Judecata în primă instanță
Prin acțiunea înregistrată la 19 aprilie 2007, reclamanta SC H.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC G.M.M.C. SRL, solicitând instanței să constatate că folosirea neautorizată a cuvintelor h., h.ro, h.r., h.ro, SC H.I. SRL, h.ro, cabine h., în codul sursă al paginii web g.ro a încălcat și încalcă dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcii naționale H.R.I. SRL, înregistrată conform certificatului din 16 septembrie 2004, având ca titular pe reclamantă, să constatate că folosirea cuvintelor sus-menționate a reprezentat și reprezintă un act de concurență neloială prin imitarea numelui comercial al reclamantei și al numelor de domeniu, să o oblige pârâtă să înceteze de îndată folosirea neautorizată a acestor cuvinte, precum și a altor cuvinte similare, în codul sursă al paginii web și să o oblige pe pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii și, totodată a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 500 euro daune materiale și 500 euro daune morale, pentru prejudiciul creat de reclamantă prin acte de concurență neloială, constând în acțiunile reclamantei de recrutare a personalului aparținând pârâtei, astfel cum s-a ratat prin întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 558 din 18 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta SC H.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.M.M.C. SRL, a constatat că folosirea neautorizată a cuvintelor h., h.ro, h.r., h.ro, SC H.I. SRL, h.ro, cabine h., în codul sursă al paginii web g.ro a încălcat și încalcă dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcii naționale din 16 septembrie 2004, al cărei titular este reclamanta, a constatat că folosirea cuvintelor menționate în codul sursă al paginii web g.ro reprezintă un act de concurență neloială săvârșit de pârâtă, a respins ca rămasă fără obiect cererea de obligare a pârâtei la încetarea de îndată a folosirii neautorizată acestor cuvinte și a altora similare în codul sursă al paginii web g.ro și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 39 lei.
Tribunalul a respins cererea reconvențională prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție soluționată prin încheierea din data de 2 februarie 2008, pentru motivele acolo arătate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta SC H.I. S.R.L. a fost înființată în anul 2001 pentru a promova și comercializa, în mod direct, de la R.Y. din Turcia - producătorul cabinelor h. și titularul mărcii H., cabine modulare H. în România, prezente deja pe piața din România și apreciate pentru calitățile lor.
Pentru promovarea acestora au fost înregistrate și mai multe nume de domeniu: h.ro, c.ro și t.ro.
Astfel, piața pe care acționează reclamanta este cea a cabinelor modulare, care pot fi folosite în diverse domenii, inclusiv tonete, cabine pentru stații de benzină, cabine de pază, containere, wc-uri ecologice, produse în diverse dimensiuni și utilizate în construcții, produse care fac parte din clasa 19.
Pentru a proteja în mod eficient produsele H. în România împotriva actelor de contrafacere și concurență neloială, reclamanta a înregistrat marca din 16 septembrie 2004, marcă figurativă combinată, constând în denumirea H.I. SRL, scrisă în așa fel încât elementul dominant este cuvântul H., pentru clasa de produse 19, construcții transportabile nemetalice (cabine modulare din poliester armat cu fibra de sticlă).
Pârâta este o societate comercială care acționează pe aceeași piață a construcțiilor transportabile, fiind în perioada 2002 - aprilie 2003 singurul beneficiar de cabine H. al SC H.I. SRL. La sfârșitul anului 2003 colaborarea cu aceasta societate a încetat, cele două coexistând însă pe piață în relații de concurență, pârâta distribuind din acel moment doar cabine modulare care nu purtau marca H. și nu proveneau sub nici o formă de la reclamantă sau H.Y. din Turcia.
Pârâta promovează și comercializează aceste produse și prin intermediul unei pagini web, g.ro, unde pot fi regăsite același tip de produse, respectiv cabine modulare din poliester armat cu fibra de sticla, containere și wc-uri ecologice.
Fiecare pagină web are un cod sursă, respectiv traducerea paginii în limbajul de programare, folosind regulile acelui limbaj. Un specialist folosește acest limbaj pentru a construi pagina web așa cum apare ea pentru o persoană obișnuită. Astfel, codul sursă conține informații privind modul în care informațiile sunt distribuite pe pagină, dimensiunile la care se văd, modul în care se integrează eventualele fotografii și anumite cuvinte cheie. Aceste cuvinte reprezintă o scurtă descriere a paginii web, fiind cuvintele ce vor ajuta la aducerea de vizitatori prin intermediul motoarelor de căutare (cum ar fi G., de exemplu).
Cuvintele-cheie sunt cuvintele folosite în cadrul unui motor de căutare pentru a obține rezultate ce au relevanță pentru căutarea făcută, motoarele de căutare sortând rezultatele după aceasta relevanță. Aceste cuvinte au menirea de a conduce utilizatorii Internetului, prin intermediul motoarelor de căutare, la paginile web care sunt cele mai relevante pentru utilizator. Această procedură, de a trece în codul sursă anumite cuvinte, face mai ușoară căutarea și găsirea paginii respective. Astfel, o cerere adresată unui motor de căutare conținând unul din cuvintele-cheie face să apară adresa paginii web care le conține. Cuvintele-cheie nu sunt întotdeauna vizibile pe pagina web pentru un utilizator obișnuit, dar pot fi ușor identificate în codul sursă și, mai ales, au o importanță covârșitoare în promovarea acelei pagini web. Prezența anumitor cuvinte într-un cod sursă nu este întâmplătoare.
Astfel, proprietarul paginii web, cel care beneficiază de promovare prin intermediul acesteia, este în măsură să admită sau să respingă introducerea în codul web a anumitor cuvinte-cheie. Programatorul, cel care a construit pagina web, nu este de specialitate, astfel că nu poate decide singur ce cuvinte trebuie introduse în codul sursă drept cuvinte-cheie. Singurul care o poate face este cel care lucrează în domeniu, respectiv cel care beneficiază de promovare prin pagina web respectivă.
Astfel cum rezultă din probele atașate - respectiv copii ale codului sursă al paginii web aparținând pârâtei, așa cum acesta apărea în data de 03 septembrie 2007 și de 16 aprilie 2007 - acesta conține cuvinte relevante pentru acest domeniu de activitate (oferta cabine, cabine de vânzare, gherete, dușuri mobile, toaletă ecologica etc), precum și numele unor orașe din România. Pe lângă aceste cuvinte, relevante de altfel în activitatea acesteia, se află și anumite cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată, precum și cu numele comercial și cu numele de domeniu: h., h.ro, h., h.ro, s., h.ro. cabine h., c.ro, t.ro.
Astfel, din orice căutare după aceste cuvinte va rezulta și pagina web aparținând pârâtei.
După cum se poate observa din aceleași probe prezentate, care arată în mod evident folosirea de către pârâtă a cuvintelor menționate în acțiune, în codul sursă al paginii sale web în perioada martie-aprilie 2007 doar produsele acesteia sunt identificate printr-o anumită marcă. Deși există, în mod evident, și alte societății care produc și comercializează astfel de cabine, totuși, nici una din competitoarele sale nu este trecută sub formă de cuvânt cheie în pagina web a pârâtei, ci doar produsele comercializate sub marca H., protejată pe teritoriul României printr-un certificat de înregistrare emis de O.S.I.M.
Astfel, dacă un consumator a aflat despre produsele H., va dori în mod normal să ia contact cu cel care le distribuie în România, astfel că va căuta pe Internet site-ul acestuia.
Au fost efectuate căutări folosind cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată, astfel cum arată copii ale paginilor de internet t.ro, căutări care au dat ca rezultat tocmai pagina web aparținând pârâtei. Astfel, riscul de confuzie și prejudiciul sunt foarte reale, fiind evidente în cazul în care vorbim de un consumator mediu.
Existența acestor cuvinte în codul sursă al paginii web aparținând pârâtei au fost certificate și prin executor judecătoresc, care a constatat, cu propriile sale simțuri, existența unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată.
Executorul a arătat faptul că o căutare pe motorul de căutare g.ro după cuvintele h.r. și h.r.r. arăta printre primele rezultate tocmai pagina web aparținând pârâtei, iar în codul sursă se regăseau, cel puțin la data de 26 februarie 2007, o parte din cuvintele precizate în acțiune (h., h.ro, h.r., h.ro). De asemenea, la căutarea cuvântului h. a fost evidențiat acest cuvânt tocmai din numele comercial al reclamantei: SC H.I. SRL (anexa 11 din procesul verbal al executorului judecătoresc), înregistrat ca marcă protejată pe teritoriul României și folosit ca atare de către pârâtă.
Toate aceste însemne sunt folosite fără drept, în condițiile în care societatea menționată se ocupă tot cu comercializarea de cabine modulare, dar care nu poartă marca ei înregistrată, sau marca partenerilor din Turcia.
Pârâta motivează folosirea cuvintelor identice sau similare cu marca înregistrată în codul sursă al paginii sale web, prin faptul că a fost distribuitorul produselor purtând această marcă. Dar contractul încheiat cu pârâta în anul 2003, contract care însă nu mai este în vigoare în acest moment, nu îi dă și dreptul să folosească marca și cuvinte similare cu acestea fără acordul ei în codul sursă al paginii sale web, încercând, prin mijloace ilicite, să profite de publicitatea și distinctivitatea mărcii sale.
Chiar dacă ar fi existat un contract de distribuție în vigoare, acesta nu ar fi avut asupra dreptului asupra mărcii decât efecte juridice limitate astfel cum prevede art. 37 din Legea nr. 84/1998 privind epuizarea dreptului asupra mărcii.
Astfel, pârâta ar fi putut să folosească în comerțul său marca H. doar pe produsele marcate și puse în comerț de titularul mărcii sau de o terță persoană cu acordul acestuia. Or, în speță, situația este complet diferită, deoarece pârâta folosește marca H. exclusiv în legătură cu produse și servicii care nu au nimic în comun cu titularul mărcii.
Pârâta încearcă să deplaseze răspunderea pe care o are privind folosirea, în codul sursă al paginii sale web, a unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrata către creatorul paginii web, respectiv SC N.R.B. SRL.
Faptul că acesta își rezervă toate drepturile de autor asupra creației sale nu influențează în nici un fel răspunderea pentru încălcarea dreptului la marcă de către deținătorul paginii web, respectiv pârâta.
Pârâta este un comerciant care răspunde cu privire la toate aspectele legate de activitatea sa, inclusiv în privința modului în care înțelege să facă publicitate produselor sale.
Folosirea de către pârâta în codul sursă de cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată este de natură a crea un risc de confuzie în rândul consumatorilor cu privire la proveniența acelor produse, și de aceea reprezintă un act de încălcare a mărcii reclamantei.
În cazul de față, marca din 16 septembrie 2006 este înregistrată și folosită pentru clasa de produse 19, respectiv pentru construcții transportabile nemetalice - cabine modulare din poliester armat cu fibră de sticlă.
De cealaltă parte, pârâta comercializează prin intermediul paginii sale web produse identice, respectiv cabine modulare din poliester armat cu fibra de sticla.
Atât în doctrină, cât și în jurisprudență, s-a stabilit cu valoare de principiu faptul că, pentru a stabili similaritatea între o marcă și un însemn, se ia în considerare atât impresia de ansamblu lăsată consumatorilor, cât și analiza tuturor factorilor relevanți și a modului în care aceștia interacționează între ei.
De asemenea, se analizează asemănările și nu diferențele, iar în cazul în care acestea, combinate, dau o imagine globală similară, atunci există similaritate între marcă și însemnul folosit de celălalt comerciant.
Elementul dominant în marca înregistrată, este elementul verbal cu un puternic caracter distinctiv, respectiv cuvântul H. Celelalte semne din compoziția mărcii sunt cuvinte uzuale, fiind mai greu de reținut de către un consumator obișnuit.
În codul sursă al paginii web aparținând pârâtei se află nu numai un însemn identic cu elementul verbal din marca înregistrată, care reprezintă și numele comercial, respectiv H.I. SRL, dar și semne identice cu elementul dominant al mărcii: h., cabine h., h.ro. De asemenea, sunt preluate și alte cuvinte din marcă: h.r., h.r.ro, cuvinte care sunt identice cu numele de domeniu aparținând societății lor sau preiau cuvântul dominant din numele de domeniu.
Este astfel evidentă similaritatea între însemnele folosite de către pârâta în codul sursă al paginii sale web și marca înregistrată, similaritate de care aceasta profita pentru a induce un risc de confuzie cu privire la proveniența bunurilor pe care le comercializează prin intermediul acestei pagini web, consumatorul, datorită similarității între însemn și marcă, are impresia ca există o legătură fie intre produsele pe care se aplică, în sensul că aparțin aceluiași producător, fie între titularul mărcii și concurent, în sensul că există cel puțin o autorizare pentru a comercializa produse sub aceeași marcă.
Riscul de asociere și de confuzie nu trebuie să se producă efectiv în mintea consumatorilor, fiind suficient ca acesta să fie apt să se producă.
Strict în privința cuvintelor din codul sursă identice sau similare cu o marca înregistrată, jurisprudența a arătat faptul că există contrafacere în cazul în care se folosesc în codul sursă al unei pagini web cuvinte identice sau similare cu mărci înregistrate, chiar în lipsa unei identități între produsele și serviciile pentru care este înregistrată marca, respectiv pentru care este folosită pagina web respectivă.
Legea nr. 11/1991 stabilește în sarcina oricărui comerciant obligația de a îndeplini în conformitate cu dispozițiile legale și cu uzanțele comerciale orice fapte de comerț, fără a încălca în nici un fel concurența loială existentă pe piață.
Art. 5 din lege reglementează, la lit. a), situația în care un comerciant folosește, în activitatea sa comercială, firma sau marca aparținând altui comerciant, folosire de natură să producă confuzie cu cele folosite în mod legitim de alt comerciant.
Enumerarea faptelor de concurență neloială din art. 4 și art. 5 din Legea nr. 11/1991 este exemplificativă. Din faptele prevăzute de art. 5 ca reprezentând concurența neloială se poate observa că se interzice de fapt însușirea pe nedrept a oricărui însemn folosit de un comerciant; deși enumerarea se oprește la firme, însemne protejate prin drepturi de proprietate intelectuală, ambalaje, embleme, se poate observa că se încearcă protejarea, în general, a oricărui însemn folosit în mod legitim de un comerciant. Deficiențele acestui articol sunt rezolvate de art. 2, care acoperă orice alt act sau fapt contrar uzanțelor cinstite, deci și cele prin care sunt folosite fără drept însemnele unui comerciant, neprotejate prin articolele următore în mod special.
De aceea, în acest articol, se încadrează inclusiv folosirea numelui de domeniu aparținând unui comerciant de către un alt comerciant, fără acordul primului. Pârâta folosește toate aceste elemente pentru a îndepărta în mod neloial clientela câștigată deja de reclamantă.
Așa fiind, sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, elemente care permit recuperarea prejudiciului cauzat prin faptele paratei. Forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta rezultă din prezentarea acesteia, pârâta cunoscând concurenții de pe piață și folosind în mod voit, în codul sursă, cuvinte identice sau similare cu denumirea societății reclamante, pentru a atrage clientela de pe piață, fără a nominaliza măcar alte societăți concurente.
Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu rezultă „ex re”, dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 100/2005 specificând în mod expres, în art. 14, posibilitatea pentru titularul dreptului încălcat de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a actelor de contrafacere.
Prejudiciul este și el evident, rezultând din folosirea în codul sursă a unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată, folosire care leagă societatea reclamantă de produsele pârâtei, oferindu-i acesteia profit obținut în mod nejustificat.
Vânzările acesteia au crescut în mod nejustificat prin folosirea unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată în codul sursă, prejudiciind în mod direct societatea reclamantă.
Prejudiciul material se referă la contractele de publicitate încheiate pentru promovarea mărcii H. în România, publicitate de care a beneficiat în mod direct pârâta, prin folosirea în codul sursă al paginii sale web a unor cuvinte identice sau similare cu numele lor comercial și cu marca lor, adică exact cuvintele care au fost promovate prin publicitate. Facturile plătite de către SC H.I. SRL către furnizorii de publicitate (SC I.M.A. SRL, SC I. SRL, SC R. SA) în perioada 2005-2007 ajung la un total de aproximativ 56.000 euro, conform facturilor de la dosar.
Modul în care pârâta a profitat de publicitatea făcută de către societatea reclamantă, se ridica la un prejudiciu material de 14.000 euro, estimat pe baza facturilor atașate la dosar.
Prejudiciul moral a fost estimat la suma de 16.000 euro, reprezentând atingerea adusă prestigiului reclamantei, ca urmare a folosirii în mod nelegal de către pârâtă a unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată a reclamantei și cu numele său comercial. Astfel, pârâta și-a legat produsele sale de produsele reclamantei cunoscute pentru calitatea și fiabilitatea lor, fără ca această legătura să mai existe între cele doua societăți. Pârâta s-a folosit astfel în mod nelegal de prestigiul societarii SC H.I. SRL pentru a vinde produse aparținând altor producători și distribuitori, prestigiu care s-a „diluat” ca urmare a acestor fapte. Tocmai această diluare trebuie acoperită prin prejudiciul morale menționat anterior.
Astfel, fără a face nici un fel de investiții în publicitate și fără a depune efort de a câștiga clientela, pârâta obține comenzi care în mod normal erau destinate reclamantei.
Vânzările acesteia au crescut în mod nejustificat prin folosirea unor cuvinte identice sau similare cu marca reclamantei înregistrată în codul sursa, prejudiciind în mod direct pe aceasta.
Consumatorii au fost încredințați ca ceea ce primesc sunt cabine tip H., respectiv produsele pe care le distribuie reclamanta, deoarece căutările pe Internet dădeau ca rezultat pagina web a pârâtei.
Aceasta creștere nejustificată în vânzări ca urmare a folosirii cuvintelor identice sau similare cu marca reclamantei, creștere care s-ar fi cuvenit să aparțină reclamantei și care a avut ca punct de pornire și publicitatea în care a investit sume importante, reprezintă un prejudiciu cert care poate fi recuperat de la pârâtă.
În drept tribunalul a avut în vedere și prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Prin sentința civilă nr. 1360 din 9 septembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 558 din 18 martie 2008, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 30.000 euro cu titlul de despăgubiri, din care 14.000 euro daune materiale și 16.000 euro daune morale.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că cererea este întemeiată, deoarece respectivul capăt de cerere a fost analizat de către instanță prin sentința civilă nr. 558 din 18 martie 2008, dar că, dintr-o eroare regretabilă, soluția nu a fost trecută și în dispozitiv.
Judecata în apel.
Prin Decizia civilă nr. 118/ A din 9 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 558 din 18 martie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1360 din 9 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 558 din 19 martie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a schimbat în parte sentința civilă nr. 558/2008, în sensul că: a admis în parte capătul al treilea din cererea introductivă și a obligat pe pârâtă să înceteze de îndată folosirea neautorizată în codul sursă al paginii web g.ro a cuvintelor sau expresiilor ce conțin sintagma h.; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 558/2008; a schimbat în parte sentința civilă nr. 1360/2008, în sensul că: a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 16.000 cu titlu de daune morale, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 1360/2008 și a compensat cheltuielile de judecată efectuate în apel.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
După cum în mod corect a constatat tribunalul, reclamanta se bucură de protecția prevăzută de art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice pentru marca individuală combinată, cu element figurativ, cu nr. de depozit M., constând în denumirea H.R.I. SRL, dreptul exclusiv revendicat privind denumirea H., pentru clasa de produse sau servicii 19: construcții transportabile nemetalice (cabine modulare din poliester armat cu fibră de sticlă.)
Prin sentința civilă nr. 626 din 27 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 484/ R din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis cererea formulată de reclamanta din cauza de față în contradictoriu cu aceeași pârâtă și s-a dispus constatarea prin executor judecătoresc existența sau inexistența în codul sursă al pârâtei g.ro a cuvintelor h., h.ro, h., h.r.ro, SC H.I. SRL, h.ro, cabine h, precum și al câtelea rezultat apare pârâta pagina de căutare g.ro în urma căutării după cuvintele h.r. și h.r.r.
Prin procesul-verbal întocmit la data de 9 mai 2007 în Dosarul de executare nr. 251/2007 de executorul judecătoresc M.C., s-a constatat că la momentul efectuării procedurii în codul sursă al paginii web a pârâtei nu se regăsesc cuvintele menționate mai sus, iar la căutarea după cuvântul h.r. pagina de web a pârâtei apare la poziția a șaptea, în timp ce la căutarea după h.r.r. aceeași pagină se găsea la poziția a șaisprezecea între rezultatele căutării.
Totodată, procesul-verbal consemnează că s-a procedat la căutarea acelorași cuvinte în codul sursă al paginii web a pârâtei în varianta existentă la data de 26 februarie 2007, iar la acea dată în codul sursă verificat existau cuvintele h., h.r.ro, h.r., SC H.I. SRL și cabine h., împrejurări confirmate prin anexele procesului-verbal în discuție.
Astfel cum însăși apelanta pârâtă a arătat și cum rezultă și din înscrisurile de la dosar, aceasta are ca obiect de activitate principal comercializarea de cabine modulare, produsele fiind identice cu cele din clasa 19, pentru care este protejată marca reclamantei, iar pagina sa web promovează produsele pe care pârâta le comercializează.
Această situație de fapt deschide titularului mărcii calea procedurală reglementată de art. 35 din Legea nr. 84/1998 pentru a solicita și obține protecția dreptului său.
Este nefondată susținerea apelantei pârâte în sensul că nu s-a justificat legitimarea sa procesuală pasivă, pe considerentul că răspunderea pentru modalitatea de constituire a codului sursă al unei pagini web revine celui care l-a creat. Determinant pentru existența faptei ilicite constând încălcarea dreptului de proprietate industrială este subiectul de drept care folosește denumirea protejată și din acest punct de vedere este lipsit de relevanță dacă pagina (și implicit, codul sursă al acesteia) a fost creată de un terț și nu de apelanta pârâtă, câtă vreme aceasta a fost beneficiarul paginii web și o folosește în mod constant pentru inovarea activității sale.
Mai mult, în contractul de prestări servicii încheiat între pârâtă și SC R.B. SRL se prevede că dreptul de proprietate și de utilizare asupra paginii web va reveni beneficiarului, deci apelantei pârâte. Existența unui drept de autor al creatorului paginii cu privire la programul soft utilizat nu exclude posibilitatea cel ce folosește pagina să răspundă, dacă în acest mod săvârșește o faptă ilicită.
Odată cu apărarea în sensul lipsei calității sale procesuale pasive, apelanta pârâtă a susținut că formulează și cerere de arătare a titularului dreptului, dar o asemenea cerere putea fi formulată potrivit art. 65 C. proc. civ. numai în fața primei instanțe până la prima zi de înfățișare, astfel că nu poate fi primită direct apel.
Curtea a constatat că celelalte argumente legate de temeinicia soluției dată de tribunal cererii principale prin sentința civilă nr. 558/2008 sunt străine cauzei și nu vor fi analizate punctual, urmând a fi înlăturate printr-un argument unic.
Astfel, nu interesează pentru raportul juridic litigios care este istoricul relațiilor comerciale dintre cele două părți din proces, susținerile referitoare la pretinse fapte de concurență neloială săvârșite de apelanta-reclamantă - acestea au făcut obiectul cererii reconvenționale respinse de prima instanță pentru prescripția dreptului la acțiune, măsură ce nu a fost contestată prin apel de către apelanta pârâtă - după cum nu interesează nici publicitatea gratuită efectuată pe cheltuiala apelantei pârâte sau cheltuielile cu amenajarea spațiului unde aceasta din urmă își desfășoară activitatea.
Toate aceste împrejurări de fapt sunt străine de raportul juridic ce privește protecția mărcii și ar fi prezentat relevanță numai dacă puteau dovedi existența unui drept al apelantei pârâte de a folosi denumirea protejată, ceea ce nu s-a verificat în cauză.
Curtea a găsit însă întemeiat apelul declarat de pârâtă în ceea ce privește întinderea prejudiciului moral suferit de reclamantă, cu referire directă la cuantificarea despăgubirilor acordate pentru repararea acestui prejudiciu, iar acest apel privește sentința civilă nr. 1360/2008, prin care a fost admis capătul de cerere în despăgubiri, în urma formulării cererii de completare a dispozitivului conform art. 2812 C. proc. civ. de către apelanta reclamantă.
Legat de acest capăt de cerere curtea a constatat că, deși în dispozitivul sentinței civile nr. 558/2008 nu există nicio dispoziție în sensul acordării de despăgubiri, în considerentele acestei hotărâri instanța de fond a analizat și temeinicia acestui capăt de cerere, reținându-l ca fondat.
Cu toate acestea, considerentele hotărârii judecătorești nu pot avea efecte juridice dacă nu se reflectă în dispozitiv și din această perspectivă este lipsită de eficacitate analizarea unei cereri, dacă analiza nu este însoțită și de pronunțarea instanței în dispozitiv.
Prin urmare, curtea a examinat criticile pârâtei sub aspectul cererii în despăgubiri prin raportare la sentința civilă nr. 1360/2008, care a soluționat în concret acest capăt de cerere, reținând totodată că, oricum, considerentele primei sentințe în această privință nu au niciun efect.
Astfel, se reține că folosirea semnului protejat de către apelanta pârâtă a cauzat un prejudiciu material apelantei reclamante, prin aceea că, așa cum s-a arătat mai sus, consumatorul ce urmărea un produs marca H. a fost condus către pagina web a apelantei pârâte, unde se promovau produse din aceeași clasă, ce nu purtau aceeași marcă, rezultând astfel pierderea unei părți din clientelă.
Reclamanta nu avea la îndemână mijloace de a dovedi în ce măsură fapta pârâtei i-a cauzat diminuarea profitului obținut din activitatea sa comercială - neputând dovedi, spre exemplu, în câte cazuri consumatorul a fost indus în eroare prin căutarea după cuvântul h. care l-a condus la pagina web a pârâtei - mai ales că, în privința modalității de cuantificare a acestui prejudiciu material, după cum în mod corect arată reclamanta, legea nu oferă un criteriu obiectiv de apreciere.
În această împrejurare, față de solicitarea reclamantei de a fi despăgubită cu o treime din suma cheltuită pentru promovarea propriilor produse marca H., prin publicitate, se impunea ca pârâta să aducă argumente contrare și să combată o asemenea poziție procesuală, ceea ce nu s-a întâmplat.
Contrar susținerilor apelantei pârâte, cuantumul sumei de 14.000 euro pentru prejudiciul material suferit de reclamantă nu a fost aproximat, ci a rezultat din înscrisurile depuse la dosar de aceasta din urmă, ce atestă suma cheltuită de ea în scopul promovării produselor marca H. prin publicitate, din care a solicitat despăgubirea sa cu o treime din aceste cheltuieli.
Nu este fondată susținerea în sensul că tribunalul a soluționat cauza prin sortare la prezumții și nu la probe, deoarece prezumțiile sunt și ele mijloace de probe aflate la îndemâna judecătorului, fiind posibilă și legală reținerea unei situații de fapt pe baza prezumțiilor (legale sau judecătorești), atunci când celelalte mijloace de probă administrate de regulă într-un proces civil nu sunt apte a forma convingerea judecătorului.
În schimb, curtea constată că apelanta reclamantă nu a dovedit prin probele administrate existența și întinderea prejudiciului moral suferit.
Astfel, simpla încălcare de către un terț a dreptului său la marcă nu implică, de plano, existența unui prejudiciu moral.
Un astfel de prejudiciu ar fi constat în atingerea directă dusă imaginii sale prin folosirea neautorizată a semnului identic cu marca sa, deoarece acesta este specificul prejudiciului moral, or o asemenea atingere nu a fost nici susținută, nici dovedită de reclamantă în prezentul litigiu.
Reclamanta a susținut că prejudiciul cel mai important suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei este pierderea distinctivității mărcii, însă aceasta este o consecință cu caracter economic a încălcării produse, reflectată în diminuarea profiturilor acesteia și face obiectul reparației prin acordarea de daune materiale.
Dimpotrivă, din împrejurările concrete ale cauzei nu rezultă vreo atingere adusă imaginii apelantei reclamante și, chiar și față de dispozițiile invocate ale O.U.G. nr. 100/2005, reparația morală nu poate fi una arbitrară, nefundamentată pe împrejurări concrete, care să ateste paguba suferită sub aspect moral.
În privința apelului declarat de reclamantă, curtea de apel a constat că acesta privește în mod exclusiv respingerea de către tribunal, prin sentința civilă nr. 558/2008, a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la a înceta de îndată folosirea neautorizată a cuvintelor menționate în acțiune, precum și a altor cuvinte similare, în codul sursă al paginii sale web și că este fondat.
Chiar dacă este corectă constatarea primei instanțe în sensul că la momentul pronunțării hotărârii folosirea neautorizată a cuvântului h. a încetat, aceasta nu duce la rămânerea fără obiect a solicitării reclamantei.
Prin capătul de cerere amintit reclamanta solicită protecția mărcii, în sensul de a împiedica pe pârâtă să comită pe viitor fapta ilicită a cărei săvârșirea anterioară a fost reținută, ținând cont de împrejurările cauzei și de particularitatea faptei ilicite, care poate fi reluată la orice moment prin schimbarea codului sursă al paginii web.
Judecata în recurs.
Împotriva acestei deciziei curții de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.
1. Reclamanta critică decizia pentru nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai în ceea ce privește dispoziția de respingere a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, ca fiind dată cu aplicarea greșita a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 și cu încălcarea jurisprudenței constante a C.E.D.O. în materia daunelor morale.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susține următoarele:
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru instanțele naționale în egală măsură ca și normele Convenției. Odată pronunțate, hotărârile Curții dobândesc statutul de precedent și leagă instanțele naționale de principiile statuate în cuprinsul lor. Deciziile Curții Europene au un rol important pentru asigurarea unei practici unitare și constituie practic izvor de drept, făcând parte din legislația internă odată cu ratificarea Convenției.
Cu titlu exemplificativ, recurenta face referire la o parte din hotărârile pronunțate de Curte împotriva României, prin care au fost acordate daune morale pentru prejudiciile suferite de cetățenii romani prin atingeri aduse drepturilor lor de proprietate asupra unor bunuri.
Astfel, în cauza Străin și alții împotriva României, Curtea a considerat că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor și dreptului la soluționarea într-un termen rezonabil a procedurii, atingeri pentru care suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Mai mult, Curtea reține ca „în afară de aceasta, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează unui calcul exact sau acolo unde distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește a fi dificilă, Curtea le poate examina global”.
În cauza Păduraru împotriva României, Curtea consideră că în orice caz, evenimentele cauzei au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectul bunului său, pentru care suma de 8.000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului legat de lipsa de folosință a imobilului și a prejudiciului moral suportat.
În cauza Viașu împotriva României, ținând cont de tipul încălcării constatate, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material și moral considerabil și că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatările încălcării. Curtea îi alocă reclamantului suma de 115.000 euro cu titlu de daune materiale și morale.
În cauza Brumărescu împotriva României, Curtea arată că situația de fapt analizată a avut ca rezultat grave atingeri ale dreptului de proprietate, dreptului de acces la o instanță și dreptul la un proces echitabil, motiv pentru care apreciază ca suma de 15.000 dolari SUA reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Analizând hotărârile Curții se observă că exista o practică constantă în materia daunelor morale, Curtea acordând astfel de daune inclusiv pentru încălcarea drepturilor cu caracter patrimonial, practică ce trebuie urmată și de instanțele romane.
Cu toate că în spețele de mai sus, bunurile sunt reprezentate în general de imobile, această practică poate fi extinsă fără nicio rezervă la orice bun deținut de o persoană.
În noțiunea de „bun”, astfel cum e definită de Convenție intră și drepturile de proprietate intelectuală, în speță dreptul asupra mărcii H.
Oricum, în niciuna din cauzele anterior menționate nu s-a pus problema ca reclamantul să dovedească un prejudiciu moral separat de cel material.
Aplicând principiile Curții la speța de față, se poate afirma că actele de contrafacere săvârșite de pârâtă reprezintă o atingere gravă adusă dreptului la respectarea mărcii, sens în care se impune o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit, simpla constatare a încălcării neacoperind în totalitate acest prejudiciu.
Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit și art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în special prin faptul că a interpretat prea restrictiv noțiunea de prejudiciu moral și relația sa cu prejudiciul material; în plus, în acest mod, instanța a încălcat și principiul egalității armelor, punând pe reclamantă în situația de a administra o probă greu, dacă nu imposibil, de realizat.
Prejudiciul moral are o dublă origine. Pe de o parte, simplul fapt că un concurent folosește neautorizat marca îi creează reclamantei, ipso facto, un prejudiciu moral. Pe de altă parte, folosirea mărcii de către concurentul direct este de natură să aducă atingere imaginii companiei, concurentul profitând astfel pe nedrept de renumele mărcii și al companiei reclamante, iar acest act nu produce însă numai consecințe patrimoniale, evaluabile în bani, cu privire la valoarea mărcii sau imaginii firmei, ci mai ales în privința imaginii și un însemnat prejudiciu moral.
Reținerile instanței în sensul că simpla încălcare a unei mărci nu produce în mod automat un prejudiciu moral sunt contrare legislației anterior citate, din care rezultă că, prin săvârșirea unor acte de contrafacere se cauzează, fără putință de tăgadă, titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu moral, rămânând ca instanța să aprecieze, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, valoarea acestui prejudiciu.
Cu alte cuvinte, existenta unui prejudiciu moral și obligația de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul prejudiciat nu mai are obligația de a aduce dovezi în acest sens.
În cazul răspunderii civile delictuale, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Marca reclamantei este bine cunoscută publicului, ca urmare a calității produselor purtând această marcă, dar și ca urmare a cheltuielilor extraordinare efectuate cu publicitatea acestora. Obiectivele companiei reclamante constau în utilizarea unor linii tehnologice avansate, folosirea unui design inovator, alegerea unor materiale de ultimă generație, dar și asigurarea unei oferte diverse. Realizarea acestor obiective a fost posibilă doar prin eforturi financiare susținute și prin investiții permanente în reclama produselor.
După toate aceste eforturi, faptul că marca este utilizată de un concurent direct, care trece cu nonșalanță peste regulile legale și profită fără drept de munca depusă în decursul timpului pentru crearea și promovarea mărcii H., îi creează ipso facto un însemnat prejudiciu moral.
În plus, pentru a înlătura încălcarea mărcii reclamanta a fost obligată să ia diverse măsuri - notificări, acțiuni în justiție etc. Acestea i-au creat un prejudiciu moral, având în vedere faptul că toate aceste măsuri legale ies din cadrul normal al unei activități comerciale, iar reclamanta înțelege să respecte întotdeauna concurența.
În concluzie, conform legii, prejudiciul moral există în orice situație de încălcare a unei mărci.
Or, din moment ce legea statuează expresis verbis existența sa, solicitarea instanței de a aduce dovezi în acest sens este în mod vădit nelegală.
Distincția prejudiciu material - prejudiciu moral nu este una evidentă în toate cazurile.
Prin actele de contrafacere se profită pe nedrept de reputația mărcii și de imaginea companiei titulare și, prin urmare, se naște dreptul titularului de a solicita, pe lângă daunele materiale concretizate în scăderea valorii mărcii, și daune morale.
În acest sens, se invocă decizia pronunțata de Curtea Supremă din Brazilia la data de 4 aprilie 2003, prin care a obligat pe pârâta C.C.M. să plătească către L.V. suma de 4.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, motivat de faptul că vânzarea produselor contrafăcute afectează reputația stabilită de marcă pe piață. Curtea a constatat că acordarea daunelor morale în cazurile implicând diluarea reputației unei mărci tinde să devină o practică comună pentru protejarea reputației, imaginii și numelui unui titular de marcă.
Într-o alta decizie similară, Curtea Supremă din Turcia a acordat către reclamanta G.B.B. daune morale motivat de faptul că reputația și imaginea acesteia au fost afectate ca urmare a actelor de contrafacere săvârșite de pârâtă.
Un alt caz asemănător este acela în care instanțele franceze au obligat compania e.b. să plătească către C.D.C. suma de 1.000.000 de euro cu titlul de daune morale, având în vedere că pârâta e.b. a permis comercializarea prin intermediul site-ului sau a unor produse contrafăcute purtând mărcile celebrei companii C.D.C.
Instanțele au reținut că astfel au fost afectate eforturile considerabile pentru crearea și asigurarea calității produselor aparținând acestei companii și prin care se remarcă produsele acesteia. De asemenea, s-a reținut că actele de contrafacere aduc atingere directă eforturilor și valorilor companiei C.D.C.
Recurenta susține că situația din cazurile anterior citate este identică celei în care se află ea.
Marca H. este o marca bine cunoscută, pentru promovarea căreia compania a făcut investiții uriașe în publicitate.
Faptul că toate aceste eforturi pot fi anihilate prin folosirea sa de concurentul direct al mărcii este de natură să provoace, pe lângă prejudiciul material suferit, și un imens prejudiciu moral.
Astfel, simplul fapt că un concurent folosește marca poate conduce publicul consumator, în timp, să nu mai vadă în marcă o indicație a originii comerciale, ci un simplu semn folosit de mai mulți comercianți.
În toate aceste situații, atingerea distinctivității mărcii, profitarea de renumele său ori de imaginea firmei titulare dau naștere nu numai unui prejudiciu material, ci și unui prejudiciu moral.
Spre exemplu, în cazul atingerii dreptului la imagine sau bună reputație al unei persoane fizice, daunele acordate au funcția de a repara prejudiciul moral suferit de acea persoană.
La fel, în cazul atingerii aduse imaginii unei mărci prejudiciul poate avea un caracter material - valoarea mărcii scade ca urmare a atingerii respective - dar și un caracter moral, fie și prin faptul că se repercutează direct asupra imaginii firmei titulare (imaginea mărcii și imaginea firmei sunt uneori confundate până la identitate, mai ales dacă, așa cum e cazul în speță, același semn este și marcă și nume comercial).
Mai mult, faptul că pârâta folosește marca este menit să sugereze existența unei legături comerciale între cele două companii, concretizată în forma unui contract de licență sau a unui acord de orice natură la folosirea mărcii. Astfel, consumatorul are impresia că există cel puțin o autorizare a titularului pentru ca societatea respectivă să comercializeze produse sub aceeași marcă. Aceste relații care se creează în mintea consumatorilor aduc prejudicii însemnate titularului mărcii, marca nemaiputând să își exercite funcția sa esențială, de a distinge produsele și serviciile unui comerciant de cele ale altui comerciant, iar de aceste legături profită în mod injust societatea pârâtă, prin atragerea clientelei reclamantei către ea.
Profitând astfel pe nedrept de renumele societății, pârâta îi produce un imens prejudiciu moral, deoarece de imaginea clădită în timp îndelungat și cu investiții uriașe în calitate, promovare, etc. profită unul din concurenții direcți de pe piață.
Uneori este foarte greu de spus unde se termină prejudiciul material și unde începe prejudiciul moral.
„În afară de aceasta, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează unui calcul exact sau acolo unde distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește a fi dificilă, Curtea le poate examina global (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, C.E.D.O.).
Or, instanța de apel a distins foarte clar prejudiciul material de cel moral, decizând că toate „urmările” situației erau o formă de prejudiciu material, ceea ce excludea, în viziunea instanței, posibilitatea unui prejudiciu moral.
Această interpretare foarte restrictivă a noțiunii de prejudiciu moral încalcă nu numai practica C.E.D.O., dar și jurisprudența constantă a instanțelor naționale care, cel puțin până în acest moment, au adoptat o viziune asemănătoare cu cea a Curții de la Strasbourg, decizând că încălcarea dreptului la marcă poate da naștere, ipso facto, atât unui prejudiciu material, cât și unuia moral.
Odată stabilită existența prejudiciului moral, un alt aspect ce trebuie clarificat este cuantumul acestui prejudiciu.
Nu există un algoritm matematic sau anumite principii contabile în baza cărora să se calculeze prejudiciul moral. Cuantumul acestui tip de prejudiciu se deduce în urma unei estimări judiciare, ce are la bază criterii legale, jurisprudențiale, dar și circumstanțele specifice ale cazului.
În doctrină s-a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse imaginii unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, să aprecieze intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.
Sub aspect procedural, diferențele existente între estimarea făcută de instanță și estimarea reclamantului nu conduc în mod automat la respingerea în tot a daunelor morale, pe motiv că nu au fost dovedite, atâta vreme cât nu există dispoziții legale care să stabilească modul de cuantificare a acestora.
Singura obligație a reclamantului sub aspectul probațiunii constă în oferirea, ca baza de estimare a prejudiciului moral, a cat mai multor criterii care să asigure caracterul rezonabil al estimării.
Nu i se poate cere acestuia să facă dovada cuantumului prejudiciului moral, o atare soluție încălcând egalitatea armelor, deoarece prejudiciul moral în sine este greu, dacă nu imposibil, de probat și, mai greu, de cuantificat.
Instanța era obligată să pronunțe o soluție în sensul admiterii daunelor morale, cuantificarea acestora având la baza o estimare proprie în raport de circumstanțele probate în cauză, și anume: gradul ridicat de cunoaștere a mărcii H., distinctivitatea acestei mărci, profilul contrafăcătorului, relațiile greșite ce s-au produs în mintea consumatorilor în sensul existenței unei legături comerciale între părți etc.
Recurenta solicită, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor morale și menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii.
2. Pârâta a invocat în cererea sa de recurs următoarele motive:
2.1. Instanța de fond a soluționat procesul fără a cerceta fondul cauzei, motiv prevăzut de art. 312 alin. (3), teza ultimă C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că în considerentele deciziei atacate se regăsesc concluzii contradictorii în sensul că nu s-a făcut dovada folosirii cuvintelor conținând particula h. la data asigurării de dovezi, pe parcursul judecății sau la data pronunțării sentinței, dar în finalul considerentelor se arată că cererea reclamantei de interzicere a utilizării acestor cuvinte de către pârâtă constituie o modalitate concretă care asigură protecția mărcii în sensul de a o împiedica pe pârâtă să comită pe viitor astfel de fapte.
Necercetarea fondului cauzei mai rezultă și din faptul că în considerente nu se face referire la sumele în lei din facturile prezentate de reclamantă, deși toate aceste facturi sunt emise în lei, ci se reține că valoarea totală a facturilor este de 56.000 euro, fapt nedovedit în cauză.
De asemenea, instanța de apel nu a cercetat întreg ansamblul probator, reținând că nicio clauză a contractului încheiat între părți nu o autorizează pe pârâtă să comercializeze la rândul său cabine modulare achiziționate de la partea adversă, reclamanta nu a contestat faptul că în derularea contractului pârâta avea calitatea de distribuitor. Prin urmare, este eronată afirmația cuprinsă în decizie la fila 33 alin. (6) în sensul că nu există contradicție între considerentele și dispozitivul sentinței pronunțate în fond.
În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, recurenta prezintă detaliat facturile reținute de instanțele anterioare ca fiind doveditoare în cauză și susține că acestea nu fac dovada prejudiciului material pretins de reclamantă întrucât: nu prezintă relevanță în cauză, nu fac dovada faptului că reclamanta a suferit vreun prejudiciu și nu fac dovada întinderii prejudiciului în cazul în care ar fi existat.
În atare situație, obligarea sa la plata sumei de 14.000 euro s-a făcut fără cercetarea relevanței facturilor prezentate, cu atât mai mult cu cât, acestea au fost emise în lei și nu în euro.
Recurenta mai consideră că în mod greșit instanța a respins ca neutilă cererea de efectuare a unei expertize tehnice, pentru a se determina perioada în care cuvintele au existat în codul sursă și a persoanelor care au accesat pagina pornind de la aceste cuvinte.
În opinia recurentei, expertiza tehnică se impunea nu doar pentru a se determina întinderea unui eventual prejudiciu, ci și pentru a se determina existența sau nu a faptei de contrafacere în sine, cu atât mai mult cu cât publicarea în B.O.P.I. a mărcii reclamantei s-a făcut la peste 5 luni de la încheierea contractului de prestări servicii, având ca obiect crearea paginii web.
În acest sens, recurenta invocă dispozițiile art. 83 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, conform cărora niciun act din cele prevăzut la art. 35 alin. (2) nu constituie contrafacere dacă a fost efectuat înainte de data publicării mărcii, în condițiile în care instanța de apel a reținut că reclamanta se bucură de protecția prevăzută de art. 35 anterior menționat.
Dacă prin expertize s-ar fi demonstrat că introducerea cuvintelor cheie s-a făcut înainte de data de 31 august 2006, data publicării mărcii în B.O.P.I., atunci nu se mai putea discuta despre contrafacere.
Or, în atare situație, expertiza era o probă hotărâtoare pentru dovedirea acțiunii.
2.2. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta susține că instanța de apel a interpretat în mod eronat relațiile comerciale existente între părți, în temeiul contractului încheiat între acestea, contract în baza căruia pârâta a acționat ca distribuitor al produselor h.
În realitate, cele două societăți au fost partenere la importul și distribuția cabinelor h., iar reclamanta nu a contestat niciodată calitatea de distribuitor a pârâtei și față de această situație, curtea de apel a apreciat în mod greșit că utilizarea de către pârâtă a cuvintelor conținând particula h. ar fi fost interzisă acesteia.
De asemenea, în mod greșit a reținut curtea de apel că pârâta ar fi cunoscut utilizarea cuvintelor, susținerea acesteia fiind în sensul că: nu a utilizat cuvintele, nu a dispus prestatorului de servicii introducerea acestora în codul sursă și, chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi avut acest drept.
Recurenta mai susține că, neanalizarea tuturor relațiilor comerciale dintre părți, astfel cum au fost descrise anterior, reprezintă tot o necercetare a fondului cauzei cu consecința obligării sale greșite la plata daunelor materiale.
2.3. Instanța de fond și de apel au interpretat greșit procesul verbal întocmit la 9 mai 2007 de către executorul judecătoresc M.C. și, redând conținutul acestuia, recurenta arată că h., SC H.I. SRL și cabine h. nu au existat niciodată în codul sursă al paginii de internet.
Cum în codul sursă există un număr mult mai mare de cuvinte, respectiv 422, trebuia stabilit printr-o expertiză care ar fi fost relevanța celor patru cuvinte din totalul de 422.
Un calcul matematic arată că procentul ar fi de sub 1%, situație în care trebuia clarificat dacă reclamanta ar fi suferit vreun prejudiciu efectiv cu privire la operarea mărcii sale, așa cum s-a reținut în cuprinsul hotărârii.
Or, în lipsa unor atare dovezi, obligarea sa la plata sumei de 14.000 euro nu se justifică.
2.4. Apelul reclamantei a fost admis prin aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că din dovezile administrate în cauză, ar reieși faptul că la data de 9 mai 2007, în codul sursă al paginii de internet nu existau cuvintele arătate în cererea de chemare în judecată.
În atare situație, nu este întemeiată cererea de obligare a pârâtei la încetarea utilizării, pe considerentul că a existat în trecut o astfel de utilizare. Aceasta, deoarece, în trecut, respectiva utilizarea putea fi perfect legală.
O hotărâre care să dispună pentru eventualitatea că pârâta va mai produce o încălcare este lipsită de orice efect juridic.
În viitor, datele se pot schimba, reclamanta poate pierde protecția asupra mărcii, poate fi decăzută din drepturi ori pârâta poate să continue distribuția de cabine h. prin achiziție direct de la producător sau de la alt distribuitor.
Așa fiind, supoziția că orice utilizare în viitor a respectivelor cuvinte este greșită și cererea trebuia respinsă ca neîntemeiată.
De asemenea, în condițiile în care nu toate cuvintele menționate în cererea de chemare în judecată au fost utilizate în trecut, cu privire la acestea nu se putea dispune interzicerea, cererea putând fi admisă în parte.
2.5. Și respingerea apelului pârâtei s-a dispus cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut tot de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta reia susținerile potrivit cărora nu avea calitate procesuală pasivă în cauză deoarece, autorul paginii de internet h.r. este SC N.B. SRL care, conform art. 14 din contractul încheiat cu pârâta și-a rezervat drepturile de autor asupra soft-ului aplicației.
Recurenta nu răspunde de actele sau faptele juridice ale acestei societăți comerciale care este io persoană juridică distinctă.
Neexistând temei juridic pentru a răspunde pentru fapta altuia și nefiind vorba nici de o faptă personală, pârâta nu poate fi obligată în cauză la plata de despăgubiri.
Dacă în mod indirect pârâta ar fi beneficiat de pe urma faptei SC N.B. SRL, acest lucru ar fi trebuit stabilit pe bază de probe.
2.6. Pe fond, hotărârea de obligare a pârâtei la plata de daune materiale este nelegală deoarece încalcă prezumția de nevinovăție a acesteia.
În dezvoltarea acestui motiv, care astfel cum a fost enunțat cade sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține următoarele:
Motivarea curții de apel este eronată deoarece cuvintele cheie nu sunt vizibile niciodată pe pagina de internet, deci nu sunt accesibile publicului, ci doar persoanelor specializate.
Importanța acestor cuvinte nu a fost analizată, nefiind nicio dovadă în acest sens, așa încât nu se putea reține că au o importanță covârșitoare.
În cauză nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu produs reclamantei, daunele fiind stabilite fără niciun criteriu obiectiv.
Nu s-a făcut dovada vreunui beneficiu înregistrat de pârâtă, instanțele anterioare presupunând doar existența unui spor de venit, fără a se fi cercetat relevanța celor patru cuvinte față de cele 422 existente în total în codul sursă.
Prin urmare, hotărârea nu se bazează pe dovezile administrate, ci pe susținerile reclamantei ceea ce face să nu fie întrunite condițiile art. 998-999 C. civ.
Recurenta susține în principal, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, a admiterii apelului său și respingerii în totalitate a acțiunii.
SC H.I. SRL a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, solicitând în principal să se constate nulitatea recursului, pe considerentul că acesta nu conține critici car să se încadreze în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
SC G.M.M. SRL a depus la rândul său întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și, invocând totodată neconcordanța dintre art. 14 al O.U.G. nr. 100/2005 și art. 13 din Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului, susținând că actul normativ intern înlocuiește termenul de contravenient existent în directivă, cu sintagma „persoană care cu intenție” săvârșește fapta.
Această transpunere greșită a directivei – care prevede „autoritățile judecătorești competente să ordone contravenientului care acționat cu bună știință sau având motive suficiente de a știi acest lucru” – are ca urmări însemnate, deoarece elimină condițiile care trebuie îndeplinite pentru calificarea unei persoane drept contravenient.
Cum nu i se poate reține calitatea de contravenient în accepțiunea Directivei nr. 2004/48/CE, pârâta nu poate fi ținută să răspundă, nefiind autoarea paginii de Internet în care se pretinde că s-ar fi utilizat cuvintele ce conțin particula h.
În considerarea art. 148 alin. (2) din Constituția României și art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunităților Europene - devenit art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – urmează a se da prioritate dreptului comunitar în fața dreptului intern.
Cu ocazia dezbaterilor orale, recurenta pârâtă a solicitat adresarea unei întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru clarificarea aspectului invocat.
Recurenta reclamantă s-a opus sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, susținând în esență că: faptele ce fac obiectul judecății sunt anterioare aderării României la Uniunea Europeană, așa încât Curtea nu are jurisdicție să interpreteze Directiva; o eventuală transpunere greșită a Directivei dă naștere aplicării art. 226 din Tratat, respectiv unei acțiuni directe a Comisiei împotriva României; pentru a se putea formula o întrebare preliminară trebuie ca ambele posibile interpretări să aibă măcar o aparență de temeinicie, ceea ce nu este cazul în speță.
Recurenta reclamantă susține că utilizarea termenului contravenient în versiunea în limba română a directivei se datorează unei carențe majore de traducere, deoarece din întregul conținut al directivei, inclusiv preambulul acesteia, nu rezultă niciun indiciu în sensul că prin noțiunea de contravenient s-ar înțelege o persoană sancționată sau susceptibilă de a fi sancționată contravențional.
În realitate este vorba de o persoană care săvârșește acțiunea de a contraveni, adică de a încălca o lege sau un drept, chiar dacă fapta nu este incriminată drept contravenție, varianta în limba engleză a directivei folosind de altfel termenul „infringer” care are exact semnificația de făptuitor.
Analizând decizia prin prisma celor două recursuri declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială a fost adoptată în scopul - expus în preambulul acesteia – de a transpune în dreptul intern Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului.
La acea dată România nu era membră a Uniunii Europene, dar măsura era necesară pentru respectarea art. 53 din Tratatul de aderare a Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană - Actul privind condițiile de aderare a republicii Bulgaria și a României și adaptării tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
Art. 13 din Directivă îi corespunde art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Acesta din urmă utilizează sintagma „persoană care a desfășurat o activitate de contrafacere” atunci când se referă la persoana care urmează să răspundă, prin plata de daune-interese, către titularul dreptului încălcat.
Varianta în limba română a Directivei utilizează în articolul 13 noțiunea de „contravenient”.
În dreptul românesc prin „contravenient” se înțelege persoana care a săvârșit o contravenție și, pe acest considerent, recurenta pârâtă susține că, nefiind sancționată contravențional și ca efect al aplicării cu prioritate a Directivei, trebuie să fie exonerată de răspundere în prezenta cauză sau trebuie să fie întrebată Curte de Justiție a Uniunii Europene cum urmează a interpreta statele membre noțiunea de „contravenient”.
Înalta Curte constată că, nefiind vorba despre un litigiu între un particular și Statul român, nu se poate aplica, în caz de neconcordanță cu dreptul intern, în mod direct Directiva.
De asemenea, nu se impune nici adresarea unei întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene, parte din argumentele reclamantei, care s-a opus unui atare demers, fiind corecte.
Astfel, în ceea ce privește un eventual fine de neprimire al întrebării, pe considerentul că speța are ca obiect fapte care s-au petrecut anterior aderării României la uniunea Europeană, acesta nu poate fi reținut.
România a devenit membră a Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007, iar din situația de fapt stabilită de curtea de apel reiese că, cel puțin la data de 26 februarie 2007, pârâta utiliza în codul sursă al paginii web cuvinte-cheie care conțineau particula h.
În ceea ce privește fondul problemei, așa cum a susținut reclamanta, din întreaga reglementare a Directivei nu se desprinde intenția legiuitorului european de condiționa obligarea persoanei care a încălcat un drept de proprietate intelectuală la plata de despăgubiri de sancționarea sa prealabilă într-o altă formă de răspundere decât cea civilă, și anume contravențională.
Noțiunea de persoană care a desfășurat o activitate de contrafacere corespunde celei de „infringer” utilizată în varianta în limba engleză a Directivei.
Referitor la această Directivă, particularitatea este aceea că ea a fost mai întâi transpusă în dreptul intern, anterior aderării - avându-se în vedere alte variante decât cea românească - și abia apoi tradusă oficial în limba română.
Cu alte cuvinte, la data la care a fost transpusă Directiva în dreptul intern, nu s-a avut în vedere varianta în limba română la care se referă pârâta, pentru a se putea vorbi de o neconcordanță cu aceasta.
De aici se poate deduce că utilizarea cuvântului „contravenient” în art. 13 se datorează unei traduceri neinspirate a termenului „infringer” din limba engleză sau a celui de „contravenient” din varianta în limba franceză.
Dată fiind această cronologie a faptelor, precum și întreaga reglementare a răspunderii pentru săvârșirea încălcarea unui drept de proprietate intelectuală preconizată de Directivă, Înalta Curte consideră clară concluzia că nu a existat intenția condiționării răspunderii civile de o răspundere contravențională, prealabilă sau concomitentă și, prin urmare, că nu este necesar a adresa o întrebare preliminară pe acest aspect.
Așa fiind, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și, pe cale de consecință, întrucât va proceda la judecata recursurilor, va respinge și cererea de suspendare a executării sentinței primei instanțe – astfel cum a fost completată și modificată ulterior, solicitată de pârâtă a fi dispusă până la judecarea recursului său.
Cu privire la cererile de recurs, Înalta Curte constată:
1. Recursul declarat de pârâtă trebuie analizat cu prioritate deoarece privește, printre altele, chestiunea calității procesuale pasive a pârâtei, a cărei dezlegare vizează admisibilitatea acțiunii reclamantei în întregul ei, adică atât în ceea ce privește constatarea contrafacerii cât și acordarea de daune materiale sau morale, în timp ce recursul declarat de reclamantă vizează exclusiv problema daunelor morale.
Criticile formulate de recurenta-pârâtă, încadrate de aceasta în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., majoritatea se referă, așa cum corect a remarcat recurenta reclamantă, la chestiuni de netemeinicie.
Astfel, pârâta invocă în repetate rânduri pretinse greșeli ale instanței de apel săvârșite fie cu ocazia interpretării probatoriului și, consecutiv, stabilirii situației de fapt, fie deduse din neîncuviințarea unor probe solicitate și care, în opinia pârâtei, ar fi fost utile și pertinente soluționării cauzei.
Or, după abrogarea punctelor 10 și 11 din art. 304 C. proc. civ., asemenea critici nu mai pot fi valorificate în recurs.
Prin urmare, Înalta Curte va analiza exclusiv acele critici care vizează aspecte de nelegalitate și care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și care împiedică constatarea nulității recursului, conform art. 306 C. proc. civ.
1.1. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se impune mai întâi precizarea că, deși recurenta se referă alternativ la cele două hotărâri anterioare, acest motiv nu poate fi analizat prin raportare la sentința tribunalului, deoarece obiectul recursului îl constituie, conform art. 299 C. proc. civ., decizia instanței de apel.
Contrar susținerilor recurentei-pârâte, decizia recurată conține considerentele ce au stat la baza acesteia, considerente care răspund în mod detaliat la criticile formulate în cererile de apel, antamând fondul cauzei cu respectarea limitelor devoluțiunii, iar considerentele nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei, pentru a atrage aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și casarea deciziei.
Chiar dacă instanța de apel reține că nu s-a făcut dovada folosirii cuvintelor conținând particula h. la data asigurării de dovezi, pe parcursul judecății sau la data pronunțării sentinței, soluția de interzicere a utilizării acestor cuvinte de către pârâtă pe viitor este argumentată de considerente ce țin de asigurarea protecției mărcii, în ideea de a preîntâmpina reluarea pe viitor a unei activități ilicite.
Or, un atare raționament nu are nimic contradictoriu.
Criticile privitoare la analiza necorespunzătoare a facturilor depuse în probațiune ori la respingerea probei cu expertiză nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nici în vreunul din celelalte cazuri de casare ori de modificare prevăzute de acest articol.
În raport de situația de fapt, astfel cum a fost reținută și a cărei reevaluare nu mai este posibilă în recurs, nu se poate imputa curții de apel că ar fi încălcat dispozițiile art. 83 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.
Pentru a se reține incidența acestui text de lege cu consecința exonerării pârâtei de răspundere, ar fi trebuit ca din probe să rezulte că întreaga activitate pretins ilicită s-a situat în perioada anterioară publicării mărcii în B.O.P.I., și nu doar aceea de introducere a cuvintelor-cheie în codul sursă al paginii web, cum susține pârâta că s-a întâmplat.
Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar fi demonstrat că introducerea cuvintelor cheie s-a făcut înainte de data de 31 august 2006, data publicării mărcii în B.O.P.I., menținerea acestor cuvinte în codul sursă după această ar fi înlăturat oricum aplicabilitatea art. 83 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.
1.2. Motivul de recurs potrivit căruia instanța de apel ar interpretat greșit actul dedus judecății, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este impropriu invocat, deoarece relațiile comerciale existente între părți, la care se referă recurenta nu constituie un act juridic a cărui natură ori al cărui înțeles să fi putut fi denaturate de instanța de judecată.
Aceste relații contractuale au fost evaluate în contextul unui ansamblu probator, pentru lămurirea situației de fapt sub aspectul atitudinii subiective a pârâtei în utilizarea semnului identic ori similar mărcii și nu al legalității activității de distribuitor prestate de aceasta.
Nici neanalizarea „tuturor relațiilor contractuale” nu poate fi imputată instanței de apel ca fiind echivalentă recercetării fondului, deoarece nu aceste relații au constituit fondul cauzei, ci existența sau inexistența contrafacerii și, după caz, sancționarea acesteia.
1.3. Critica privitoare la interpretarea greșită a procesul-verbal întocmit la 9 mai 2007 de către executorul judecătoresc M.C. și la lipsa unei dovezi referitoare la procentul utilizării cuvintelor incriminate în codul sursă nu se încadrează în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.; aprecierea utilității, pertinenței și concludenței probelor și analiza acestora constituie atributul instanțelor de fond.
1.4. Motivul de recurs privind aplicarea greșită a legii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în legătură cu obligarea pârâtei la încetarea folosirii în codul sursă a cuvintelor care conțin particula h. este nefondat.
Pe de o parte, recurenta susține că nu trebuia să fie obligată la încetarea utilizării, pe considerentul că a existat în trecut o astfel de utilizare, deoarece, în trecut, respectiva utilizarea putea fi perfect legală.
Or, sub acest aspect, s-a stabilit în sens contrar că utilizarea a fost nelegală, deoarece a reprezentat o folosire a unui semn identic sau similar mărcii, pentru produse identice, fără acordul titularului, cu încălcarea art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Pe de altă parte, o hotărâre care să dispună pentru eventualitatea că pârâta va mai produce pe viitor o încălcare – actualmente sistată - nu este lipsită de orice efect juridic, așa cum susține recurenta pârâtă.
Potrivit unui asemenea punct de vedere, niciodată o instanță nu ar putea dispune în sarcina părți vreo măsură – de a da, de a face sau de a nu face - pentru viitor, deoarece viitorul este nesigur.
Bineînțeles că obligația pe care instanța o pune în sarcina pârâtei pentru viitor – în speță de a nu face, adică de a nu utiliza în codul sursă al paginii web a cuvintelor conținând particula h. – își menține valabilitatea în măsura în care situația de fapt și de drept se menține aceeași.
Faptul că - cel puțin teoretic - reclamanta ar putea pierde în viitor protecția asupra mărcii sau că pârâta ar putea, tot teoretic, să dobândească un drept de folosire a acesteia nu reprezintă un argument în sensul respingerii acțiunii.
Hotărârea instanței sub acest aspect nu are la bază supoziția că orice utilizare în viitor a respectivelor cuvinte este nelegală, ci constatarea că utilizarea că, cel puțin pentru o perioadă de timp, utilizarea lor a fost nelegală, iar continuarea sau reluarea sa în aceleași condiții – rebus sic standibus - ar avea același caracter.
1.5. Nici în ceea ce privește respingerea apelului pârâtei nu se poate reține că s-a dispus cu aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta nu a fost obligată să răspundă pentru actele sau faptele juridice ale unei alte societăți comerciale, ci pentru fapta proprie.
Lipsa calității procesuale pasive, invocată de recurentă se confundă, în atare situație cu însăși temeinicia pretențiilor.
Cu alte cuvinte, dacă s-ar fi ajuns la concluzia că pârâta nu a încălcat dreptul la marcă al reclamantei, acțiunea ar fi fost respinsă pe fond față de ea.
Concret instanța de apel a reținut că fapta cauzatoare de prejudiciu a constat în folosirea paginii web – și implicit a sintagmei h. conținută de mai multe cuvinte-cheie ale codului sursă - și nu în crearea acesteia.
Așadar, nu avea nicio relevanță dacă pagina a fost creată de pârâta însăși sau de un terț cu care ea a încheiat un contract în acest sens.
Dacă pârâta ar fi constatat eventual că, în pofida celor convenite prin contract, SC G.M.C. SRL a creat o pagină web pentru accesarea căreia se utilizează cuvinte-cheie asupra cărora nu are un drept obținut legal de la titular, nimic nu o împiedica să refuze produsul sau să ceară refacerea sa; dar faptul că pârâta a utilizat pagina web astfel cum a fost concepută o plasează în postura de a răspunde față de titularul dreptului la marcă ce a fost încălcat, în temeiul art. 35 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998.
1.6. Pentru a admite cererea de despăgubire, curtea de apel a stabilit, pe baza probelor, că pârâta a acționat în deplină cunoștință de cauză atunci când a utilizat semnul h.
Astfel, a reținut ca situație de fapt că pârâta a încheiat în anul 2003 un contract cu reclamata, în baza căruia a cumpărat de la aceasta cabine modulare și accesorii marca H., ceea ce denotă a cunoscut folosirea semnului de către un alt comerciant.
Acest contract nu îi conferea dreptul de a folosi în propria activitate comercială acest semn, iar o atare utilizare îi era interzisă conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, începând cu data publicării cererii de înregistrare a mărcii.
Publicarea cererii în B.O.P.I. are tocmai scopul de a avertiza pe terți cu privire la demersul solicitantului de a-și apropria un semn ca marcă, iar acestuia din urmă îi conferă o protecție provizorie care se consolidează numai dacă marca este, la finele procedurii, înregistrată la O.S.I.M.
Conform art. 36 alin. (2) din lege, pentru acte posterioare publicării mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun.
În atare situație, nu se poate reține, așa cum arată recurenta, că poate fi exonerată de răspundere, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; pârâta recurentă a fost obligată să răspundă printr-o aplicare corectă a textelor de lege menționate.
Recurenta mai susține că motivarea curții de apel este eronată, deoarece cuvintele-cheie nu sunt vizibile niciodată pe pagina de Internet, deci nu sunt accesibile publicului, ci doar persoanelor specializate.
Recurenta nu arată care este „specializarea” persoanelor care utilizează Internetul, pentru a deduce, de aici, că în analiza riscului de confuzie instanța de apel s-a fi raportat la un alt segment de public decât cel vizat de produsele protejate prin marca H.
Menirea cuvintelor-cheie este tocmai aceea de a conduce utilizatorii Internetului, prin motoarele de căutare, la paginile web care sunt cele mai relevante pentru aceștia.
Prin urmare, nu se poate reține că, nefiind vizibile pe pagina web, cuvintele-cheie nu sunt accesibile publicului.
Criticile referitoare la lipsa de dovezi privind importanța cuvintelor-cheie ce conțin semnul h. în raport de ponderea lor, existența prejudiciului și, respectiv, beneficiul înregistrat de pârâtă vizează aspecte de netemeinicie, or, ceea ce se poate verifica în recurs este numai dacă la situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate s-a aplicat corect legea.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtă apare ca nefondat și va fi respins, în baza art. 312 C. proc. civ.
2. Înalta Curte va pronunța aceeași soluție și în ceea ce privește recursul declarat de reclamantă și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, și în ceea ce privește criticile formulate de reclamantă, Înalta Curte - ținând seama de exigențele căii de atac extraordinare a recursului - le va analiza exclusiv în măsura în care privesc aplicarea legii la situația de fapt astfel cum a fost stabilită.
Referitor la legea aplicabilă, dispozițiile din dreptul intern care reglementează despăgubirile care se pot acorda în cazul în care se constată că a avut loc o încălcare a dreptului la marcă sunt cele ale Legii nr. 84/1998 și ale O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.
Art. 85 din Legea nr. 84/1998 prevede că pentru săvârșirea actelor de contrafacere prevăzute de art. 83 persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun.
Dreptul comun, adică art. 998-999 C. civ., nu conține criterii concrete de determinare a cuantumului despăgubirilor, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 84/1998, a fost adoptată O.U.G. nr. 100/2005, prin care a fost transpusă Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului.
Art. 14 din actul normativ menționat prevede că:
1) La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.
2) La stabilirea daunelor –interese instanța judecătorească va lua în considerare:
a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; (…)
Alin. (2) lit. a) conține o enumerare cu caracter exemplificativ a aspectelor pe care instanța le ia în considerare la stabilirea daunelor interese, printre acestea fiind și prejudiciul moral cauzat.
Nu rezultă din această formulare că, ori de câte ori va constata o încălcare a unui drept de proprietate industrială, instanța va trebui să acorde titularului dreptului, în mod obligatoriu, despăgubiri pentru prejudiciu moral ori să acorde, în mod obligatoriu, despăgubiri atât pentru prejudiciu material, cât și pentru prejudiciu moral.
Dimpotrivă, referindu-se la prejudiciul moral, legea prevede că acesta se ia în considerare, „după caz”.
Nu se poate considera că, potrivit legii, ori de câte ori are loc o încălcare a dreptului de proprietate industrială titularului mărcii i se produce atât un prejudiciu material - la determinarea căruia operanți sunt factorii economici de felul celor enumerați, cât și un prejudiciu moral și că, prin urmare instanța este obligată să dispună în toate cazurile repararea ambelor categorii de prejudiciu.
Susținerea recurentei potrivit căreia simplul fapt al folosirii neautorizate a mărcii creează ipso facto un prejudiciu moral nu are suport legal.
Despăgubiri pentru prejudiciu moral se pot acorda potrivit legii numai în situația în care un asemenea prejudiciu este dovedit că s-a produs, legiuitorul însuși referindu-se expres la „prejudiciul suferit în mod real”, respectiv la „prejudiciul moral cauzat titularului dreptului”.
Desigur că, în ceea ce privește întinderea acestui prejudiciu și, de aici, cea a despăgubirilor cuvenite pentru acoperirea sa, instanța nu poate opera cu criterii atât de precise cum sunt cele de ordin economic, fiind într-o oarecare măsură o chestiune de apreciere la latitudinea judecătorului, dar, oricum, aceasta este o problemă subsecventă celei a stabilirii producerii prejudiciului moral.
În ceea ce privește Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocată de asemenea în motivarea recursului și care s-ar aplica cu prioritate în situația în care legea internă ar veni în contradicție cu aceasta, conform art. din Constituție, Înalta Curte constată următoarele:
Nu există în textul Convenției nici un text care să prevadă că ori de câte ori are loc încălcarea unui drept de proprietate – cum este și cel de proprietate intelectuală ce face obiectul cauzei de față – persoana al cărei drept a fost încălcat suferă atât un prejudiciu material, cât și unul moral, ori că are dreptul la plata de despăgubiri pentru ambele tipuri de prejudiciu.
Nici din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care face corp comun cu Convenția, nu se poate desprinde o asemenea concluzie.
Este adevărat că, în anumite situații – ca cele din cauzele citate de recurentă - Curtea a acordat reclamantului o sumă de bani, arătând că acesta a suferit atât un prejudiciu material, cât și un prejudiciu moral considerabil – cauza Păduraru contra României,cauza Străin și alții contra României.
Trebuie însă remarcat că în spețele citate Curtea a constatat nu doar încălcarea dreptului la respectul proprietății, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, dar și a dreptului de acces la o instanță ori la soluționarea într-un termen rezonabil a procedurii, garantate de art. 6 al Convenției.
În plus, specificul judecății în fața instanței de contencios european - care nu administrează, sub aspect probator, expertize, declarații de martori, interogatorii etc. – face într-adevăr dificil un calcul exact.
Pentru situațiile în care prejudiciul suferit nu se pretează unui asemenea calcul, dar și când distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește a fi dificilă, Curtea le examinează global și acordă o sumă globală, pe care o stabilește uneori „statuând în echitate”.
În speța de față, curtea de apel a stabilit – ca și prima instanță - că a avut loc o încălcare a dreptului la marcă aparținând reclamantei, constând în utilizarea unui semn identic sau similar cu marca pentru produse identice, folosire aptă să creeze un risc de confuzie un cadrul segmentului de public relevant.
Concret, s-a reținut că pârâta a folosit printre cuvintele-cheie ale codului sursă proprii paginii sale de Internet, cuvinte sau grupuri de cuvinte care conțineau particula h., care este elementul dominant și protejat al mărcii H.I. SRL.
A mai reținut că această folosire a avut ca rezultat o pierdere a unei părți din clientelă pe care a suferit-o reclamanta, ceea ce reprezintă un prejudiciu material și, pentru a determina întinderea acestui prejudiciu, a avut în vedere suma cheltuită de reclamantă pentru promovarea propriilor produse, promovare menită să atragă clientela.
Cu toate că reclamanta a susținut că a suferit și un prejudiciu moral, curtea de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit existența unui asemenea prejudiciu.
Nu s-a dovedit, în opinia curții de apel, că, în urma folosirii mărcii de către pârâtă, marca H.I. SRL a pierdut din distinctivitatea.
Nici în ceea ce privește aducerea unei atingeri imaginii reclamantei, Curtea nu a reținut-o ca fiind dovedită ori că se poate deduce din împrejurările cauzei.
În raport de această constatare, în mod legal curtea de apel a decis că pârâta nu poate fi obligată la plata unei sume de bani pentru prejudiciul moral, din moment ce reclamanta nu a dovedit că acesta s-a și produs.
În recurs, reclamanta își argumentează pretenția la daune morale cu trimitere la o serie de spețe pe care le consideră similare, soluționate de instanțe străine.
Fără a constitui izvor de drept, acestea pot folosi drept reper Înaltei Curți în abordarea problematicii pe care o ridică speța, numai că, în hotărârile citate, instanțele au avut în vedere, ca element esențial în reținerea prejudiciului moral, reputația mărcii pe piață (L.V.) sau celebritatea acesteia (C.D.), eforturile deosebite ale titularilor pentru asigurarea și menținerea calității deosebite a produselor astfel marcate; în privința faptelor prin care s-au încălcat drepturile titularilor, acestea au constat în vânzarea sau permiterea comercializării unor produse contrafăcute.
Recurenta a susținut că, și în ceea ce o privește, marca sa este una binecunoscută, că prin folosirea mărcii pârâta a profitat de renumele său și a adus atingere distinctivității mărcii.
Numai că aceste aspecte, legate de gradul ridicat de distinctivitatea mărcii H.I. SRL, de notorietatea mărcii sau, eventual, de renumele său, nu au făcut obiect al judecății.
Reclamanta a invocat drept temei al acțiunii conflictul cu o marcă anterior înregistrată, creat prin folosirea unui semn identic sau similar cu marca pentru produse identice, și nu conflictul cu o marcă notorie sau care a dobândit un renume.
De asemenea, deși a susținut că marca a căpătat un grad de distinctivitate ridicat, care s-a diminuat prin utilizarea sa de către pârâtă și că a fost afectată însăși imaginea sa, reclamanta nu aprobat aceste aspecte, cum a reținut curtea de apel, în limitele devoluțiunii și prin reevaluarea situației de fapt.
Așadar, curtea de apel nu a considerat că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral ar fi incompatibilă cu acțiunea întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă, situație în care s-ar fi pus problema legalității hotărârii, ci a considerat, în mod corect, că încălcarea unui drept la marcă nu implică, de plano, crearea unui prejudiciu moral.
Întrucât cel ce face o afirmație trebuie să o dovedească, potrivit art. 1169 C. civ., iar în speță s-a reținut de către curtea de apel că reclamanta nu a probat producerea unui prejudiciu moral, hotărârea de respingere a capătului de cerere cu acest obiect apare ca fiind legală.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., și recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Respinge cererea de suspendare a executării sentinței civile nr. 588 din 18 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, completată prin sentința civilă nr. 1360 din 9 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București.
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC H.I. SRL și de pârâta SC G.M.C. SRL împotriva Deciziei nr. 118/ A din 9 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2010.