Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 12722/95/2011 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul B.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Direcția Finanțelor Publice Gorj și a solicitat obligarea la plata daunelor morale în sumă de 550.000 RON.
În motivarea cererii a arătat că începând cu anul 1980 a fost urmărit și persecutat de organele de represiune ale Statului Român și i-au fost cauzate prejudicii morale cât și prejudicii materiale. După absolvirea Facultății de Electrotehnică nu a avut posibilitatea unei cariere profesionale, nici el și nici familia sa. În acea perioadă a formulat cerere de emigrare, că i-a fost cenzurată corespondența și că nu i s-a respectat dreptul la muncă cu o plată nediferențiată față de ceilalți colegi.
A susținut că prin hotărârea nr. 358 din 23 ianuarie 1992 a fost privat de liberate 6 luni, perioadă pe care a și executat-o în Penitenciarul de Maximă Siguranță din C. și că după eliberare a fost supus acelorași persecuții politice și că a primit statutul de refugiat politic al înaltului Comisar pentru Refugiați al O.N.U. din Belgrad și că a revenit în țară în luna august 1999.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ. și art. 70 și urm. C. civ.
În ședința publică din 14 noiembrie 2011 s-a luat o precizare a reclamantului care a susținut că daunele materiale reprezintă sumele de bani corespunzătoare gradațiilor și sporurilor prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la momentul respectiv, de care nu a beneficiat din cauza presiunilor politice la care a fost supus.
Prin sentința civilă nr. 375 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosar nr. 12722/95/2011, s-a respins acțiunea formulată de reclamant.
S-a reținut că reclamantul a solicitat despăgubiri materiale ce reprezintă sume de bani corespunzătoare gradațiilor și sporurilor de care ar fi putut beneficia și de care nu a beneficiat datorită presiunilor politice, ori asemenea categorie de despăgubire materială nu este prevăzută de dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinței reclamantul a declarat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
A susținut că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349, 1357-1359, 1381, 1385 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, pentru recuperarea prejudiciului moral și material cauzat prin măsurile luate împotriva sa.
Instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nu s-a pronunțat asupra mijloacelor și probelor administrate și nu a examinat fondul litigiului. Legea nr. 221/2009 nu a fost invocată ca temei de drept al cererii reclamantului, nici prin acțiunea introductivă, nici ulterior.
Prin decizia civilă nr. 83 din 11 ianuarie 2012 Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva sentinței civile nr. 375 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosar nr. 12722/95/2011, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Finanțelor Publice Gorj.
A casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Gorj.
Pentru a pronunța soluția, s-a reținut că prin sentința recurată, pretențiile reclamantului au fost examinate în raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009, soluția de respingere fiind motivată pe temeiuri de drept străine de natura pricinii, prin nerespectarea cadrului procesual stabilit de parte prin acțiune și care nu a fost modificat pe parcursul judecății. Că, instanța a fost investită cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, iar analizarea acesteia în raport de normele derogatorii ale unei legi speciale, echivalează cu neexaminarea fondului.
În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. 12722/95/2011*, reclamantul depunând precizări, arătând că temeiurile de drept pentru cerere sunt art. 1349, 1359, 1357, 1358, 1381, 1385, 1386 și 1387 C. civ., precizând că în fapt a fost lipsit de sporuri, gradații salariale, prime, promovări în funcție în raport de pregătirea școlară superioară, fiind persecutat politic, lipsa acelor drepturi resfrângându-se inclusiv asupra cuantumului pensiei, că a fost plătit cu salariu de muncitor, deși avea studii superioare și i s-ar fi cuvenit un salariu de 4.000 RON pe lună la Termocentrala Rovinari, astfel că apreciază echitabil și rezonabil cuantumul solicitat prin acțiunea formulată (550.000 RON).
La termenul de judecată din 2 aprilie 2012 instanța din oficiu a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și a acordat termen pentru ca reclamantul să-și poată dovedi apărarea cu privire la această excepție.
Ulterior, reclamantul a depus note scrise privind excepția supusă discuției și cauza a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.
Prin sentința civilă nr. 142 din data de 30 aprilie 2012 Tribunalul Gorj, secția I civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și prin Direcția Finanțelor Publice Gorj.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a chemat în judecată Statul Român, solicitând ca acesta să fie obligat să-l despăgubească cu suma de 550.000 RON, despăgubiri materiale și morale, arătând că începând cu anul 1980 a fost urmărit de organele de securitate și, totodată, a fost persecutat politic, nefiind încadrat în muncă conform pregătirii sale superioare și, ca urmare, fiind privat și de anumite drepturi salariale, situația incluzând și cuantumul pensiei.
Reclamantul a invocat ca temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 1349, 1359, 1357, 1358, 1381, 1385, 1386 și 1387 din noul C. civ., iar prin decizia nr. 83/2012 instanța de recurs a stabilit că acțiunea se întemeiază pe dreptul comun și nu pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Tribunalul a reținut că instanța de casare a stabilit că acțiunea reclamantului constituie o acțiune întemeiată pe dreptul comun, privind răspunderea civilă.
Având în vedere succesiunea în timp a legii civile, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului este guvernată de dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ., și nu de dispozițiile art. 1349, 1359, 1357, 1358, 1381, 1385, 1386 și 1387 din noul C. civ.
Aceasta, deoarece potrivit art. 6 din noul C. civ., legea civilă nu are putere retroactivă, faptele juridice săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii ori producerii lor, iar Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 nu prevede dispoziții derogatorii pentru aplicarea dispozițiilor art. 1349-1395 din noul C. civ.
Legea civilă în vigoare la data săvârșirii faptelor urmează a fi aplicată și în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, respectiv Decretul nr. 167/1958 și nu dispozițiile art. 2500-2544 din noul C. civ., avându-se în vedere art. 6 din noul C. civ., precum și art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care prescripțiile începute la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Decretul nr. 167/1958, prin art. 18, stabilește nu numai drepturi, ci chiar obligația instanței de a cerceta din oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris (instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate, ca din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris).
În analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a reținut că sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat se poate cere pe calea justiției, dar se circumscrie unor reguli specifice activității de judecată.
Instituția prescripției și termenele în raport cu care își produce efecte aceasta fac parte din categoria acestor reguli specifice și nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, disciplina procesuală impusă astfel contribuind și la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă [art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958], iar potrivit art. 3 din același act normativ, termenul general de prescripție este de 3 ani.
De asemenea, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea [art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958].
Cursul prescripției se poate suspenda sau întrerupe în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, din recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare.
În cauza de față la 20 octombrie 2011 reclamantul a formulat împotriva Statului Român o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești pentru acoperirea unui prejudiciu material și moral, acțiune întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale.
Reclamantul a susținut că după anul 1980 a fost urmărit și persecutat politic de către organele de securitate, fiind privat și de drepturi salariale corespunzătoare pregătirii sale.
Având în vedere că dreptul pretins este un drept patrimonial, de creanță, acest drept nu este exceptat de la aplicarea dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă cuprinse în Decretul nr. 167/1958 (art. 21).
Instanța a analizat când s-a născut dreptul la acțiune și când a început să curgă termenul prescripției extinctive în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dacă s-a epuizat termenul prescripției extinctive și dacă a intervenit întreruperea sau suspendarea cursului prescripției.
Activitatea delictuală invocată de reclamant a durat până în anul 1990 și tot până atunci reclamantul a fost în imposibilitate obiectivă să formuleze o acțiune cu un asemenea obiect împotriva statului, caracterizat printr-un regim totalitar, astfel că a operat suspendarea cursului prescripției, potrivit art. 13 lit. a) din decret.
În raport cu instaurarea după acest an a unui regim democratic, se pune întrebarea până când a durat suspendarea cursului prescripției și care este momentul de la care și până la care se putea formula o astfel de acțiune fundamentată pe dreptul comun.
Răspunsul rezultă din faptul că reclamantul putea face dovada situațiilor invocate prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, potrivit art. 10 și 11 din Decretul-Lege nr. 118/1990, decret de care reclamantul a beneficiat (a se vedea decizia nr. 544/2007 a Curții de Apel Craiova).
Este evident că după apariția Decretul-Lege nr. 118/1990 și în măsura în care reclamantul întâmpina dificultăți în demersul pentru eliberarea de acte doveditoare, avea posibilitatea reală și efectivă de a apela la justiție și pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului său, în scopul obținerii de probe necesare ulterior promovării cu succes a acțiunii în daune.
În consecință, instanța a apreciat că de la instaurarea unui regim democratic, respectiv după anul 1990 și până la 20 octombrie 2011 (formularea acțiunii de față) nu se poate susține cu argumente solide și convingătoare că a continuat suspendarea cursului prescripției extinctive, întrucât nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibile și inevitabile, care să fi dus reclamantul în situația de a nu putea formula acțiunea.
Reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 187/1999, susținând că a solicitat la 16 februarie 2009 Dosarul nr. 11783 (privind urmărirea sa de către securitate) și acesta i-a fost comunicat la 15 mai 2009, astfel că nu s-a împlinit termenul de prescripție de când a cunoscut persoana care răspunde de fapta ilicită.
Această apărare nu este de natură să ducă la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, întrucât prezenta acțiune este formulată împotriva Statului Român, nu împotriva unei persoane fizice necunoscute și reclamantul avea posibilitatea să cunoască încă din anul 1990 persoana responsabilă, fiind evident că organele de securitate au acționat ca reprezentanți ai statului.
Mai mult, însăși Legea nr. 187/1999, publicată în M. Of. nr. 603/9.12.1999 (chiar și anterior modificării prin O.G. nr. 16/2006) a dat dreptul, prin art. 1, „oricărui cetățean român sau cetățean străin care după 1945 a avut cetățenie română dreptul de acces ia propriul dosar întocmit de organele securității, ca poliție politică. Acest drept se exercită la cerere și constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului.
(2) Totodată persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securității statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenților de securitate și a colaboratorilor, care au contribuit cu informații la completarea acestui dosar.
(3) De drepturile prevăzute la alin. (1) și (2) beneficiază soțul supraviețuitor și rudele până la gradul al doilea inclusiv ale persoanei decedate, în afară de cazul în care aceasta a dispus altfel.
(4) Exercitarea drepturilor prevăzute la alin. (1)-(3) se face personal sau prin reprezentant cu procura specială și autentică.”
Chiar și de la intrarea în vigoare a Legii nr. 187/1999 termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit, iar susținerea reclamantului că termenul de prescripție a început să curgă la 15 mai 2009, după ce i s-a comunicat copia Dosarului nr. 11783 nu poate fi primită, întrucât comunicarea la acea dată este urmarea pasivității reclamantului, care a formulat solicitarea abia la 16 februarie 2009. Reclamantul nu a fost împiedicat în vreun fel de a solicita copia dosarului în timp util, pentru formularea acțiunii înăuntrul termenului de prescripție.
Nici susținerile reclamantului întemeiate pe dispozițiilor art. 2518 alin. (2), art. 2512 alin. (2) și art. 2513 din noul C. civ. nu puteau fi considerate întemeiate, întrucât dispozițiile din noul C. civ. nu se aplică în prezenta cauză, pentru considerente expuse în prezenta hotărâre.
Ca urmare, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și subsecvent a respins acțiunea, admiterea acestei excepții făcând de prisos cercetarea pe fond a pricinii.
Împotriva sentinței civile nr. 142 din data de 30 aprilie 2012 a declarat apel reclamantul B.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 65 din 11 septembrie 2012 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul B.C., a anulat sentința și a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A respins acțiunea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat că prima instanță a soluționat greșit acțiunea prin prisma excepției prescripției dreptului la acțiune, motiv care atrage anularea hotărârii și reținerea cauzei de către instanța de apel, nefiind solicitată în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare.
În soluționarea acestei excepții, instanța a avut în vedere că acțiunea este întemeiată pe dreptul comun privind răspunderea civilă și în raport de succesiunea în timp a legii civile, a reținut că este guvernată de dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ., că potrivit art. 6 din noul C. civ. legea civilă nu are putere retroactivă, precum și că prin legea de punere în aplicare nu sunt prevăzute dispoziții derogatorii pentru aplicarea dispozițiilor art. 1349-1395 din noul C. civ.
De asemenea, a apreciat eronat că legea civilă în vigoare la data săvârșirii faptelor urmează să fie aplicată și cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, adică Decretul nr. 167/1958 și nu dispozițiile art. 2500-2544 din noul C. civ., fără a avea în vedere conflictul legilor în timp.
În acest sens, potrivit doctrinei conflictul de legi în timp reprezintă vocația concomitentă a mai multor norme juridice succesive de a reglementa o anumită situație juridică, iar dreptul tranzitoriu este ansamblul reglementărilor care stabilesc relația dintre legile care se succed în timp.
Pentru a exista un conflict real între două norme juridice este necesar a fi îndeplinite două condiții cumulative:
1. să fie vorba de un act, fapt sau situație juridică care a luat naștere sub imperiul legii vechii reglementări și continuă să producă efecte și după intrarea în vigoare a noii legi;
2. cele două dispoziții legale succesive să reglementeze diferit actul, faptul sau situația juridică respectivă.
Pentru a exista retroactivitate ar trebui ca între cele două prevederi să fie o deosebire, iar noua reglementare să se aplice situației juridice anterioare intrării sale în vigoare.
Astfel, Decretul nr. 167/1958 reglementează instituția prescripției prin norme de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga prin convenție, iar instanța de judecată era obligată să o invoce din oficiu.
Conform dispozițiilor art. 2512 alin. (2) din noul C. civ., organul de jurisdicție competent nu mai poate aplica prescripția din oficiu, iar partea care are interesul să o invoce, adică acea parte în folosul căreia curge termenul de prescripție, poate să invoce prescripția numai în prima instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2513 C. civ.).
Noul C. civ. introduce o nouă concepție în materia prescripției extinctive, ca fiind dominată de reguli de ordine privată, și chiar permite în anumite limite și încheierea unor convenții prin care părțile modifică regimul legal al prescripției (art. 2507, 2515 C. civ.).
Prin urmare, între cele două reglementări privind prescripția există deosebiri, așa încât există un conflict real, (de care instanța nu a ținut cont deși a făcut trimitere la succesiunea legilor în timp), spre deosebire de conflictul aparent de legi, în situația în care dispoziția legală nouă nu reglementează în mod diferit față de vechea reglementare situația juridică în discuție, prin urmare lipsește efectul novator al noii reglementări.
Instanța de fond a avut în vedere doar dispozițiile art. 6 din noul C. civ. potrivit cărora legea civilă nu are putere retroactivă, faptul că în legea de punere în aplicare nu sunt prevăzute dispoziții derogatorii pentru aplicarea dispozițiilor art. 1349-1395 din noul C. civ. și că în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, fără a avea în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (2) și 223 din aceiași lege.
Potrivit art. 5 alin. (2) „Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil”.
De asemenea, prin art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 se prevede: „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”, iar în cauză învestirea instanței s-a efectuat la 19 octombrie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., astfel că dispozițiile de procedură privind excepția prescripției sunt de imediată aplicare.
Sub acest aspect, se poate observa că potrivit dispozițiilor art. 2512 alin. (2) din noul C. civ., organul de jurisdicție competent nu mai poate aplica prescripția din oficiu, astfel că este întemeiată critica apelantului reclamant sub acest aspect, iar partea care are interesul să o invoce, adică acea parte în folosul căreia curge termenul de prescripție, poate să invoce prescripția numai în prima instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2513 C. civ.), or în speță partea interesată, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu a invocat excepția prescripției, așa încât instanța greșit a făcut aplicarea art. 137 C. proc. civ. și a apreciat că devine de prisos cercetarea în fond a pricinii.
Așadar, după anulare, Curtea a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca fiind neregulat invocată.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii pusă în discuția părților din oficiu, pentru asigurarea contradictorialitătii și respectarea dreptului la apărare, în condițiile în care s-a concluzionat că acțiunea nu este întemeiată pe dispozițiile unei legi speciale reparatorii, având în vedere și natura juridică a răspunderii intimatului pârât chemat în judecată, s-a reținut ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității și pe cale de consecință, Curtea a anulat sentința și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Astfel, apelantul reclamant exprimându-și punctul de vedere asupra admisibilității acțiunii îndreptată împotriva statului și cu privire la temeiul răspunderii juridice civile a statului, dacă se întemeiază pe culpă sau este o răspundere obiectivă, a arătat că a solicitat dezbaterea pe fond a pricinii, a considerat neîndestulătoare suma de 150.000 RON și în primul apel a solicitat majorarea cuantumului la 500.000 RON, invocând excepția autorității de lucru judecat în temeiul art. 166 C. proc. civ.
Curtea a reținut că această excepție invocată de apelantul reclamant nu este întemeiată, întrucât în litigiile anterioare a folosit drept temei dispozițiile legii speciale (Dosar nr. 6755/95/2009, Dosar nr. 10983/318/2010, precum și Dosarul nr. 11554/95/2010) și acțiunea promovată în acele condiții a fost respinsă irevocabil, (sentința nr. 326 din 20 septembrie 2011, nerecurată), iar în speța de față acțiunea promovată este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, (Dosar nr. 12722/95/2011), nefiind îndeplinite condițiile triplei identități de părți, obiect și cauză (fiind vorba de cauze diferite, ca urmare a unui temei legal diferit).
Este adevărat că apelantul reclamant în cauzele anterioare a întemeiat acțiunea sa pe dispozițiile speciale cuprinse în Legea nr. 221/2009, iar în cauza de față a invocat dispozițiile dreptului comun invocând o răspunderea civilă delictuală a statului pentru producerea de prejudicii morale și materiale, și chiar dacă prin expunerea punctului său de vedere nu a precizat că este întemeiată pe răspunderea bazată pe ideea de culpă sau pe o răspundere obiectivă, Curtea a reținut că acțiunea este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât și în condițiile altor legi speciale (Legea nr. 10/2001) care prevăd măsuri reparatorii, acțiunile îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun sunt inadmisibile.
Apelantului reclamant i s-au recunoscut drepturile și calitatea de victimă a fostului regim comunist potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, așa cum rezultă din decizia nr. 544 din 22 februarie 2007 a Curții de Apel Craiova în Dosarul nr. 696/95/2006.
Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994.
Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.
Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale speciale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.
Curtea a reținut că apelantul reclamant a beneficiat în condițiile unei legi speciale, de o despăgubire acordată inclusiv pentru suferințe de natură morală, astfel că alte despăgubiri nu pot fi acordate de către stat pe dreptul comun, în temeiul răspunderii civile delictuale și în condițiile reglementate de noul C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.C. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului și rejudecând pe fond acțiunea să se admită cererea formulată pe temeiul răspunderii civile delictuale.
În dezvoltarea în fapt a recursului recurentul a prezentat cronologic fazelor procesuale anterioare, a relevat, situația de fapt în cauză și a invocat, în esență, următoarele motive:
- Curtea a constatat că prima instanță a soluționat greșit acțiunea prin prisma excepției prescripției dreptului la acțiune, motiv care atrage anularea hotărârii și reținerea spre rejudecare, însușindu-și punctul de vedere al recurentului și anume faptul că temeiul de drept al acțiunii a fost reprezentat de dispozițiile art. 1349, 1359, 1357, 1381, 1386, 1385, 1387 din noul C. civ. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii pusă în discuția părților din oficiu Curtea s-a eschivat de a lua o decizie pentru reparația cerută de recurent.
Instanța de apel nu s-a implicat în actul decizional, respingând greșit acțiunea ca inadmisibilă. Instanța nu a avut în vedere ce salarii și ce drepturi la promovare a avut recurentul la Termocentrala Rovinari în anii 1980-1988. Din decizia de pensionare anexată la dosar rezultă clar la capitolul drepturi din legi speciale, adică Decretul-Lege nr. 118/1990 suma de 100 RON lunar, adăugată la pensia de 550 RON, după 30 de ani de vechime în muncă. Acțiunea nu este inadmisibilă, pentru că prin acțiune s-au solicitat diferențele de salarii, pensii și sporuri de care recurentul a fost lipsit la Termocentrala Rovinari și care ar fi trebuit să le acorde Statul în perioada 1980 -1988, plus despăgubirile morale.
Decizia a fost lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, a dispozițiilor art. 297 alin. (1) care prevăd că hotărârea este definitivă și nu cu recurs.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamant.
Instanța de apel constatând că prima instanță a soluționat greșit acțiunea prin prisma excepției prescripției dreptului la acțiune, a anulat hotărârea, a reținut cauza spre rejudecare, (nefiind solicitată în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare) și a judecat procesul prin punerea în discuție din oficiu a excepției inadmisibilității, pronunțând o singură hotărâre, cu aplicarea corectă a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., hotărâre care este definitivă ca urmare a finalizării judecății în apel.
Atâta timp cât judecarea procesului s-a realizat în înțelesul devolutiv specific căii de atac a apelului, finalizată prin hotărâre definitivă, așa cum s-a evocat mai sus, hotărârea pronunțată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
Instanța de apel raportat la starea de fapt stabilită a reținut corect că reclamantul a beneficiat în condițiile unei legi speciale, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 de o despăgubire acordată inclusiv pentru suferințele de natură morală, astfel că nu pot fi acordate alte despăgubiri de către stat, pe dreptul comun, în temeiul răspunderii civile delictuale și în condițiile reglementate de noul C. civ.
Față de soluția pronunțată, restul motivelor nu mai pot face obiectul analizei în recurs.
Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantului B.C., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 65 din 11 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13 iunie 2013.