Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 24 iunie 1999, reclamanții G.G. și A.M.C. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor și C.G.M.B., cerând să se constate că Statul Român nu are un titlu valabil asupra imobilului compus din teren și construcții, situat în Municipiul București, sector 2; să se revoce contractul de donație prin care autoarea lor, E.L.C., a donat imobilul menționat Asociației pentru Strîngerea Relațiilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.) și pârâtele să fie obligate să predea în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul situat la adresa menționată a fost proprietatea autoarei lor, conform mențiunilor Contractului autentificat sub nr. 18666 din 24 iunie 1926, care în anul 1948 l-a donat către A.R.L.U.S. ce desfășura o activitate de susținere a terorii și ocupației țării de sovietici.
Prin actul de donație s-au stipulat două sarcini pe seama asociației beneficiare, anume dreptul de folosință viager al donatoarei și soțului ei asupra a două dormitoare și dependințe (etaj), precum și asupra bucătăriei și sufrageriei, situate la parter, plus o rentă viageră consistentă care să le asigure un mod de viață decent.
Cum, aceste sarcini nu au fost îndeplinite, reclamanții cer revocarea donației conform art. 829 și 832 C. civ.
Arată reclamanții că în baza Decretului nr. 466 din 31 decembrie 1964 (republicat) a fost emisă Decizia nr. 293/1964, prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului, titlu care este nul și care oricum, urmare a revocării donației, se impunea a se constata că în condițiile art. 830 C. civ. nu mai produce efecte.
La 14 octombrie 1999, a formulat cerere de intervenție în interes propriu Uniunea Scriitorilor din România
În motivarea cererii, a arătat că urmare a ofertei făcute de A.R.L.U.S., prin Adresa nr. 4333 din 22 decembrie 1954, imobilul a fost preluat în proprietatea Fondului Literar, autorul său, prin schimb cu imobilul din București, B.A.I. nr. 36.
Ulterior, susțin intervenienții, în mod abuziv, prin Decizia nr. 293 din 29 ianuarie 1964 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Raionului 30 Decembrie, imobilul a fost preluat în proprietatea statului român și deși au făcut mai multe demersuri le-au fost respinse cererile de restituire cu motivarea că, în prezent, se află în proprietatea SC H.N. SA.
Arată intervenienții că prin Hotărârea nr. 9 din 30 ianuarie 1997 a C.G.M.B. imobilul le-a fost transmis în administrare pentru ca ulterior, prin Hotărârea nr. 71 din 9 aprilie 1998, același organ al administrației să le acorde folosința gratuită pe o durată de 49 de ani.
Intervenienții au ridicat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, întrucât nu au dovedit ca au acceptat succesiunea autorilor lor și excepția prescripției dreptului la acțiunea în revocarea donației în raport de dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958, art. III din Decretul nr. 218/1960 și dispozițiile Decretului nr. 712/1996.
Au susținut intervenienții că donația a fost făcută de autoarea reclamanților cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind date cauze de nulitate ori de revocare cu mențiunea că renta viageră a fost plătită donatorilor până la decesul acestora.
În apărare, intervenienții au invocat și dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune și, în subsidiar, au cerut obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.
La 02 decembrie 1999, reclamanții și-au precizat acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâtă, și Uniunea Scriitorilor din România, cerând a se constata nulitatea contractului de donație menționat, pentru lipsa cauzei (animus donandi) și lipsa autorizației prevăzute de art. 10 din Legea nr. 21/1924.
Au solicitat reclamanții a se respinge cererea intervenientei de a se constata că este proprietara imobilului, ca nefondată, și a se constata că nu a avut loc niciun transfer de proprietate de la autoarea lor în favoarea A.R.L.U.S. și din patrimoniul acesteia în proprietatea intervenientei.
În subsidiar, au cerut revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor.
Totodată, au cerut a se constata inexistența dreptului de folosință pe durata de 49 de ani invocat de intervenienți și au solicitat ca atât pârâții cât și intervenienții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
Prin Sentința civilă nr. 488 din 4 iulie 2000, Tribunalul București a respins acțiunea reclamanților, precum și cererea de intervenție, ca nefondate.
S-a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei reclamanților, care l-a donat cu sarcina întreținerii, constând în plata unei rente viagere lunare și achitarea tuturor cheltuielilor aferente apartamentului asupra căruia donatoarea și soțul său și-au rezervat un drept de uzufruct pe tot timpul vieții în favoarea A.R.L.U.S.
Beneficiara donației a cedat folosința părții de imobil ce o deținea în favoarea Fondului Literar al Scriitorilor care a preluat și sarcina donației pentru ca, ulterior, tot la cererea acesteia, în baza Deciziei nr. 293 din 29 ianuarie 1964 emisă de C. Ex. al Sfatului Popular al Capitalei R.P.R., imobilul să fie trecut în proprietatea statului.
Prin încheierea de ședință din 23 martie 2000, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a reclamanților, motivat de faptul că aceștia și-au dovedit calitatea de moștenitori cu certificatele de moștenitor depuse la dosar.
Prin încheierea de ședință din 18 mai 2000, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor, aceasta fiind o acțiune patrimonială prescriptibilă în termen de 3 ani de la data care beneficiarul donației a încetat executarea sarcinilor, termen calculat de la data decesului donatorilor (1972).
Pe fond, s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că actul în litigiu ar fi fost lipsit de cauză sau ar fi fost fondat pe o cauză ilicită.
A reținut tribunalul și că donația a fost aprobată de organele abilitate cu Adresa nr. 9833 din 15 decembrie 1948, ipoteză în care nu este dată cauza de nulitate invocată de reclamanți.
Totodată, cum intervenienta nu a exercitat asupra imobilului o posesie în condițiile art. 1895 C. civ., aceasta poate invoca uzucapiunea, cu mențiunea că nu a probat nici cauzele de nulitate ale Deciziei nr. 293 din 29 ianuarie 1964.
Față de soluția asupra acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că se impune și respingerea cererii intervenientei de plată a contravalorii îmbunătățirilor, formulată în subsidiar, ca rămasă fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 192A din 9 aprilie 1002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sus-menționatei hotărâri, reținând următoarele:
În drept, calitatea procesuală activă se verifică în cerința existenței identității între titularul acțiunii și titularul dreptului dedus judecății.
Or, în speță, reclamanții a căror calitate de moștenitori ai defunctei E.L.C., decedată la 30 iunie 1972, este dovedită cu certificatele de moștenitori nr. 75 din 23 octombrie 1998, eliberat de B.N.P. M.M., respectiv certificatul nr. 1545/1986, eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 1 București, au calitate procesuală activă.
Veridicitatea certificatelor menționate este dată de caracterul lor de acte autentice, emise de autoritățile competente, care fac dovada deplină pentru anumite mențiuni până la înscrierea în fals ori pentru altele, până la promovarea acțiunii în anulabilitate, prevăzute de dispozițiile legale în materie.
Așa fiind, cum asemenea proceduri legale nu au fost declanșate, excepția lipsei calității procesuale active ridicată de pârâta Uniunea Scriitorilor din România, justificată pe omisiunea verificării "realității certificatelor de moștenitor", pentru considerentele arătate, este nefondată.
Pe fond, în anul 1948 (data nu este lizibilă pe înscrisul eliberat de Arhivele Statului) între E.L.C. și Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS (A.R.L.U.S.) a intervenit o convenție denumită "act de donație".
Potrivit acestei convenții, E.L.C. dona imobilul litigios asociației menționate, rezervându-și pentru parte din imobil un drept de habitațiune (pct. 2 alin. 2) și, totodată, instituind în sarcina acestei asociații obligația la plata unei rente viagere, în sumă de 40.000 lei lunar, în favoarea sa și a soțului său, cu începere de la 1 octombrie 1948 (pct. 5 alin. 2).
Dreptul de habitațiune stipulat în favoarea donatoarei și al soțului său are caracter personal (art. 571 C. civ.) și, fiind esențialmente viager, încetează necondiționat la decesul persoanelor în favoarea cărora a fost constituit.
Drepturile și obligațiile pe durata existenței sale sunt reglementate de lege și ele nu se transmit moștenitorilor.
Așa fiind, susținerile reclamanților referitoare la presupusa restrângere a dreptului de habitație al autorilor este irelevantă, atâta timp cât dreptul menționat s-a stins și nu poate avea ca efect o desființare retroactivă a contractului contestat.
Este de menționat și că, deși instituite prin liberalități (donația între vii, fiind cea mai frecventă formă) dreptul de uz, habitațiune și uzufruct se supun pe fond regulii specifice ce le reglementează, existență care nu se confundă cu cele ce reglementează donația.
Prin aceeași liberalitate s-a instituit în sarcina beneficiarei donației, A.R.L.U.S., și obligarea la plata unei rente viagere, adică obligația de a plăti donatoarei și soțului său suma de 40.000 lei lunar până la decesul acestora.
În limita sarcinii (obligația la plata rentei) donația este un contract cu titlu oneros și, în caz de neexecutare, intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice.
Pentru renta viageră, prin derogare de la dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ. care, ca regulă generală dă dreptul la rezoluție pentru neexecutare, dispoziția art. 1647 C. civ. interzice o asemenea sancțiune în caz de neexecutare.
Astfel, dacă la scadență debitorul rentei nu o plătește, creditorul poate cere, potrivit art. 1647 C. civ., executarea silită a patrimoniului debitorului, indiferent de faptul că renta a fost constituită cu titlu oneros sau gratuit, pentru realizarea unei sume suficiente pentru asigurarea plății regulate a rentei.
Așa fiind, cererea reclamanților de a se dispune rezoluțiunea contractului pentru neplata rentei (situație de altminteri nedovedită), nu poate fi primită.
În subsidiar, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că în cauză ar fi incidente regulile generale prevăzute de art. 1020 - 1021 C. civ., curtea a apreciat că în mod just tribunalul a reținut că acțiunea în rezoluțiune pentru neplata rentei este o acțiune patrimonială supusă prescripției extinctive, dispoziția art. 1647 C. civ. fiind derogatorie și, pe cale de consecință, lipsită de relevanță în cauză.
Referitor la lipsa autorizației prevăzute de art. 10 din Legea nr. 21/1924, instanța a constatat că a existat, fapt dovedit cu adresa fără nr. din 25 ianuarie 1964, potrivit căreia donația a fost acceptată cu aprobarea nr. 9833 din 15 decembrie 1958.
Faptul că o asemenea aprobare nu s-ar fi făcut de organul abilitat, susținere făcută de reclamanți, nu a fost dovedit, deși această sarcină le revenea conform art. 1169 C. civ.
Referitor la Decizia nr. 293/1964 din 29 ianuarie 1964 a fostului Comitet Popular al Capitalei instanța a constatat că într-adevăr, în mod eronat, în preambulul său se face trimitere la Decizia nr. 466 din 31 decembrie 1960.
Fiind vorba de un transfer fără plată a imobilului din proprietatea A.R.L.U.S. în proprietatea statului, instanța a constatat că reclamanta nu justifică un interes pentru contestarea acestei decizii.
De altminteri, simpla trimitere la un act normativ străin operațiunii de transfer nu atrage, în măsura în care ambele părți implicate au fost de acord cu acest transfer de proprietate, anulabilitatea actului.
A reținut instanța și că reclamanții, deși au invocat și aveau sarcina probei, nu au dovedit nici lipsa cauzei actului juridic contestat, știut fiind că, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ., cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Fiind vorba de un act juridic în esența sa gratuit dar care conține și un element oneros, reclamanții aveau sarcina de a proba că obiectul contraprestației, reprezentată la încheierea actului juridic de autoarea lor, nu există.
Chiar și în ipoteza în care se invocă că actul ar fi gratuit (ceea ce nu este cazul în speță) lipsa cauzei, adică lipsa scopului imediat (animus donandi) nu poate exista decât atunci când lipsește discernământul donatorului, ceea ce nu s-a probat în cauză.
Totodată, când înscrisul constatator al actului juridic cuprinde o mențiune expresă cu privire la cauză (cum este cazul în speță), inexistența și falsitatea cauzei nu pot fi probate decât tot prin înscrisuri în condițiile art. 1192 alin. (2) C. civ., și nu prin prezumție, pornind de la cauza unor alte acte juridice întocmite de aceeași persoană.
Așa fiind, pentru considerentele arătate, care în parte se completează iar în parte le substituie pe cele reținute de tribunal, curtea a respins apelul reclamanților ca nefondat.
Cât privește apelul pârâtei Uniunea Scriitorilor din România, instanța de apel a reținut următoarele:
În speță, prin Adresa nr. 22865 din 6 martie 1952 a Fondului Literar al Scriitorilor din România s-a confirmat că între acesta și A.R.L.U.S. a intervenit un schimb de folosință, în baza căruia imobilul litigios a fost preluat în folosință de autoarea pârâtei care a cedat la schimb către A.R.L.U.S. imobilul din B.A.I. nr. 34, cu mențiunea că în procesul-verbal de predare-primire se va arăta că imobilul litigios rămâne proprietatea A.R.L.U.S. (pct. 6).
Este real că în anul 1954, la propunerea A.R.L.U.S. înaintată prin Adresa nr. 14063/1994, Comitetul de Conducere al Fondului Literar și-a exprimat acordul de a opera un schimb de proprietate între cele două instituții, pentru imobilele deținute în folosință, cu obligația pentru Fondul Literar al Scriitorilor de a prelua obligațiile asumate de A.R.L.U.S. față de văduva E.L.C.
În speță însă nu s-a probat că, ulterior, schimbul de proprietate al imobilelor s-ar fi perfectat, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată privind o asemenea operațiune juridică.
Mai mult, cu Adresa nr. 191/1964, A.R.L.U.S. a cerut transferul imobilului litigios în proprietatea statului român, caz în care, la 29 ianuarie 1964 a fost emisă Decizia nr. 293 de fostul C. Ex. al Sfatului Popular al Capitalei R.P.R., aspect ce infirmă susținerea pârâtei, în sensul că în anul 1954 ar fi intervenit, între autoarea sa și A.R.L.U.S., un schimb de proprietate, de altminteri și în prezent aceasta exercitând doar un drept de folosință asupra imobilului.
Referitor la cererea pârâtei de a se constata că ar fi adus îmbunătățiri imobilului în valoare de 10.000.000 lei, cerere formulată în subsidiar, în mod just prima instanță, constatând că acțiunea reclamanților a fost respinsă, a apreciat că se impune respingerea acestei cereri formulate de pârâtă.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, au declarat recurs reclamanții G.G., A.M.N.G. și A.I., precum și pârâta Uniunea Scriitorilor din România, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului lor, reclamanții au susținut, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., următoarele:
- instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., sens în care au arătat că în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. și limitelor sesizării sale, instanța de apel a evocat fondul cauzei cu referire la revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor, deși prima instanță a respins această cerere ca prescrisă, iar apelul a criticat această soluție, fără a antama fondul pricinii;
- instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura acestuia ajungând la concluzii greșite, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În acest sens, au susținut că interpretarea actului de donație, act cu titlu gratuit, drept un contract de rentă viageră, act cu titlu oneros, este total eronată, câtă vreme actul menționat, încheiat în decembrie 1948, este intitulat "act de donație", iar cel puțin la nivelul declarațiilor părților, rezultă că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului s-a făcut esențialmente cu titlu gratuit, cu obligarea beneficiarului donației la îndeplinirea unor sarcini.
Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1646 - 1647 C. civ., referitoare la rezilierea contractului de rentă viageră, greșit reținute de instanța de apel.
Aceste dispoziții legale se referă la contractul de rentă viageră cu titlu oneros, care se realizează prin depunerea unui capital inițial sau predarea unui fond, cu scopul inițial și unic de a obține renta viageră. Cu alte cuvinte, cauza contractului de rentă viageră este declarată de părți ca fiind prestația beneficiarului de a constitui fondul său în vederea obținerii rentei, corespunzător contraprestației celeilalte părți care se obligă să plătească renta.
Or, contractul de donație, chiar cu sarcini, are drept cauză, intenția donatorului de a face o liberalitate în favoarea donatarului.
Contractul de donație cu sarcini nu poate fi asimilat unui contract cu titlu oneros, întrucât prestațiile părților sunt de la început în vădit dezechilibru, existând o îmbogățire a donatarului pe seama donatorului.
Caracterizând contractul în cauză ca fiind un contract cu titlu oneros în măsura executării sarcinilor și apoi considerându-le un contract de rentă viageră, instanța de apel, din oficiu, fără a pune în discuția părților, a schimbat natura actului juridic și a statuat că nu se poate cere rezilierea acestuia în condițiile art. 1020 - 1021 C. civ.
Instanța de apel a greșit și atunci când, referindu-se la dreptul de abitație a considerat că acesta s-a stins prin faptul morții donatorului și că nu mai poate fi discutată îndeplinirea sarcinilor în acest context, deși îndeplinirea sarcinii trebuie să fie exactă, astfel cum rezultă din act, iar neîndeplinirea ori îndeplinirea ei parțială, justifică întotdeauna acțiunea în revocarea donației.
Au considerat că astfel instanța de apel a statuat în mod nelegal, pe fondul capătului de cerere privind revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor, deși acestea nu au fost îndeplinite și că recurenții nu ar avea drept la acțiune pe considerentul că actul juridic atacat nu este un contract de donație, ci un contract oneros de rentă viageră și constituirea de drept de abitațiune.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii cât privește chestiunea prescripției cererii deduse judecății.
S-a arătat ca fiind greșită soluția curții de apel care a confirmat hotărârea primei instanțe ce a statuat în sensul că acțiunea în rezoluțiune pentru neplata rentei este o acțiune patrimonială supusă prescripției extinctive, în termenul general de 3 ani.
Această concluzie derivă din caracterizarea/calificarea greșită a capătului de cerere ce viza actul juridic dedus judecății, ca fiind o cerere în rezoluțiunea unui contract de rentă viageră, iar nu drept o acțiune în revendicarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor.
Or, acțiunea în revocarea donației are un caracter mixt - personal și real - urmărind readucerea bunului imobil donat în patrimoniul donatoarei, caracter care rezultă explicit și din textul art. 830 C. civ., o atare acțiune fiind imprescriptibilă.
În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, recurenții au criticat hotărârea curții de apel și în ce privește nulitatea donației pentru lipsa autorizației, cu referire la care au susținut ca fiind greșit reținută incidența art 1169 C. civ. în justificarea acestei soluții, fiind suficient faptul că în actul de donație contestat nu apare menționat actul de autorizare și organul emitent al acestuia, astfel cum prescriu normele legale și care fac dovada, în conformitate cu prevederile art. 1173 C. civ., a inexistenței acesteia.
Părții adverse îi revenea obligația de a face proba existenței acestei autorizări, ceea ce nu s-a întâmplat, context în care, în conformitate cu prevederile art. 31 lit. c) din Legea nr. 11/1944, donația făcută cu nerespectarea prescripțiilor legale, atrage nulitatea actului ce o încorporează.
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii și în ceea ce privește modul de soluționare a capătului de cerere privind nulitatea titlului de preluare de către stat a imobilului.
În acest sens au susținut că, în mod greșit s-a reținut că nu ar avea interes în contestarea deciziei de preluare a bunului de către stat, atâta vreme cât decizia menționată se întemeiază pe un act normativ inaplicabil.
Sunt greșite dispozițiile aceleiași instanțe cu referire la constatarea nulității actului de donație pentru lipsa cauzei, întrucât adevăratul scop al acestei liberalități nu a fost intenția de a gratifica (animus donandi), ci de a fi absolvită de persecuțiile la care ar fi putut fi supusă în acele vremuri, familia sa aparținând "clasei exploatatoare", sens în care au făcut trimitere atât la conținutul actului contestat, cât și la două declarații extrajudiciare, contemporane epocii încheierii actului.
Ca urmare, au solicitat admiterea recursului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului și trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Uniunea Scriitorilor din România a susținut, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea și interpretarea greșită a art. 1295 C. civ., respectiv art. 700 C. civ. și art. 23 din Decretul nr. 40/1953, cu referire la soluția dată cererii sale reconvenționale.
Au susținut că, dimpotrivă, reglementările legale în vigoare la momentul intervenirii operațiunii juridice privind imobilul litigios, respectiv Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 144/1958, care condiționau valabilitatea înstrăinării de obținerea unei autorizații, sunt astăzi abrogate, astfel încât nu mai există piedică pentru a opera transferul dreptului de proprietate anterior convenit.
Greșit s-a reținut valabilitatea certificatelor de moștenitor existente, întrucât, astfel cum s-a decis în unanimitate, certificatul de moștenitor nu poate fi opus terților și că acesta poate fi atacat în justiție de cei interesați. Deși nu au solicitat anularea actului juridic menționat, instanța poate verifica, pe cale incidentală, valabilitatea actului menționat.
Invocând același motiv de casare, au solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii reclamanților, să fie admisă cererea sa reconvențională și să se constate că au adus îmbunătățiri imobilului ce face obiectul judecății, în valoare de aproximativ 10 miliarde lei.
În cursul soluționării cauzei în recurs, între reclamantul G.G. și reclamanta A.I., a intervenit Contractul de cesiune autentificat sub nr. 1404 din 6 decembrie 2007 de BNP T. prin care G.G., în calitate de cedent i-a cesionat reclamantei A.I., în calitate de cesionar, cota sa de proprietate (de ½) asupra imobilului solicitat în cauză, caz în care a operat o transmisiune procesuală în persoana cesionarei cu privire la dreptul subiectiv pretins în cauza dedusă judecății, de care instanța a luat act prin încheierea din 5 decembrie 2012.
Referitor la recursurile deduse judecății, se constată următoarele:
1. Recursul reclamantelor:
Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ. modificarea/casarea unei hotărâri se poate cerere "dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".
Acest motiv de recurs cuprinde deci două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (acordarea, de pildă, a unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată de reclamant) și un caz de extrapetita, când instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut (de exemplu: instanța a acordat și daune interese într-o acțiune reală deși acestea nu au fost solicitate de reclamant).
Prezentarea ipotezelor normei legale enunțate, denotă finalitatea acestui caz de nelegalitate și anume respectarea principiului disponibilității procesuale, ce obligă instanța, în sistemul legislației noastre procesuale, să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului să se pronunțe în limitele pretențiilor deduse în justiție. Orice altă statuare contravine dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. și face să atragă incidența motivului de recurs analizat.
Dar, așa cum s-a arătat mai sus, încălcarea principiului legal evocat, cu depășirea limitelor sesizării instanței se raportează, întotdeauna, la obiectul cererii deduse judecății, adică ceea ce se solicită de reclamant prin actul de învestire al instanței, adică plata unei sume de bani, revendicare a unui bun mobil sau imobil, constatarea inexistenței unui drept etc., iar nu, astfel cum se pretinde prin recurs, la limitele soluționării apelului. Împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat în mod greșit asupra fondului pricinii și nu, astfel cum s-a pretins prin apel, asupra imprescriptibilității acțiunii în revendicarea donației, nu poate fi subsumată motivului de recurs invocat ci, eventual, celui prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Al optulea motiv de recurs invocat de asemenea în recursul reclamanților, vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, urmărește desființarea hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute cu putere de lege între părțile contractate. Judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, stabilind alte drepturi ori obligații, interpretând greșit acordul de voință al părților sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți ori denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, în speță, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au reținut caracterul acestuia, de contract de donație cu sarcini, constând în plata unei rente viagere. Împrejurarea că prin hotărârea atacată, instanța de apel analizează caracterele juridice ale unui astfel de contract și sancțiunea ce intervine în cazul neexecutării sarcinii, executarea prestației și nu rezoluțiunea pentru neexecutare, nu este de natură să atragă incidența motivului de recurs invocat, atâta vreme cât calificarea actului juridic s-a făcut cu respectarea termenilor contractului.
Se vădește însă ca fondată critica constând în nelegalitatea hotărârii atacate care a menținut sentința tribunalului sub aspectul respingerii cererii în constatare a nulității contractului de donație încheiat în anul 1948, pentru considerentele:
Conform art. 813 C. civ., toate donațiile se fac prin act autentic. Deci contractul de donație produce efecte juridice numai în situația în care consimțământul ambelor părți este manifestat în formă autentică. Nerespectarea acestei forme se sancționează cu nulitatea absolută a contractului, indiferent de persoana donatorului sau donatarului, persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat.
Or, în speță, deși actul de donație contestat prezintă mențiunea că ar purta procesul-verbal de autentificare, nu cuprinde însă cerința pretinsă de norma legală evocată, ceea ce-l face nul absolut.
În acest sens se rețin și dispozițiile hotărârii judecătorești pronunțate în litigiul declanșat în baza Legii nr. 10/2001 și ale cărei constatări cu referire la aspectul evocat se impun și cauzei de față în baza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. În acel litigiu s-a reținut că "în ceea ce privește actul de donație încheiat în 1948 și care face obiectul Dosarului nr. 2980/1999, în care au fost pronunțate Sentința civilă nr. 488/2000 și Decizia nr. 192/2001 (s.n. cauza de față), nu s-a făcut dovada că ar fi fost încheiat în formă autentică pentru a deveni incidentă condiția constatării judecătorești a nulității donației. De altfel, dacă primul act de donație (s.n. cel încheiat în 1948) ar fi fost încheiat în formă autentică și, deci, ar fi operat transferul dreptului de proprietate, nu s-ar mai fi justificat necesitatea încheierii în anul următor a unui nou act de donație".
Însă, o altă cauză de nulitate absolută a actului juridic atacat o constituie și încheierea sa cu nesocotirea dispozițiilor legale incidente la epoca întocmirii, perspectivă în raport cu care se vădesc, de asemenea, a fi fondate criticile de nelegalitate invocate de reclamanți.
Astfel, persoana juridică donatară, A.R.L.U.S., a fost constituită și deci supusă, necontestat, dispozițiilor Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, privind asociațiile și fundațiile.
Potrivit art. 10 din acest act normativ "personale juridice nu pot primi liberalități decât dacă vor fi autorizate regal, pe baza unui jurnal al consiliului de miniștri".
Pentru ca Legea nr. 11/1944, pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ și al administrațiunii bunurilor donate sau testate statului ori altor instituții de drept public, precum și instituțiilor de utilitate publică, să prevadă la art. 31 alin. (1) lit. c) că donațiunile și legatele făcute altor persoane juridice decât cele indicate sub lit. l) și b) (statului și provinciilor) se vor accepta prin "deciziunea organului cu drept de dispoziție".
"Dacă donațiunile și legatele sunt cu sarcini sau condițiuni ori dacă s-au făcut reclamațiuni de către familie, acceptarea se va putea face de către persoanele juridice arătate sub lit. c), numai în urma autorizației prealabile a organului tutelar".
Legea instituia deci pentru categoria de persoane juridice menționate o incapacitate specială de a primi, pretinzând ca orice donație să fie acceptată în anumite condiții (prin decret regal ori prin deciziunea organului cu drept de dispoziție sau, pentru cazul donației cu sarcini, cum este cazul în speță, cu autorizația prealabilă a organului tutelar).
Având în vedere dispozițiile art. 812 C. civ., potrivit căruia "dispozițiile în favoarea unui incapabil sunt nule (...)" dar și că incapacitatea instituită de lege pentru persoanele juridice, cum este cazul donatarei în speță, a fost dictată de interese de ordine publică, încheierea actului de donație cu nerespectarea cerințelor prescrise de norma evocată atrage sancțiunea nulității absolute a contractului astfel încheiat.
Or, astfel cum rezultă din actul juridic repudiat, actul a fost semnat în numele donatarei de vicepreședintele și secretarul general al acesteia, fără indicarea vreunui act/dispoziție prin care asociația să fi acceptat în prealabil, prin organele sale de dispoziție, liberalitatea făcută în favoarea sa de către autoarea reclamantelor. Nu este suficient și nu poate acoperi cerința pretinsă de lege, trimiterea la un presupus acord al Consiliului General al A.R.L.U.S. din 15 decembrie 1948, cuprinsă în adresa din 25 ianuarie 1964, în condițiile inexistenței acestuia (nu a fost depusă dovada la dosar iar sarcina acesteia aparținea, astfel cum corect susțin reclamanții, pârâtei, care s-a pretins beneficiara legală/proprietara bunului litigios), ori a menționării sale în chiar cuprinsul actului atacat, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu există în speță.
Ca urmare, constatând ca fondate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pe aspectul nulității absolute a actului de donație atacat, în aceste limite, recursul reclamantelor va fi admis cu consecința modificării deciziei curții de apel și, urmare a admiterii apelului acelorași părți, în aceleași limite, schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii acestui capăt de cerere.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței privind respingerea celorlalte capete de cerere, în raport de cele dispuse prin Sentința nr. 568 din 21 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția civilă, menținute prin Decizia nr. 677A din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și, respectiv Decizia nr. 4741 din 22 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, în procedura Legii nr. 10/2001 declanșată de aceleași reclamante, s-a dispus restituirea bunului litigios în natură.
Cât privește recursul declarat de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, declarat împotriva aceleiași decizii, se constată, în raport de pretențiile părții, astfel cum acestea s-au materializat în cererea părții, prin care a solicitat "să se constate că au adus îmbunătățiri la imobil (...) în valoare de circa 10 miliarde lei", că legal, instanțele au procedat la respingerea acesteia.
Și aceasta întrucât dispozițiile art. 111 C. civ. instituie o interdicție legală de exercitare a oricărei cereri de constatare a existenței/inexistenței unui drept, stabilind regula subsidiarității exercițiului unui asemenea cereri celei în realizarea dreptului pretins. Prin urmare, ori de câte ori partea are la îndemână o acțiune în realizarea dreptului solicitat, în cauză, pe calea unei cereri în constatare, legea îi împiedică accesul la cererea menționată.
Întrucât, în speță, partea avea la îndemână calea unei acțiuni în realizare, respectiv de obligare a reclamanților la plata sumei menționate, dar și în raport de faptul că, în realitate, prin cererea dedusă judecății, partea solicită constatarea unui fapt iar nu a unui drept, cerere inadmisibilă, urmează a se constata ca legale dispozițiile celor două instanțe privind cererea ce a constituit obiectul analizei, pentru considerentele menționate, ce vin să substituie argumentele instanțelor cu referire la aceasta.
Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamante urmează să fie admis și hotărârile instanțelor fondului modificate în limitele menționate în cuprinsul prezentei decizii, iar recursul declarat de intervenient să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantele A.M.N.G. și A.I. împotriva Deciziei nr. 192 A din 9 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 488 din 4 iulie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, pe care o schimbă în parte.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanți, astfel cum a fost completată, și constată nulitatea contractului de donație încheiat în anul 1948 în Dosarul nr. 68/1948 prin care E.L.C. a donat către A.R.L.U.S. imobilul situat în București.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2013.
Procesat de GGC - GV