Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2008, A.J.V.P.S. Tulcea a chemat în judecată pe pârâţii M.A.D.R. şi M.E.F., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 700.000 lei reprezentând valoarea prejudiciului creat în perioada sezonului de vânătoare octombrie 2005 - aprilie 2006, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 140/2005 (prin care vânătoarea a fost interzisă total pe fondurile de vânătoare pe care le gestiona reclamanta) şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, O.U.G. nr. 11/2006, art. 999, art. 1000, art. 1073 şi următoarele C. civ.
M.A.D.R. a solicitat introducerea în cauză a M.M.P., pentru a se constata transmiterea calităţii procesuale pasive către această instituţie.
Pe cale de consecinţă, M.A.D.R. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei chemată iniţial în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 722 din 28 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de M.F.P. şi M.A.D.R., a admis acţiunea principală formulată de reclamanta A.J.V.P.S. Tulcea în contradictoriu cu pârâtele M.F.P., M.A.D.R. şi M.M.P. şi a obligat pârâţii, în solidar, la 700.000 lei daune materiale şi la 5.000 lei cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esență, că toate cele trei pârâte au calitate procesuală pasivă în cauză, iar pe fond, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina instituţiilor pârâte, în temeiul art. 999 C. civil de la 1864, privind răspunderea civilă delictuală, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin neglijenţă, raportat la art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005.
Prin încheierea din 7 ianuarie 2014, tribunalul a admis cererea de îndreptare a erorii materiale în sensul că instituţia pârâtă este Guvernul României prin M.A.D.R., aceasta fiind partea obligată, alături de ceilalţi pârâţi, prin dispozitivul sentinţei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel instituțiile pârâte. Prin apelurile formulate, fiecare dintre pârâte a invocat faptul că nu are calitate procesuală pasivă, astfel încât în mod greșit a fost obligată la plata sumei solicitate de reclamantă prin acțiune. De asemenea, apelantele au formulat critici cu privire la soluția dată de prima instanță pe fondul cauzei.
Instanţa de apel a rămas în pronunţare asupra apelurilor, la termenul de judecată din data de 3 martie 2014, însă, cei doi judecători din completul de judecată au avut păreri divergente cu privire la calitatea procesuală pasivă a apelanților, situație ce a determinat repunerea cauzei pe rol, pentru reluarea dezbaterilor în complet de divergență.
Astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul din data de 24 martie 2014, în complet de divergență format din trei judecători, s-a acordat cuvântul exclusiv pe aspectul calității procesuale pasive a apelanților, acesta fiind punctul de divergență.
Prin Decizia civilă nr. 125/A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată de completul de divergență, s-au respins apelurile, ca nefondate.
În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele:
Motivul de apel invocat de M.M.S.C. în sensul că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii întrucât s-a pronunţat cu depăşirea limitelor învestirii, reclamantul neinvocând în acţiunea introductivă prevederile art. 999 C. civ., este neîntemeiat. Într-adevăr, în respectarea principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, inclusiv temeiul cererii sale, instanţa de judecată trebuie să respecte limitele învestirii sale. În cauză însă nu a fost încălcat acest principiu, reclamanta invocând, în acţiunea introductivă, atât prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, cât şi, contrar susţinerii apelantului, pe cele ale art. 999 C. civ.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, fundamentul raportului juridic litigios, îl constituie faptul că, urmare a suspiciunii apariţiei gripei aviare, a fost interzisă vânătoarea pe fondurile de vânătoare gestionate de reclamantă. Prejudiciul cauzat reclamantei s-a produs sub imperiul O.U.G. nr. 140/2005, iar notificarea prin care aceasta a învederat cuantumul pagubelor suferite a fost transmisă către M.A.P.D.R. la 31 ianuarie 2006, înainte de adoptarea O.U.G. nr. 11/2006 prin care a fost abrogată O.U.G. anterioară. Prin urmare, faptul că acţiunea a fost înregistrată în anul 2008 nu este de natură a atrage incidenţa în cauză a O.U.G. nr. 11/2006.
Conform art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, sumele necesare asigurării derulării acţiunilor de prevenire şi combatere a bolii, precum şi cele necesare pentru acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului şi se aprobă prin hotărâre a guvernului.
În acest sens, apelantul M.A.P.D.R. a considerat că nu există cadru legal pentru acordarea despăgubirilor aferente reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei întrucât hotărârea de guvern privind sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului nu a fost adoptată. Împrejurarea că Guvernul României, din care fac parte şi apelanţii, nu a emis o hotărâre în respectarea cerinţelor art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005 nu trebuie să fie suportată de către reclamantă, recurenţii invocându-şi, practic, propria culpă pentru a obţine respingerea cererii reclamantei.
Aceste considerente se impun şi în ceea ce priveşte susţinerile apelantului pârât M.F.P. în sensul lipsei calităţii sale procesuale pasive, în cazul alocării unor sume din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului, acest minister având atribuţia de a efectua modificările corespunzătoare în structura bugetului de stat.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.D.R. şi a M.M.P., reorganizat în M.M.S.C. prin O.U.G. nr. 96/2012, Curtea constată că prin O.U.G. nr. 115/2009 şi H.G. nr. 1639/2009, atribuţiile privind pădurile şi activităţile structurilor specializate au fost preluate de M.M.P. Conform art. 2 din O.U.G. nr. 115 din 23 decembrie 2009 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, se înfiinţează M.M.P. prin reorganizarea M.M.P. şi prin preluarea activităţii privind pădurile şi a structurilor specializate în acest domeniu de la M.A.P.D.R.
Totuşi, în speţă, astfel cum a constatat tribunalul, calitatea procesuală pasivă a M.A.D.R. a fost corect stabilită la momentul introducerii acţiunii în funcţie de prevederile legale aplicabile la acel moment. Mai mult, în nota de fundamentare a O.U.G. nr. 140/2005, avizată de M.A.P.D.R. se arată că măsurile necesare a fi luate ca urmare a suspiciunii de influenţă aviară pe teritoriul României trebuie să fie stabilite şi aplicate în mod unitar şi coerent de către autorităţile competente ale statului, acest minister având competenţe în acest sens la momentul emiterii actului normativ care constituie temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei.
În acest context, stabilirea unei obligaţii solidare între aceste părţi în circumstanţele concrete ale cauzei nu este greşită, solidaritatea pasivă fiind caracterizată prin faptul că creditorul poate pretinde plata întregii datorii de la oricare dintre debitorii ţinuţi solidar, şi reprezintă astfel, pentru creditor, o adevărată garanţie a executării creanţei sale. În condiţiile unei astfel de răspunderi, plata făcută creditorului de către unul singur din debitorii solidari îi liberează pe toţi debitorii solidari faţă de creditorul comun. Mai mult, debitorii solidari pot să prevadă între ei o modalitate de repartizare a prestaţiei executate. În acest context, subrogaţia legală invocată de M.A.D.R., rezultând din dispoziţiile legale arătate mai sus, îşi va produce efectele în cadrul fazei de executare a obligaţiei.
Este de observat că apelantul pârât a recunoscut obligaţia sa de a acorda reclamantei despăgubirile solicitate. Astfel, prin adresa emisă la data de 9 februarie 2006, ca răspuns la notificarea reclamantei, M.A.P.D.R. a arătat că modalitatea de acordare a despăgubirilor civile pentru prejudiciul înregistrat de reclamantă ca urmare a aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 140/2005 urmează a fi stabilită, solicitând fundamentarea pe bază de documente oficiale a sumelor solicitate de reclamantă cu titlul de despăgubiri.
De asemenea, recunoaşterea obligaţiei rezultă din Nota din 08 martie 2006 anexată raportului de expertiză, în care M.A.P.D.R. a arătat că instituţia sa, în calitate de administrator al faunei de interes cinegetic, are obligaţia de a lua măsuri de conservare a acesteia. În situaţia în care gestionarii nu mai pot susţine financiar cheltuielile pentru gestionarea vânatului datorită afectării negative a veniturilor acestora ca urmare a unor măsuri impuse de stat, în situaţii de forţă majoră, acestora trebuie să li se asigure despăgubiri pentru veniturile neîncasate din această cauză.
Susţinerea apelantului M.A.D.R. în sensul că activitatea de vânătoare a fost interzisă în scopul diminuării riscului contactului direct al omului cu sursele de infecţie a influenţei aviare, în temeiul O.U.G. nr. 140/2005, astfel încât aceasta nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită, scopul fiind acela de a diminua riscul răspândirii gripei aviare, este corectă. În cauză nu se contestă motivele care au condus la emiterea ordonanţei, acestea fiind de interes general, şi nici nu se pretinde, cum greşit au considerat apelanţii, că emiterea acestui act normativ constituie faptă ilicită. Astfel cum s-a arătat mai sus, răspunderea pârâţilor rezultă din nerespectarea cerinţelor art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005.
În ceea ce priveşte raportul dintre prevederile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală şi dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 140/2005, Curtea constată că acestea din urmă reprezintă recunoaşterea de către autorităţi, prin act normativ, a prejudiciului cauzat prin măsurile luate pentru a se preveni răspândirea gripei aviare, răspunderea instituită de normele speciale menţionate constituind un caz particular de răspundere civilă delictuală, al cărei temei general se regăseşte în prevederile art. 998, 999 C. civ.
Astfel, prin efectul O.U.G. nr. 140/2005 au fost instituite o serie de măsuri privind protecţia împotriva efectelor gripei aviare, măsuri ce au vizat şi activitatea reclamantei. Prevăzând că prin măsurile impuse vor fi create prejudicii unor persoane fizice sau juridice, legiuitorul a reglementat prin art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005 dreptul acestora la despăgubiri, acceptând, implicit şi corelativ, obligaţia statului de a suporta contravaloarea acestora.
Conform art. 5 din O.U.G. nr. 140 din 10 octombrie 2005 privind măsurile ce se aplică ca urmare a suspiciunii influenţei aviare, sumele necesare asigurării derulării acţiunilor de prevenire şi combatere a bolii, precum şi cele necesare pentru acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Art. 12 din O.U.G. nr. 11 din 22 februarie 2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare pe teritoriul României a abrogat O.U.G. nr. 140/2005 privind măsurile ce se aplică ca urmare a suspiciunii influenţei aviare, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 909 din 11 octombrie 2005.
Art. 10 din O.U.G. nr. 11/2006 a menţinut însă dispoziţiile referitoare la acordarea de despăgubiri.
Astfel, prin adoptarea reglementărilor speciale menţionate mai sus, chiar autorităţile statului cunoşteau faptul că prin luarea acelor măsuri vor fi cauzate prejudicii persoanelor fizice sau juridice, prin încălcarea drepturilor acestor persoane, motiv pentru care s-a considerat necesară despăgubirea acestora.
În acest context, refuzul de a acorda despăgubiri pentru întreg prejudiciul cauzat poate fi asimilat unei fapte ilicite culpabile, chiar dacă măsurile luate au fost justificate de starea de necesitate.
În speţă, prejudiciul suferit a fost stabilit cert şi evaluat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, la suma de 700.000 lei.
Prin raportul de expertiză s-a constatat că prejudiciul pe care l-a suportat reclamanta A.J.V.P.S. Tulcea în sezonul de vânătoare mai 2005 - iunie 2006 s-a datorat faptului că, datorită suspiciunii influenţei aviare, în scopul diminuării riscului direct al omului cu sursele de infecţie al influentei aviare a fost interzis vânatul fără excepţie, pentru toate speciile de pasări şi mamifere cuprinse în fondurile de vânătoare de pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei "D.D." şi de pe raza administrativ-teritoriala a judeţului Tulcea prin O.U.G. nr. 140/2005 şi nr. 11/2006, interdicţie care a fost ridicată prin Decizia nr. 78 din 25 aprilie 2006 a Comandamentului Antiepizootic Central.
Urmare acestei interziceri a vânatului, reclamanta nu a putut realiza obligaţiile sale legale privind accesul vânătorilor, membri ai asociaţiei, ai celorlalte judeţe ale ţării şi în mod special al vânătorilor străini, situaţie ce a dus la nerespectarea prevederilor contractelor economice, încheiate în vederea realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru întreţinerea şi ocrotirea păsărilor şi mamiferelor prevăzute în autorizaţia de mediu pentru a fi vânate.
Prin expertiză, s-a constatat prejudiciul rezultând din imposibilitatea valorificării unui procent de 25% aprobat pentru B.V.C.A. din speciile şi efectivele aprobate pentru recolta 2005-2006 de către vânători români, prin autorizare de vânătoare individuală sau în grup restrâns; imposibilitatea valorificării către terţi a vânatului rezultat în urma vânătorilor colective organizate la diverse specii, în cursul sezonului; imposibilitatea valorificării cotelor de recolta aprobate pentru vânătoarea cu străinii (în situaţia în care acestea au fost acoperite integral cu contracte încheiate în scopul sus menţionat); refuzul unor vânători de a mai achita cotizaţiile pentru anul 2005 (rata II-a şi integral), pentru anul 2006 rata I-a, în condiţiile lipsirii de dreptul de a mai practica vânătoarea la toate speciile în sezonul 2005-2006.
De altfel, şi M.A.P.D.R., prin Nota din 08 martie 2006, anexată raportului de expertiză, a arătat principiile ce trebuie avute în vedere pentru elaborarea unui proiect de guvern privind acordarea de despăgubiri gestionarilor de fonduri de vânătoare ca urmare a interzicerii vânătorii, mai întâi prin O.U.G. nr. 140/2005 şi apoi prin O.U.G. nr. 11/2006.
Pe baza veniturilor şi cheltuielilor realizate în anul 2005 şi în semestrul I-2006, precum şi a sumelor plătite de A.J.V.P.S. Tulcea pentru gestionarea fondurilor de vânătoare, în raportul de expertiză s-a concluzionat că pierderea de mijloace circulante suferită de către reclamanta A.J.V.P.S. Tulcea este în sumă totală de 517.520 lei (394.463 lei diferenţa dintre cheltuieli - venituri cinegetice + 123.057 lei taxe plătite pentru gestionare fonduri de vânătoare), pierderi care nu reflectă integral paguba suferită de către reclamantă.
De asemenea, în raportul de expertiză contabilă s-a arătat că A.J.V.P.S. Tulcea a încheiat la data de 17 iunie 2005 cinci contracte economice, expuse în anexele 4a-4e, şi un contract economic la data de 13 iulie 2005, expus în anexa nr. 4f, prin care a contractat întreaga cantitate de pasări şi mamifere prevăzută în autorizaţia de mediu ce urma sa fie recoltată în sezonul de vânătoare 2005-2006 prin vânători străini, cantităţi centralizate pe fiecare firma contractantă.
Motivul de apel invocat de apelantul pârât M.F.P. în sensul că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat. Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Astfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 274 C. proc. civ., fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În cauză, acţiunea îndreptată împotriva pârâtului a fost admisă, situaţie în care în mod corect a reţinut prima instanţă culpa procesuală a acestuia, în condiţiile în care pârâtul este partea căzută în pretenţii. În cazul în care cererea de chemare în judecată este admisă, iar pârâtul nu recunoaşte până la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, înseamnă că operează prezumţia culpei procesuale a celui care cade în pretenţii, prezumţie care rezultă din prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, criticile formulate de apelanţii pârâţi nu pot fi reţinute, prima instanţă pronunţând o hotărâre temeinică cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legii materiale incidente în cauză. În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondate apelurile declarate de apelanţii pârâţi Guvernul României prin M.A.D.R., M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi M.M.S.C. împotriva sentinţei civile nr. 722 din 28 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 31822/3/2010.
Împotriva Deciziei nr. 125/A din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii M.A.D.R. şi M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambii recurenți au criticat, cu prioritate, soluția dată cu privire la excepțiile vizând lipsa calității procesuale pasive, iar în subsidiar au formulat critici raportate la soluția dată pe fondul acțiunii în pretenții.
La termenul de judecată din 23 octombrie 2014, Înalta Curte a pus în discuție, din oficiu, ca motiv de ordine publică, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., sub aspectul greșitei compuneri a completului de judecată care a pronunțat decizia recurată.
Examinând cu prioritate acest motiv de recurs, se constată că în apel divergența a vizat exclusiv criticile apelanților cu privire la calitatea lor procesuală pasivă, situație ce a determinat repunerea cauzei pe rol, pentru reluarea dezbaterilor în complet de divergență.
Astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul din data de 24 martie 2014, în complet de divergență format din trei judecători, s-a acordat cuvântul exclusiv pe aspectul calității procesuale pasive a apelanților.
Cu toate acestea, completul format din trei judecători a pronunțat decizia de respingere a apelurilor, analizând în totalitate criticile formulate de apelanți, inclusiv pe cele care vizau fondul cauzei.
În acest mod, au fost încălcate prevederile art. 257 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, ”după judecarea punctelor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea pricinii”.
Pronunțând hotărârea, inclusiv pe aspectele de fond ale cauzei, în complet format din trei judecători, deși divergența nu viza decât problema calității procesuale pasive a pârâților, instanța de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora ”apelul se judecă în complet format din doi judecători”.
Constatând că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ., decizia recurată a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii M.A.D.R. şi M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 125/A din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casează decizia şi trimite spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2014.