Contract de prestări servicii de publicitate. Utilizarea operei ce conține un portret după expirarea duratei prevăzute în contract în lipsa consimțământului titularului dreptului. Despăgubiri materiale.
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul de autor. Protecția portretului.
Index alfabetic : operă
- prejudiciu
- faptă ilicită
- daune morale
Legea nr. 8/1996, art. 85, art. 86, art. 87, art. 88, art. 139
Din interpretarea prevederilor art. 88 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 rezultă că regula este că utilizarea operei ce conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în portret, iar excepţia vizează ipoteza modelelor de profesie reprezentate în portret, caz în care nu este necesar consimţământul acestora; semnificaţia acestei excepţii este aceea a instituirii unei prezumţii de cesiune a dreptului patrimonial de reproducere sau utilizare a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sau a celui care a comandat-o ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincţiilor de la art. 85-87 din lege.
Astfel, dacă în conținutul unui contract de prestări servicii publicitate (având ca obiect promovarea unei mărci de bijuterii), există clauze prin care s-a convenit că dreptul de a reproduce sau utiliza portretul prestatorului este cesionat în favoarea beneficiarului numai pentru perioada acoperită de contract, utilizarea ulterioară a imaginii părții contractante, putea avea loc numai cu consimţământul expres şi neechivoc al acesteia.
Drept urmare, în condițiile în care un astfel de consimțământ nu a fost exprimat, actele de utilizare a imaginii persoanei în asociere cu marca de bijuterii promovată, au avut loc cu încălcarea dispoziţiilor art. 88 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, respectiv a dreptului de a autoriza utilizarea propriului portret în fotografii şi pentru publicitate, iar o atare încălcare plasează conduita utilizatorului pe tărâmul ilicitului civil întrucât acesta, cunoscând lipsa autorizării, trebuia să sisteze folosirea imaginii dincolo de durata contractului. Astfel, titularul dreptului încălcat este îndreptățit să solicite despăgubiri materiale pentru perioada utilizării neautorizate a imaginii sale, constând în plata remunerației cuvenite.
Secția I civilă, decizia nr. 1458 din 16 mai 2014
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13.04.2012, reclamanta R.A., în contradictoriu cu pârâta SC R.S. SRL, în temeiul art. 88 din Legea nr. 8/1996, art. 73 din noul Cod Civil şi art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, a solicitat constatarea încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret în fotografii şi în publicitate; înlăturarea de pe teritoriul ţării a fotografiilor/afişelor publicitare, inclusiv de pe site-ul de internet, ale pârâtei care reproduc fără drept portretul (imaginea) sa; repararea prejudiciului material şi moral în valoare de 62.000 euro prin utilizarea fără drept a portretului/imaginii personale a reclamantei în fotografii sau în alte materiale publicitare, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 coroborat cu art. 1349 – 1371 noul Cod civil.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 31.12.2011 a încetat contractul de prestări servicii nr. x/2010 încheiat între părţi şi, în mod implicit, a încetat şi dreptul pârâtei de a mai utiliza portretul său în scopul promovării bijuteriilor comercializate de SC R.S. SRL. Cu toate acestea, pe site-ul de internet sunt postate fotografii care reproduc portretul reclamantei, în asociere cu numele pârâtei, fără ca reclamanta să-şi fi dat acordul ca aceasta să-i utilizeze imaginea ulterior datei de 31.12.2011. Reclamanta a mai arătat că aceste fotografii sunt utilizate în mod continuu încă din data de 01.01.2012, astfel că, în incinta magazinelor C. din toată ţara sunt expuse afişe publicitare care conţin portretul său în asociere cu pârâta. Prin aceasta, pârâta a săvârşit un fapt ilicit care i-a adus grave prejudicii reclamantei, constând în câştigul nerealizat pentru acea perioadă de către reclamantă care a fost lipsită de o remuneraţie la valoarea preţului de piaţă pe care pârâta ar fi trebuit să-l plătească pentru ca utilizarea să fie legală sau pe care altă societate din industria bijuteriilor ar fi plătit pentru utilizarea imaginii reclamantei în asociere cu firme şi produse din industria bijuteriilor, evaluat la suma de 12.000 euro, dar şi daune morale în cuantum de 50.000 euro. Reclamanta a mai arătat că, deşi notificată în privinţa prejudiciilor pe care le cauzează reclamantei prin utilizarea fără drept a imaginii, pârâta a continuat să se folosească fără drept de imaginea reclamantei, acordând interviuri în presă care nu corespund realităţii şi care aduc prejudicii grave de imagine reclamantei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 8/1996, art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, art. 73 şi art. 1349 – 1371 noul Cod Civil, art. 112 şi urm. C.proc.civ.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că după data încetării contractului, părţile au continuat să negocieze încheierea unui nou contract, care însă au eşuat. Pe această perioadă, reclamanta a lăsat să se înţeleagă că îşi doreşte prelungirea contractului şi că nu este deranjată de utilizarea imaginii sale în magazinele de profil, continuând, la rândul său, să poarte/reţină pentru sine bijuteriile care i-au fost încredinţate de pârâtă în temeiul contractului, restituirea acestora având loc abia în martie 2012.
Cât priveşte prejudiciul material, pârâta a arătat că reclamanta ar trebui să facă dovada că nu a putut perfecta un contract de promovare al unor produse similare la un preţ de 12.000 euro din cauza faptului că, presupus culpabil, pârâta nu a înlăturat posterele începând cu data de 01.01.2012, ci cu o lună mai târziu. În ceea ce priveşte daunele morale, pârâta a arătat că simpla invocare a unui text legal nu este în măsură să releve suferinţele morale la care a fost supusă reclamanta prin existenţa unor postere cu imaginea sa în magazinele de bijuterii de lux. Societatea pârâtă a realizat conform contractului de prestări servicii fotografii cu reclamanta, fotografii de o calitate artistică excepţională, retuşate şi prelucrate astfel încât imaginea reclamantei să fie impecabilă, fotografii ce au fost expuse în magazine de bijuterii cu caracter exclusivist, în locaţii mai mult decât civilizate. În aceste condiţii, pârâta a arătat că nu înţelege ce traumă morală, suferinţa psihică, sentiment de nedreptate sau umilinţă psihică au încercat-o pe reclamantă, atunci când şi-a văzut imaginea expusă şi asociată unor produse exclusiviste.
Prin sentinţa civilă nr.2169 din 06.12.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Între părţi a fost încheiat, pentru o perioadă de 1 an, cuprinsă între 01.01.2011 – 31.12.2011, un contract de prestări servicii prin care reclamanta s-a obligat să promoveze exclusiv marca de diamante comercializate de pârâtă, în schimbul unei remuneraţii de 12.000 euro.
Potrivit corespondenţei electronice, ca şi din declaraţiile martorilor audiaţi şi interogatoriile administrate părţilor, după data încetării contractului, pe parcursului lunilor ianuarie şi februarie 2012, între acestea au fost purtate negocieri privind încheierea unui nou contract, negocieri care, în cele din urmă, au eşuat.
În contextul acestor negocieri, reclamanta a restituit bijuteriile pârâtei în luna martie 2012, iar pârâta a retras fotografiile reclamantei din magazinele de bijuterii în luna februarie 2012, ca urmare a notificării primită de la aceasta.
Tribunalul a constatat că ambele părţi au continuat, după încetarea contractului, să folosească bijuteriile, în cazul reclamantei, respectiv fotografiile, în cazul pârâtei, acestea intenţionând să încheie un nou contract.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că a existat un acord tacit al părţilor privind utilizarea acestora, iar susţinerile reclamantei privind folosirea fără drept a imaginii sale sunt, chiar şi în absenţa unui contract, neîntemeiate, de vreme ce reclamanta însăşi a înţeles, la rândul său, să restituie bijuteriile abia în martie 2012.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a constatat că nu se poate reţine încălcarea art. 88 din Legea nr. 8/1996, art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, art. 73 noul Cod Civil, cu consecinţa respingerii primului capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce priveşte daunele materiale, reclamanta a justificat prejudiciul prin câştigul nerealizat din cauza faptului că nu a putut încheia un nou contract pentru anul 2012, prin care să îşi asocieze imaginea cu o altă firmă de bijuterii.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că, şi în cazul unui prejudiciu viitor, reclamantei îi revenea sarcina de a face dovada caracterului cert al acestuia, deci de a dovedi atât existenţa sa, cât şi posibilitatea de evaluare.
Or, în cauză, prejudiciul invocat de reclamantă este numai eventual, nu şi cert, întrucât aceasta s-a limitat la a invoca simpla împrejurare că pentru anul 2012 ar fi putut să încheie un contract cu o altă firmă. Nu s-a făcut nicio dovadă că reclamanta a purtat negocieri cu alte firme, iar finalizarea acestora ar fi fost împiedicată de utilizarea imaginii sale de către pârâtă. Sub acest aspect, prima instanţă a mai reţinut că nu este suficientă declaraţia martorului reclamantei în sensul că aceasta ar fi purtat negocieri şi cu alte firme, fără a fi indicate în concret ofertele, ci se impunea dovedirea unor negocieri ferme.
În acelaşi timp, o eventuală îmbogăţire a pârâtei cu echivalentul bănesc al folosirii imaginii reclamantei şi după încetarea contractului nu poate fi invocată, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului analizat anterior, în cadrul răspunderii civile delictuale, ci eventual, în condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.
Cât priveşte despăgubirile morale solicitate de reclamantă, tribunalul a reţinut că în cererea de chemare în judecată aceasta nu a detaliat în ce a constat prejudiciul moral, ci s-a limitat la a invoca dreptul său la imagine. Martorul propus de reclamantă a declarat că la începutul anului 2012 aceasta era „supărată, nervoasă, stresată”, spunându-i că motivul este situaţia relaţiei sale cu pârâta.
Or, dacă este adevărat că prejudiciul moral nu trebuie întotdeauna dovedit, ci el poate să rezulte implicit, din natura faptei cauzatoare, prima instanţă a apreciat că, în contextul celor anterior reţinute, reclamantei îi revenea totuşi sarcina de a proba acest prejudiciu, ceea ce nu s-a întâmplat. De altfel, nici din declaraţia martorului propus de reclamantă nu a rezultat că starea reclamantei ar fi fost cauzată de folosirea imaginii sale fără drept, ci de nemulţumirea acesteia privind negocierile purtate cu pârâta pentru încheierea unui nou contract. Prin urmare, întrucât potrivit celor expuse anterior, folosirea imaginii reclamantei până în februarie 2012 nu s-a făcut fără drept, ci cu consimţământul tacit al acesteia (rezultat atât din negocierile purtate între părţi în perioada ianuarie-februarie 2012, cât şi din faptul că, la rândul său, reclamanta nu a restituit bijuteriile decât în martie 2012), tribunalul a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea la daune morale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 116A din 14 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, iar pe fond, cererea a fost admisă în parte şi s-a dispus obligarea pârâtei la 2.000 euro daune morale către reclamantă; s-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut următoarele :
În ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în cauză, curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art.73 alin. (1) şi (2), art. 74 lit. h), art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1358, art. 1381 alin. (1) - (3) şi ale art. 1385 alin. (1) - (4) din Codul civil; de asemenea, s-a evaluat şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 88 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996.
Astfel, s-a constatat că între părţi s-a încheiat un contract sinalagmatic intitulat „contract de prestări servicii” prin care apelanta-reclamantă s-a obligat să promoveze exclusiv marca de diamante comercializate de pârâtă, în schimbul unei remuneraţii de 12.000 euro, convenţia fiind încheiată, pe o perioadă determinată de 1 an, anume 01.01.2011 – 31.12.2011.
Contractele sinalagmatice sunt caracterizate prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, fiecare dintre părţi având concomitent atât calitatea de creditor cât şi pe cea de debitor. Potrivit clauzelor contractuale, apelanta se obliga să prezinte şi să promoveze marca de diamante a intimatei în cadrul mai multor evenimente, prin participarea la două sesiuni foto, purtând bijuteriile intimatei şi să folosească exclusiv bijuterii ale beneficiarului la orice eveniment monden la care participă, iar în toate aceste ocazii să menţioneze numele mărcii intimatului. Totodată, este de reţinut că preţul autorizării utilizării portretului reclamantei nu a constat în dreptul de folosire a unor bijuterii, ci în plata unei remuneraţii de 12.000 Euro.
Instanţa de apel a apreciat că în condiţiile în care este vorba nu de folosirea bijuteriilor aparţinând intimatei, cum fără niciun suport probator a reţinut prima instanţă, ci de păstrarea de către apelantă a bijuteriilor (ceea ce reprezenta doar un act preparatoriu în vederea încheierii unui nou contract), nu se poate reţine în cauză existenţa vreunui acord tacit al reclamantei în sensul continuării folosirii de către intimat a fotografiilor sale, cu atât mai mult în lipsa vreunei contraprestaţii băneşti din partea intimatei; prin urmare, sub acest aspect au fost găsite întemeiate criticile apelantei.
În acest sens, după cum cu temei a susţinut apelanta, păstrarea bijuteriilor până în martie 2012 poate fi interpretată mai degrabă ca fiind rezultatul acordului tacit al intimatei ca apelanta să le reţină până la încheierea unui nou contract pentru anul 2012, în contextul în care părţile se aflau în curs de negocieri cu privire la acesta.
Curtea de apel a reţinut că acordul tacit, ca formă de exteriorizare a consimţământului, trebuie sa rezulte din gesturi ori fapte concludente, neechivoce. Or, păstrarea de către apelantă a bijuteriilor aparţinând intimatei nu poate fi interpretată în mod neechivoc în sensul că părţile s-ar fi înţeles ca apelanta să le folosească, în schimbul utilizării portretului său în publicitate de către pârâtă, deoarece, ambele reprezentau obligaţii asumate/modalităţi de îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin contractul încheiat anterior.
Totodată, acordul de utilizare a imaginii nu se poate presupune din participarea părţilor la negocieri, pentru că negocierile aparţin fazei precontractuale, iar până când oferta ce conţine condiţiile în care ofertantul este dispus să îşi dea acordul de utilizare a imaginii nu este acceptată, nu se poate vorbi de existenţa unei convenţii între părţi.
Mai mult, instanţa de apel a apreciat că şi împrejurarea că între părţile litigiului se derulau negocieri pentru încheierea unui nou contract care să aibă ca obiect utilizarea imaginii reclamantei în anul 2012 a fost greşit interpretată de tribunal, în sensul unui acord tacit al apelantei pentru utilizarea imaginii sale de către intimată, deoarece, din corespondenţa electronică purtată între părţi, în faza negocierii, rezultă în mod neechivoc faptul că apelanta insista asupra stabilirii unor condiţii pentru a autoriza utilizarea portretului său de către intimată în anul 2012; de asemenea, din aceeaşi corespondenţă rezultă şi faptul că nu a existat un acord al apelantei de folosire a portretului său de către intimată în anul 2012, până când părţile nu vor semna un contract şi se va achita contraprestaţia de către intimată.
Prin urmare, s-a apreciat că din această corespondenţă nu rezultă exprimarea de către apelantă a unui acord în sensul ca intimata să-i utilizeze portretul şi în anul 2012, în lipsa semnării contractului care să prevadă condiţiile în care pârâta a putea fi utiliza imaginea reclamantei în anul 2012, ci, dimpotrivă, aceasta îşi exprimă explicit această opoziţie.
Au fost găsite fondate şi criticile apelantei referitoare la aprecierea eronată de către prima instanţă a inexistenţei unui prejudiciu moral, după cum în mod eronat a reţinut şi împrejurarea că folosirea fără drept a imaginii apelantei nu reprezintă o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) din noul Cod civil, deşi, astfel cum deja s-a arătat, nu a existat vreun consimţământ tacit al apelantei pentru folosirea portretului său de către intimată.
Astfel, s-a reţinut că din depoziţia martorului propus de reclamantă a rezultat atât existenţa prejudiciului moral, cât şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta intimatei şi prejudiciul suferit de apelantă, acesta relatând faptul că apelanta-reclamantă era la începutul anului 2012, aceasta era „supărată, nervoasă şi stresată, întrucât pârâta continua să îi folosească imaginea” şi nu înţelegea să încheie un contractul care să stabilească condiţiile în care să fie folosită imaginea sa, iar nu din cauza faptului că, după cum a reţinut fără temei prima instanţă, nu s-a putut încheia un nou contract cu intimata.
La stabilirea cuantumului prejudiciului moral, instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 1358 din noul Cod civil, a avut în vedere criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei prevăzute de lege, respectiv împrejurările în care s-a produs prejudiciul, constatându-se că dacă intimatul a folosit fără autorizarea apelantei imaginea acesteia, totuşi acest fapt ilicit se datorează existenţei unor negocieri între părţi, situaţie în care autorul faptei ilicite ce a determinat prejudicierea morală apelantei avea reprezentarea mentală a faptului că între părţi se va putea ajunge la încheierea unui contract.
Au fost înlăturate ca nefondate însă susţinerile apelantei referitoare la greşita respingere de către prima instanţă a cererii sale privind acordarea unor despăgubiri materiale şi la aplicarea greşită în cauză a prevederilor art. 88 din Legea nr. 8/1996.
În acest sens, curtea de apel a reţinut că reclamanta a învestit prima instanţă cu o cerere de acordare a unei despăgubiri în sumă de 12.000 euro constând în prejudiciul suferit ca urmare a faptului că apelanta a fost lipsită de o remuneraţie stabilită la nivelul preţului de piaţă pe care intimata ar fi trebuit să o plătească pentru ca utilizarea imaginii sale să fie legală sau pe care o altă societate din industria bijuteriilor ar fi plătit-o pentru utilizarea imaginii apelantei.
Potrivit prevederilor art.1385 din noul Cod civil, prejudiciul se repară integral, putându-se acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor „dacă producerea lui este neîndoielnică.”
Totodată, dispoziţiile art.1385 alin. (3) din același cod prevăd că despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului; alin. (4) statuează că dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
În aplicarea acestor norme, instanţa de apel a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă că prejudiciul invocat este unul eventual, iar nu cert, deoarece a fost motivat de apelanta reclamantă prin aceea că ar fi putut fi remunerată în cazul în care utilizarea imaginii sale ar fi fost consensuală, la nivelul preţului de piaţă pe care intimata ar fi trebuit să-l plătească pentru ca utilizarea imaginii apelantei să fie legală, precum şi prin aceea că pentru anul 2012 ar fi putut să încheie un contract cu o altă firmă.
Instanţa a apreciat că nu se poate estima care ar fi fost remuneraţia pentru utilizarea portretului apelantei dacă părţile ar fi încheiat o convenţie, deoarece acest lucru nu s-a întâmplat (iar fapta ilicită invocată în legătură cu acest prejudiciu constă în refuzul intimatei de a contracta, fapt ce ţine de libertatea contractuală şi nu poate fi sancţionat în sensul propus de apelantă), după cum apelanta nu a dovedit că ar fi purtat negocieri cu alte firme de bijuterii, iar finalizarea acestora ar fi fost împiedicată de utilizarea imaginii sale de către pârâtă; din acest punct de vedere nu este suficientă declaraţia martorului apelantei care nu se coroborează cu alte mijloace de probă. Mai mult, chiar ţinându-se cont de împrejurări şi de situaţia concretă a apelantei, în situaţia inexistenţei probabilităţii obţinerii avantajului pretins ori a evitării pagubei, nu se poate vorbi despre vreo reparaţie materială.
În ceea ce priveşte susţinerea existenţei unor înscrisuri ce ar face dovada prejudiciului material, aceasta a fost considerată nefondată, deoarece contractul de prestări servicii din 23.12.2010, corespondenţa purtată pe e-mail de părţi, adresa din data de 26.09.2012 emisă de B.R.A.M.M., precum şi adresa trimisă apelantei-reclamante de către CDF C.S., nu pot face dovada unui prejudiciu cert ca producere, ci doar a întinderii unui prejudiciu eventual.
De asemenea, s-a considerat că nici dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 8/1996, modificată, nu pot conduce instanţa la altă concluzie deoarece chiar dacă includerea unui portret în cadrul unei opere necesită consimţământul persoanei reprezentate în acest portret, în condiţiile prevăzute de art. 73, 74 şi 79 din Codul civil, în cauză, pentru angajarea răspunderii civile a autorului este necesară dovedirea împrejurării că persoana portretizată fără voia ei în cadrul operei a suferit un prejudiciu material, ceea ce nu s-a reţinut în cauză.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C.proc.civ., susţinându-se, pe de o parte, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra primului capăt de cerere (art. 304 pct. 6), că decizia recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7), iar pe de altă parte, că instanţa de apel a aplicat greşit legea raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii (art. 304 pct. 9).
Recurenta reclamantă a învederat că temeiul juridic al cererii este răspunderea civilă delictuală, iar prejudiciul material solicitat constă în beneficiul nerealizat (conform art. 139 Legea nr. 8/1996), însă, spre deosebire de prima instanţă, curtea de apel a reţinut în mod corect că, începând cu 01.01.2012, intimata a folosit fără drept fotografiile conţinând portretul său.
Pe de altă parte, deşi curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a acorda daune morale, consideră, în acelaşi timp, că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în vederea acordării de daune materiale, sub aspectul certitudinii prejudiciului.
Recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel sub aspectul certitudinii prejudiciului este nelegală, având în vedere că nu a fost interpretat în mod corect temeiul în baza căruia s-a solicitat de către reclamantă repararea prejudiciului patrimonial.
Astfel, modalităţile de reparare a prejudiciului adus prin încălcarea unui drept de autor sunt în mod clar prevăzute de lege, anume de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar în temeiul acestei dispoziţii legale, recurenta reclamantă a înţeles să solicite valoarea beneficiului nerealizat.
S-a arătat că recurenta a optat pentru acest temei, întrucât chiar între părţile litigiului (recurentă şi intimată) a mai avut loc o exploatare în condiţiile legii a aceloraşi drepturi asupra aceluiaşi portret (pe baza de contractului valabil pentru anul 2011), situaţie ce permitea individualizarea corectă şi obiectivă a valorii beneficiului nerealizat de către reclamanta ca urmare a exploatării nelegale efectuate de intimată în anul 2012. În plus, recurenta a întărit această probă şi cu adrese de evaluare pe piaţa a imaginii sale, pentru exploatări similare, de la două agenţii de casting pentru publicitate şi film cunoscute în România.
S-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a ignorat claritatea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 şi a considerat că beneficiul nerealizat se confundă cu remuneraţia consensuală care ar fi trebuit sa rezulte dintr-un contract încheiat cu o altă firmă sau cu remuneraţia care ar fi rezultat dintr-o convenţie încheiată între părţile din litigiu.
Dând o greşită interpretare textului, instanţa de apel a calificat prejudiciul solicitat de recurentă ca fiind eventual, iar nu cert. Or, nu ar putea fi reţinută eventualitatea unui prejudiciu atunci când utilizarea fără drept a avut loc deja (fie şi numai pentru 2 luni); pe de altă parte, dacă ar fi existat un contract, s-ar fi adresat instanţei cu o cerere întemeiată pe răspunderea contractuală, iar nu pe răspunderea civilă delictuală. Or, dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996 vizează tocmai răspunderea civila delictuală invocată ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, alături de prevederile art. 88 din Legea nr. 8/1996.
S-a mai arătat că înscrisurile pe care le-a administrat în cauză sunt suficiente pentru a demonstra, prin ele însele, beneficiul nerealizat de recurentă, acestea fiind: contractul dintre părţile cauzei pentru acelaşi tip de exploatare pentru anul 2011 şi adrese de evaluare a preţului de piaţa al imaginii reclamantei pentru anul 2012, din care rezultă că la momentul utilizării fără drept a imaginii sale de către intimată, acesta era estimat cel puţin la preţul de 12.000 euro pentru un an de utilizare.
Recurenta a mai susţinut că în mod constant în jurisprudenţa naţională şi străină, s-a considerat că probarea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat ca urmare a unei utilizări ilegale a unui drept de autor are loc prin administrarea probei cu înscrisuri prin depunerea unor contracte încheiate pentru exploatări similare, respectiv pentru autorizarea, în condiţii legii, a aceluiaşi tip de folosire.
De asemenea, în lipsa unui contract încheiat între părţi prin care intimata să fi obţinut autorizarea din partea recurentei de a-i utiliza portretul în scop publicitar, aceasta a săvârşit un fapt ilicit, întrucât a utilizat în condiţii nelegale imaginea (portretul) recurentei - reclamante.
Pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală, nu este necesar a se verifica intenţia directă sau indirectă a intimatei - pârâte sub raport subiectiv, întrucât răspunderea întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 din Codul civil, este una obiectivă, în baza căreia intimata răspunde şi în cazul celei mai uşoare culpe.
S-a mai susţinut că intimata este vinovată nu de refuzul de a încheia un nou contract cu recurenta - reclamantă, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ci se face vinovată de folosirea fără drept a portretului său şi, deci, de încălcarea art. 88 din Legea nr. 8/1996.
În consecinţă, în aplicarea art. 88 şi a art. 139 din Legea nr. 8/1996, coroborat cu art. 1357 din Codul civil, instanţa de apel avea la îndemână criteriile la care să se raporteze pentru determinarea prejudiciului patrimonial şi stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă în mod nelegal a considerat că prejudiciul material suferit de recurentă îşi are cauza în nesemnarea unui nou contract pentru anul 2012, când, în realitate, cauza acestui prejudiciu era săvârşirea faptei ilicite de utilizare nelegală a imaginii recurentei, întocmai ca şi cauza daunelor morale, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel.
Recurenta reclamantă dezvoltă critici şi pe temeiul art. 304 pct. 6 C.proc.civ., arătând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra primului capăt de cerere prin care a solicitat constatarea, în temeiul art. 88 din Legea nr. 8/1996 şi art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, a încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret (imagine) în fotografii şi în publicitate, de către pârâtă, ceea ce se constituie în capătul principal de cerere în raport cu cel prin care s-a solicitat repararea prejudiciul material şi moral cauzat reclamantei, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996, coroborat cu art. 1349 - 1371 noul Cod civil şi art. 73 din acelaşi Cod.
Or, numai în măsura recunoaşterii dreptului pretins prin primului capăt de cerere, potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, se puteau acorda daune morale sau materiale recurentei - reclamante, ca o consecinţă firească a constatării încălcării unui drept.
Deşi din considerentele hotărârii instanţei de apel se reţine că intimata - pârâtă a utilizat fără drept imaginea recurentei, în dispozitivul deciziei instanţei de fond acesta nu face referire la admiterea sau nu a primului capăt de cerere, însă acordă daune - morale în valoare de 2000 euro.
În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul constatării încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret (imagine) în fotografii şi în publicitate de către pârâta şi obligarea acesteia la plata, cu titlu de daune materiale, a sumei de 12.000 euro, echivalent lei la data plăţii, cu păstrarea celorlalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Cererea de chemare în judecată a cuprins trei capete de cerere, reclamanta solicitând în contradictoriu cu pârâta cauzei: (1) constatarea încălcării dreptului de a autoriza utilizarea propriului portret în fotografii şi în publicitate; (2) înlăturarea de pe teritoriul ţării a fotografiilor/afişelor publicitare, inclusiv de pe site-ul de internet, ale pârâtei care reproduc fără drept portretul (imaginea) sa; (3) repararea prejudiciului material şi moral în valoare de 62.000 euro prin utilizarea fără drept a portretului/imaginii personale a reclamantei în fotografii sau în alte materiale publicitare.
Temeiul de drept al cererii a constat, în principal, în invocarea dispoziţiilor art. 88 raportat la art. 139 din Legea nr. 8/1996, reclamanta raportându-se însă şi la dispoziţiile dreptului comun, anume la prevederile art. 73 şi art. 1349-1371 Cod civil.
Prin decizia recurată, a fost admis în parte cel de-al treilea capăt de cerere, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.000 euro daune morale către reclamantă, pe temeiul dispoziţiilor dreptului comun, anume art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1385 Cod civil, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei, anume: respingerea constatării încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret în fotografii şi în publicitate şi cererea de acordare a daunelor materiale, în timp ce solicitarea de înlăturare de pe teritoriul ţării a fotografiilor/afişelor publicitare, inclusiv de pe site-ul de internet al pârâtei care reproduc fără drept portretul/imaginea reclamantei a fost executată la data d 2.03.2012, chiar anterior iniţierii prezentului proces (13.04.2012).
Criticile formulate de recurentă privesc nepronunţarea curţii de apel asupra primului capăt de cerere, nelegala respingere a cererii privind acordarea de daune materiale, dar şi reţinerea de către instanţa a unor motive contradictorii în considerentele deciziei recurate, în susţinerea raţionamentului privind respingerea cererii de daune materiale.
Litigiul de faţă urmăreşte valorificarea şi respectarea dreptului recurentei-reclamante la imagine, imagine reflectată în conţinutul unor fotografii realizate în executarea contractului de prestări servicii nr. x/2010; prin acest contract, părţile au convenit asupra termenilor şi condiţiilor exploatării imaginii recurentei pentru publicitatea produselor intimatei pe durata unui an calendaristic, 1.01.2011-31.12.2011, contra unui onorariu de 12.000 euro, cauza pendinte fiind generată însă de evenimentele derulate ulterior expirării acestor raporturi contractuale.
În consecinţă, temeiul juridic al cererii este unul delictual, premisă stabilită corect şi de instanţa de apel.
Cu toate acestea, având în vedere dreptul a cărui ocrotire se reclamă prin cererea de faţă, instanţa de apel era ţinută a verifica existenţa unui temei juridic adecvat în cuprinsul legii speciale, anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, şi numai în cazul în care legea specială nu conţine un astfel de text care să deroge, să constate incidenţa regulilor dreptului comun şi să soluţioneze cauza în baza lor.
Cele anterior menţionate decurg din aplicarea principiului de interpretare specialia generalibus derogant, dar şi din observarea celor prevăzute de art. 153 din Legea nr. 8/1996: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu dispoziţiile dreptului comun.”
Aşa fiind, curtea de apel trebuia să procedeze la analiza prioritară a dispoziţiilor legii speciale şi să verifice incidenţa art. 88 şi art. 139 din legea nr. 8/1996, în principal, iar nu în completarea celor evaluate pe temeiul dreptului comun – art. 1349 şi 1385 şi urm. Cod civil.
Cum situaţia de fapt este pe deplin stabilită de instanţele de fond, în ce priveşte circumstanţele relevante pentru analiza criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a procedat în temeiul art. 313 C.proc.civ. la soluţionarea celor două capete de cerere respinse de instanţa de apel, prin verificarea acestor pretenţii în baze textelor din legea specială.
Astfel, art. 88 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 dispune: „(1) Utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în acest portret, în condiţiile prevăzute de art. 73, 74 şi 79 din Codul civil. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimţământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu respectarea şi a dispoziţiilor art. 79 din Codul civil.
(2) În lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în
portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existenţa consimţământului se prezumă în condiţiile art. 76 din Codul civil.”
Prin urmare, din interpretarea acestei norme rezultă că regula este că utilizarea operei ce conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în portret, iar excepţia vizează ipoteza modelelor de profesie reprezentate în portret, caz în care nu este necesar consimţământul acestora; semnificaţia acestei excepţii este aceea a instituirii unei prezumţii de cesiune a dreptului de patrimoniale de reproducere sau utilizare a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sau a celui care a comandat-o ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincţiilor de la art. 85-87 din lege.
Excepţia anterior enunţată nu funcţionează nici în cazul modelelor de profesie, atunci când există o clauză contrară, anume un acord al părţilor (între model şi autorul operei fotografice sau între model şi cel care a comandat opera fotografică ori angajatorul autorului operei fotografice) în sensul că, şi în acest caz, este necesar acordul modelului pentru reproducerea sau utilizarea portretului pentru care a pozat şi a fost remunerat.
Or, astfel cum s-a reţinut de instanţele de fond, între părţi a fost încheiat un contract de prestări servicii publicitate (recurenta reclamantă fiind imaginea mărcii pârâtei în cursul anului 2011), iar în cuprinsul acestui contract încheiat pentru intervalul 1.12-.2010-31.12.2011 s-a prevăzut la art. 4.2: „Dreptul de utilizare a oricăror materiale realizate în temeiul contractului este limitat în teritoriu, teritoriu însemnând România, excluzând Republica Moldova, şi pe durata contractului”, dispoziţie reluată şi în clauzele finale ale contractului în următorii termeni (art. 11.2) „Dreptul de folosire a materialelor este numai pe perioada menţionată în contract.”
Aceste clauze contractuale indică împrejurarea că părţile au convenit că dreptul de a reproduce sau utiliza portretul recurentei reclamante este cesionat în favoarea intimatei numai pentru perioada acoperită de contract, astfel că, utilizarea imaginii recurentei reclamante după data de 1.01.2012 putea avea loc numai cu consimţământul expres şi neechivoc al acesteia în acest sens.
Un astfel de consimţământ al recurentei reclamante nu a fost exprimat pentru actele de utilizare a imaginii sale de către intimată pentru intervalul 1.01.2012-2-03.2012, părţile aflându-se în negocieri în acest răstimp pentru reînnoirea contractului, negocieri care însă au eşuat.
Atare concluzie rezultă şi cuprinsul procesului verbal încheiat de părţi la data de 3.03.2012 şi prin care intimata recunoaşte aceste acte de utilizare în intervalul anterior menţionat; astfel, intimata a precizat că la data primirii notificării adresate de către reclamantă prin avocat au fost retrase de îndată cele trei afişe din magazinele C. pe care era imprimată imaginea A.R., asociată mărcii de diamante R. & S., precum şi imaginea acesteia de pe site.
Drept urmare, actele de utilizare de către intimata-pârâtă a imaginii recurentei-reclamante în intervalul 1.01.2012-3.03.2012 au avut loc cu încălcarea dispoziţiilor art. 88 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, respectiv a dreptului reclamantei de a autoriza utilizarea de către pârâtă a propriului portret în fotografii şi pentru publicitate, astfel încât, Înalta Curte constată incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C.proc.civ., modificând decizia recurată, în sensul constatării încălcării dreptului reclamantei, în aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
Atare încălcare plasează conduita intimatei-pârâte pe tărâmul ilicitului civil întrucât aceasta, cunoscând lipsa autorizării reclamantei, trebuia să sisteze folosirea imaginii acesteia dincolo de durata contractului ori, în situaţia în care intenţiona folosirea în continuare a campaniei de publicitate, să obţină, în prealabil, consimţământul acesteia în acest sens, ceea ce în raporturile dintre părţi nu s-a mai obiectivat.
Înalta Curte constată, pe de altă parte, că recurenta reclamantă a solicitat repararea prejudiciului produs prin această încălcare, solicitând atât daune morale (acordate de instanţa de apel), cât şi daune materiale (respingerea acestei pretenţii fiind criticată prin motivele de recurs); contrar celor reţinute de instanţa de apel, prejudiciul recurentei pentru cele două luni de utilizare neautorizată a imaginii sale este unul cert, întrucât o conduită licită a intimatei ar fi presupus obţinerea acordului recurentei şi plata remuneraţiei pentru durata utilizării.
Şi în soluţionarea acestor pretenţii, instanţa de apel trebuia să se raporteze la dispoziţiile legii speciale, iar nu la cele ale dreptului comun, cu atât mai mult cu cât legea specială prevede anumite criterii legale pentru dimensionarea acestor despăgubiri.
Astfel, art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată se prevede: „(2) La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare:
a) fie criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum
ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;
b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a).”
Criteriile legale prevăzute la lit. a) sunt la alegerea titularului dreptului prejudiciat, iar dacă acestea nu pot fi aplicate se poate recurge la stabilirea despăgubirilor, în condiţiile şi potrivit criteriului prevăzut de art. 139 alin. (2) lit. b) din lege.
Or, astfel cum rezultă din susţinerile recurentei, pentru solicitarea despăgubirilor, aceasta s-a prevalat de criteriul câştigului nerealizat, în mod nelegal instanţa de apel stabilind că nu se poate estima care ar fi fost remuneraţia pe care reclamanta ar fi încasat-o, pornind de la premisa greşită că fapta ilicită a pârâtei ar fi refuzul de a contracta, iar nu folosirea neautorizată a portretului recurentei pe parcursul celor două luni, astfel cum deja s-a arătat.
Atare estimare este posibilă prin raportare la remuneraţia totală de 12.000 euro convenită de părţi pentru întreg anul 2011 (art. 5.1 din contract), astfel că, pentru primele două luni din anul 2012 rezultă că recurenta reclamantă a fost privată de un câştig nerealizat de 2.000 euro, ceea ce, constituie un prejudiciul material cert, contrar celor reţinute de curtea de apel; Înalta Curte nu a luat în considerare înscrisurile de la dosarul din prima instanţă, întrucât acestea au un caracter speculativ, chiar diferenţele dintre aceste pretinse cote de piaţă ale recurentei menţionate fiind substanţial diferite, elemente care, de altfel sunt exprimate în termeni lipsiţi de claritate (10.000 euro pe lună plus TVA pentru o lună din 2012 – Agenţia B.R.A. şi, respectiv 10.000 euro pentru perioada ianuarie - decembrie 2012 „la care s-ar fi adăugat 8.000 dacă ar fi fost vorba de o campanie care să dureze un an, plus TVA” – Agenţia CDF C.S.).
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C.proc.civ., a admis recursul reclamantei, a modificat în parte decizie recurată, în sensul că, în baza art. 139 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, a constatat încălcarea dreptului reclamantei de a autoriza utilizarea de către pârâtă a propriului portret în fotografii şi pentru publicitate şi a dispus obligarea pârâtei la plata către aceasta a sumei de 2.000 euro cu titlu de daune materiale, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei (referitoare la acordarea daunelor morale).