarea sa procedurală.
Obiecţiile la care referă alin. (2) lit. a) al art. 64 din Normă nu constituie o cauză de exonerare a plăţii, plata trebuie efectuată: „..asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel..”, ci de deplasare a datei scadenţei de la care în caz de neplată curg penalităţile, de asemenea reglementate de acest articol.
Legea nr. 136/1995, distinct de art. 22, prin art. 58 reglementează un al doilea caz de regres, de această dată al asigurătorului RCA, de recuperare a sumelor plătite drept despăgubiri de la persoanele răspunzătoare de producerea pagubei în cazurile limitativ prevăzute de text, în aplicarea căruia art. 57 din Norma 2008, aplicabil mutatis mutandis şi primului caz, dispune că suma de recuperat reprezintă: a) despăgubirea stabilită în lei, în cazul în care plata acesteia s-a făcut de către asigurător în lei; b) despăgubirea stabilită şi plătită în valută, echivalată în lei la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data efectuării plăţii externe de către asigurător.
Astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin examenul de constituţionalitate a art. 58 din Legea nr. 136/1995, interpretându-l, „În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situaţii asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său.” (deciziile nr. 317/2013 şi 77 din 11 februarie 2014).
Ca atare, sesizate cu o acţiune în regres, în mod greşit instanţele au procedat şi la administrarea de probe în dovedirea temeiniciei despăgubirilor solicitate în baza art. 22 din Legea nr. 136/1995 şi art. 64 din Norma 2008, obligaţia instanţelor fiind limitată de aceste norme care reglementează regresul asigurătorului CASCO împotriva asigurătorului RCA în a verifica numai respectarea procedurii art. 64 din Normă de către pârâtă, luând act că stabilirea despăgubirilor s-a realizat prin procedura administrativă reglementată de art. 43 din lege şi din Norma de aplicare de către asiguratorul reclamant care a şi plătit suma astfel stabilită.
Drept urmare, invocarea de către recurenta-pârâtă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 850/2008 în argumentarea criticii sale cu privire la acordarea prin decizia atacată de valoare probatorie procesului-verbal de contravenţie întocmit de organul constatator pe baza declaraţiilor conducătorilor auto a căror conivenţă o acuză, nu prin constatare proprie, este neavenită în acest cadru procesual. Această decizie statuează asupra posibilităţii asigurătorului de a formula acţiune în justiţie în baza contractului de asigurare încheiat, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se vor acorda în funcţie de vinovăţia asiguratului pe bază de probe, prin acţiune directă, când asigurătorul, care ca debitor direct trebuie să facă plata, nu a optat pentru a stabili despăgubirea administrativ, ci prin hotărâre judecătorească. Or, acţiunea din cauza de faţă este o acţiune în regres, cu o reglementare legală, având ca obiect obligarea la întoarcerea sumei reprezentând despăgubiri deja stabilite in condiţiile legii de un asigurător şi plătite de acesta în aceleaşi condiţii legale, într-un mecanism juridic cu o reglementare de asemenea legală instituit de legiuitor în considerarea caracterului aleatoriu al contractului de asigurare şi a faptului că odată produs riscul asigurat, despăgubirea trebuie plătită.
Înalta Curte constată, aşadar, pentru considerentele expuse, că motivele de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în critica aplicării art. 64 din Norma 2008 aprobată prin Ordinul 20/2008 al CSA în aplicarea art. 22 din Legea nr. 136/1995 nu poate fi primită, că cele privind aplicarea dispoziţiilor legale menţionate supra în încuviinţarea, administrarea şi evaluarea de probe în temeinicia despăgubirilor acordate sunt rămase fără suport, faţă de confirmarea legalităţii deciziei atacate sub aspectul aplicării reglementării art. 64 din Normă care are drept consecinţă inutilitatea analizării temeiniciei obligaţiei de plată, context în care este rămasă fără obiect şi critica relativă la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., situaţie faţă de care recursul declarat a fost respins ca nefondat cu observarea şi a prevederilor art. 274 C. proc. civ.