Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să dispună, în principal, anularea deciziei din 20 iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, constatarea nulității absolute a raportului de inspecție fiscală din 10 mai 2011 emis de Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală, constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 12 mai 2011 emisă de Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală, iar, în subsidiar, anularea actelor administrative menționate și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 93 din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta SC S.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Prin procesul-verbal de control din 27 decembrie 2004 emis de A.N.A.F. și D.G.F.P. Ilfov a fost stabilită în sarcina societății reclamante obligația de plată a unui impozit pe profit în cuantum de 1.936.565 RON și TVA aferentă în cuantum de 1.471.789 RON, obligații fiscale stabilite exclusiv ca urmare a tranzacției constând în vânzarea unui teren în suprafață de 137.359 mp, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004.
În baza acestui proces-verbal, a fost emisă decizia de impunere din 27 decembrie 2004, menținută prin decizia de soluționare a contestației din 6 august 2007 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F.
Reclamanta a contestat această decizie, iar Curtea de Apel Ploiești a dispus, prin sentința nr. 59/2008, admiterea contestației, anularea deciziei din 6 august 2007 și a procesului-verbal din 27 decembrie 2004, anularea în parte a deciziei de impunere din 27 decembrie 2004, cu privire la impozitul pe profit în cuantum de 1.936.565 RON. Totodată, a fost menținută obligația de plată a TVA în cuantum de 1.471.789 RON, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1471/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Ulterior emiterii celor două acte administrative fiscale precizate, urmare a sesizării din 10 mai 2005 a Gărzii Financiare, Comisariatul General, Direcția Antifraudă Fiscală din cadrul A.N.A.F. a procedat, prin organele proprii de control, la verificarea aspectelor sesizate, prin efectuarea unei inspecții fiscale generale la reclamantă, inspecție începută efectiv în data de 15 februarie 2006 și finalizată prin raportul de inspecție fiscală din 10 mai 2011.
În baza acestuia, s-a emis decizia de impunere din 2011, prin care, în esență, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a unui impozit pe profit suplimentar de 1.379.290 RON și 4.705 RON majorări de întârziere aferente, precum și TVA de 17.636 RON, cu 114.204 RON majorări de întârziere aferente.
Susținerile reclamantei privind durata excesiv de mare a inspecției fiscale (peste 5 ani) sunt întemeiate, însă această împrejurare poate fi explicată și de cercetările penale efectuate în legătură cu situația de fapt constatată de organele fiscale. În plus, nu există vreo dispoziție legală care să stabilească vreo sancțiune expresă în cazul nerespectării termenului recomandat pentru efectuarea inspecției fiscale.
Referitor la puterea de lucru judecat dedusă din sentința nr. 59/2008 a Curții de Apel Ploiești, rămasă irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1471/2009, acest aspect trebuie examinat concomitent cu prevederile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, invocate de reclamantă, ca fiind nerespectate.
Legiuitorul a explicitat în cadrul Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 (pct. 102.4), aprobate prin H.G. nr. 1050/2004, noțiunea de „date suplimentare” cuprinsă în art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, iar în cauză este incidentă situația ultimă prevăzută de pct. 102.4 din Norme, respectiv „solicitări ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituții îndreptățite potrivit legii”.
Cum inspecția fiscală generală a fost demarată ca urmare a solicitării Gărzii Financiare, Comisariatul General din 10 mai 2005, înregistrată la A.N.A.F. din 2009, sub aspectul analizat reverificarea a fost legal efectuată.
Sentința nr. 59/2008 a Curții de Apel Ploiești poate avea autoritate de lucru judecată doar în condițiile în care împrejurările de fapt și de drept avute în vedere cu ocazia reverificării, deci cele cuprinse în cadrul raportului de inspecție fiscală contestat, sunt aceleași cu cele constatate în cadrul primei inspecții fiscale, respectiv în cadrul raportului de inspecție fiscală din 2004.
Altfel spus, puterea lucrului judecat a sentinței nr. 59/2008 a Curții de Apel Ploiești se întinde exclusiv asupra aspectelor de fapt și de drept care au făcut obiectul judecății și care au fost analizate de către aceasta.
În acest sens, se constată că în cadrul primei inspecții fiscale s-a reținut, în esență, faptul că reclamanta nu a emis factură fiscală pentru vânzarea terenului de 137.359 mp către SC P.D. SRL, astfel că organele fiscale au calculat impozit pe profit și TVA aferente valorii încasate, obligații fiscale pentru care s-a emis decizia de impunere din 27 decembrie 2004.
Ca urmare, sentința nr. 59/2008 a Curții de Apel Ploiești poate avea autoritate de lucru judecat doar asupra obligațiilor fiscale precizate.
Or, prin raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere contestate în prezenta cauză, organele fiscale au stabilit alte obligații fiscale, respectiv impozit pe profit rezultat din calificarea unor cheltuieli efectuate de către reclamantă ca fiind nedeductibile (respectiv, plăți externe pentru servicii de consultanță, precum și cheltuieli cu chiria, energia electrică și apa), astfel că este evident că nu există identitate de cauză, ca situație de fapt calificată juridic, între prezenta cerere și cea soluționată prin sentința nr. 59/2008 și nici de obiect (actele administrativ-fiscale a căror anulare se solicită fiind diferite), motiv pentru care nu se poate reține autoritatea de lucru judecat invocată de reclamantă.
Din probele administrate în cauză rezultă că sunt corecte susținerile pârâtei privind faptul că reclamanta nu a dovedit niciun moment nelegalitatea constatărilor cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor în baza cărora s-a stabilit impozitul pe profit și TVA reținute în sarcina sa decizia de impunere din 2011.
Expertul desemnat în cauză nu a făcut vreo analiză detaliată a acestor cheltuieli și nu a arătat în vreun fel că ele ar fi deductibile și de ce anume, ci s-a mărginit să reia concluziile privind sentința nr. 59/2008 și pierderea fiscală, amintite anterior, fără măcar să observe că pierderea fiscală reținută este inferioară ca valoare cheltuielilor apreciate ca fiind nedeductibile de către organele fiscale, astfel că ipoteza sa, privind nedatorarea impozitului pe profit nu poate fi avută în vedere.
În concluzie, prima instanță a apreciat că nu s-a făcut dovada contrară constatărilor organelor fiscale și a dispus respingerea contestației reclamantei, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 93 din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC S.C. SRL, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
Hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pentru care anumite aspecte de nulitate ale actului administrativ atacat invocate de reclamantă au fost înlăturate de instanță, impunându-se modificarea hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, deși reclamanta a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. de către organul administrativ fiscal, care era obligat să nu mai emită decizie de impunere, instanța nu a analizat în niciun fel această apărare.
De asemenea, în analiza autorității de lucru judecat, instanța pornește de la premise greșite care atrag o motivare eronată.
Astfel, instanța susține că nu exista autoritate de lucru judecat, întrucât nu exista identitate de obiect și cauză între primul act administrativ și cel de-al doilea, însă autoritatea de lucru judecat trebuie analizată prin raportare la obiectul și cauza Dosarului nr. 1616/42/2007 și nu prin raportare exclusiv la procesul-verbal din 27 decembrie 2004.
Deși prin procesul-verbal din 27 decembrie 2004 s-a stabilit un impozit pe profit aferent tranzacției imobiliare realizate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004, acest impozit a avut caracterul unui impozit pe profit suplimentar, astfel că, pentru a stabili dacă societatea reclamantă datora un astfel de impozit suplimentar pentru anul 2004, trebuia stabilit și analizat impozitul pe profit aferent perioadei fiscale respective (2004).
Pentru acest motiv, instanța investită cu judecarea cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. 1616/42/2007 a analizat anul fiscal 2004 sub toate aspectele, impozitul pe profit fiind verificat atât pentru tranzacția de teren, cât și prin prisma tuturor veniturilor realizate și a cheltuielilor efectuate, analizându-se caracterul deductibil/nedeductibil al acestora din urmă.
Dovada în acest sens este făcută de expertizele efectuate în acea cauză, de motivarea soluțiilor pronunțate, prin care se reține, raportându-se la toate documentele fiscale anului 2004, că societatea nu datora impozit pe profit.
Invocând ca și temei al reverificării o sesizare a Gărzii Financiare ce a stat la baza plângerii penale, este evident că aceasta nu prezintă și nu reprezintă „elemente noi” față de documentele avute în vedere cu ocazia judecării Dosarului nr. 1616/42/2007, astfel cum condiționează legiuitorul posibilitatea verificării.
De altfel, nici organul de control fiscal, nici organul de soluționare a contestației administrative și nici instanța de fond nu indică, în concret, elementele noi ce impuneau reverificarea anului 2004.
Pentru a decide asupra autorității de lucru judecat, instanța de fond trebuia să verifice în ce măsură constatările, obligațiile fiscale, documentele pentru cheltuielile considerate deductibile/nedeductibile de organele fiscale în raportul de inspecție fiscală și decizia din 2011 au fost verificate/analizate de instanță cu ocazia judecării Dosarului nr. 1616/42/2007.
Toate analizele, întregul control judiciar s-au efectuat ulterior verificărilor efectuate de organul fiscal în scopul emiterii deciziei din 2011, astfel că, prin sentința nr. 59/2008, irevocabilă prin respingerea recursului, impozitul pe profit aferent anului 2004 a intrat în puterea lucrului judecat.
Nici nu poate fi primită o altă apărare, atâta vreme cât o altă soluție ar conduce la existența a două hotărâri judecătorești contradictorii referitoare la aceleași obligații fiscale, impozitul pe profit aferent anului 2004.
Nelegalitatea constatărilor organelor fiscale cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor a fost, de asemenea, criticată de reclamantă, pe de o parte, prin invocarea concluziilor expertizelor din Dosarul nr. 1616/42/2007, iar pe de altă parte, arătând că toate aceste cheltuieli sunt justificate cu documente contabile întocmite conform dispozițiilor legale în materie și solicitând instanței efectuarea unei expertize contabile.
Expertul desemnat să efectueze expertiza în prezenta cauză a reținut aceeași pierdere fiscală pentru anul 2004, arătând că societatea reclamantă „a înregistrat o pierdere fiscală cumulată pe întreg anul 2004 și pentru acest motiv ea nu datorează impozit pe profit la bugetul general consolidat al statului la 31 decembrie 2004”.
Expertul a avut în vedere la întocmirea raportului toate aspectele reținute în actele atacate și susținerile părților, concluzionând în sensul deductibilității cheltuielilor aflate în divergență. De altfel, acesta a arătat care sunt cheltuielile care, în opinia sa, sunt considerate ca fiind nedeductibile.
Concluziile expertizei sunt neechivoce, iar prima instanță a ales, în mod nejustificat, să ignore aceste concluzii.
Judecătorul fondului, dacă ar fi apreciat că expertul în cauză „nu a făcut o analiză detaliată a acestor cheltuieli” avea posibilitatea, în temeiul dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., să dispună refacerea sau completarea raportului. Judecătorul fondului înlătură însă concluziile expertului, fără a-i cere lămuriri, chiar în condițiile în care nici pârâta Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală nu formulase obiecțiuni față de acest raport.
În concluzie, pentru motivele arătate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, și anulării actelor administrative fiscale contestate.
4. Apărările formulate de intimata A.N.A.F.
Intimata a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Argumente de fapt și de drept relevante
Litigiul dedus judecății are ca obiect exercitarea controlului de legalitate cu privire la:
(i) Decizia din 20 iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;
(ii) Decizia de impunere din 12 mai 2011 emisă de Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală;
(iii) Raportul de inspecție fiscală din 10 mai 2011 emis de Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală.
1.1. Asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziții legale, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Ipoteza la care face referire recurenta are în vedere motivarea insuficientă, în sensul că prima instanță nu a analizat anumite aspecte de nulitate privind actul administrativ atacat, respectiv cele ce vizează incidența în cauză a dispozițiilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată.
Susținerile recurentei nu se confirmă însă, întrucât analiza considerentelor hotărârii atacate evidențiază faptul că prima instanță a examinat aspectele privitoare la aplicabilitatea art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, odată cu cercetarea motivului de nelegalitate ce vizează puterea de lucru judecat dedusă din sentința civilă nr. 59/2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
1.2. Asupra motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziții legale, nelegalitatea hotărârii atacate poate consta, după caz, în lipsa de temei legal, în încălcarea legii sau în aplicarea greșită a acesteia.
Susținerile recurentei în această privință sunt întemeiate, întrucât soluția primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, se bazează pe interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente cauzei.
Astfel, reclamanta a invocat, cu precădere, puterea de lucru judecat, raportat la procesul-verbal din 27 decembrie 2004 emis de A.N.A.F., D.G.F.P. Ilfov, sentința civilă nr. 59 din 28 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 1616/42/2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1471 din 17 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și la inexistența unor date suplimentare care să justifice legal măsura reverificării perioadei 1 ianuarie- 31 decembrie 2004, sub aspectul impozitului pe profit.
Prin procesul-verbal din 27 decembrie 2004 emis de A.N.A.F., D.G.F.P. Ilfov s-au stabilit în sarcina societății reclamante obligații fiscale constând în: 14.717.894.628 ROL cu titlu de TVA, 19.365.650.827 ROL cu titlu de impozit pe profit. Aceste obligații fiscale au fost stabilite pe baza analizei operațiunii de vânzare-cumpărare a terenului în suprafață de 137.359 mp situat în comuna A.R., județul Prahova, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004, constatările organului fiscal fiind în sensul că, la data emiterii actului de control, societatea reclamantă nu emisese factură fiscală către SC P.D. SRL pentru încasarea prețului vânzării terenului.
Procesul-verbal din 27 decembrie 2004, decizia de impunere din 27 decembrie 2004 emisă în baza acestuia și decizia din 6 august 2007 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor au fost supuse controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ.
În acest sens, a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 1616/42/2007 sentința civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1471 din 17 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin sentința civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, instanța a statuat, cu putere de lucru judecat, faptul că: „Întrucât la sfârșitul anului 2004 SC S.C. SRL a înregistrat pierdere fiscală cumulată pe întreg anul 2004, nu datorează impozit pe profit la bugetul consolidat al statului la data de 31 decembrie 2004”.
Constatările instanței s-au fundamentat pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expert N.M. și au fost validate de instanța de control judiciar, prin decizia civilă nr. 1471 din 17 martie 2009.
Procedura reverificării perioadei 1 ianuarie-31 decembrie 2004, în cadrul inspecției fiscale ce a vizat perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2005, a fost inițiată în baza dispozițiilor art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003, în forma aplicabilă la data începerii inspecției fiscale, avându-se în vedere sesizarea din 10 mai 2005 emisă de Garda Financiară, Comisariatul General.
Dispozițiile legale invocate drept temei al operațiunii de reverificare a perioadei 1 ianuarie-31 decembrie 2004 au fost interpretate eronat atât de organul fiscal, cât și de prima instanță, care a validat în integralitate constatările și concluziile cuprinse în actele administrative fiscale contestate în cauză.
Astfel, din interpretarea normelor legale evidențiate rezultă fără echivoc necesitatea fundamentării deciziei de reverificare a unei anumite perioade supuse impozitării pe existența unor date suplimentare sau erori de calcul care pot rezulta, printre altele, din solicitări ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituții îndreptățite potrivit legii.
Așadar, existența unei solicitări/sesizări a unui organ ori instituții îndreptățite potrivit legii este necesară, dar nu și suficientă pentru demararea procedurii de verificare, în lipsa identificării unor date suplimentare sau a unor erori de calcul de natură să influențeze rezultatele inspecției fiscale anterioare.
Or, în prezenta cauză, nici autoritatea pârâtă și nici prima instanță nu au evidențiat care sunt aceste date suplimentare sau erori de calcul, ci s-au limitat să invoce drept temei legal pentru operațiunea de reverificare sesizarea din 10 mai 2005 a Gărzii Financiare, Comisariatul General, dispozițiile art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 și pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004, pe care însă le-au interpretat și aplicat eronat în cauză.
În condițiile în care elementele furnizate instanței de control judiciar nu evidențiază întrunirea cerințelor legale pentru inițierea procedurii de reverificare a perioadei 1 ianuarie-31 decembrie 2004, este întemeiat motivul de nelegalitate invocat de recurentă privitor la încălcarea principiului puterii de lucru judecat, în privința impozitului pe profit aferent anului 2004, cu ocazia emiterii actelor administrative fiscale contestate în cauză.
Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), autoritatea de lucru de judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ. (obiect,părți, cauză), atunci când autoritatea de lucru judecat acționează sub forma prezumției, mijloc de probă, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, ea se impune într-un al doilea proces, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.
Este ceea ce, în mod corect, susține recurenta-reclamantă atunci când afirmă că, prin emiterea unui nou raport de inspecție fiscală și a unei noi decizii de impunere, prin care se stabilește în sarcina acesteia obligația de plată a sumei de 1.446.559 RON cu titlu de impozit pe profit suplimentar pentru anul 2004 și majorări de întârziere aferente, organul fiscal tinde să lipsească de efectele lucrului judecat sentința civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat că pe întreg anul 2004, societatea a înregistrat pierdere fiscală, astfel că nu datorează impozit pe profit.
Împrejurarea că în al doilea proces sunt calificate de organul fiscal ca fiind nedeductibile anumite cheltuieli efectuate de reclamantă pentru realizarea obiectivelor stabilite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004, tranzacție analizată și în cadrul inspecției fiscale anterioare, nu deschide, contrar aprecierii primei instanțe, calea unui nou proces.
În realitate, autoritățile pârâte nu pretind o altă cauză juridică, ci formulează apărări noi, toate circumscrise obligației fiscale reprezentând impozitul pe profit aferent anului 2004, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranșat irevocabil.
În privința obligației fiscale suplimentare reprezentând TVA în valoare de 17.636 RON și majorări aferente în valoare de 114.204 RON stabilite în sarcina reclamantei prin actele administrative fiscale contestate în prezenta cauză, din conținutul acestora rezultă că această obligație suplimentară derivă din constatările și concluziile referitoare la impozitul pe profit aferent anului 2004. Cum în privința acestora s-a reținut nelegalitatea pentru incidența principiului puterii lucrului judecat, nelegalitatea operează și în ceea ce privește obligația subsecventă legată de TVA și accesoriile aferente.
Un argument suplimentar în sensul nelegalității hotărârii primei instanțe este reprezentat de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de consultantul fiscal G.C.C., din care rezultă cu claritate faptul că:
(i) în anii supuși inspecției fiscale (2004, 2005) societatea reclamantă a înregistrat pierdere fiscală;
(ii) pentru perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2005 societatea nu are obligații fiscale către bugetul general consolidat, respectiv impozit pe profit și TVA;
(iii) expertizele efectuate în Dosarul nr. 1616/42/2007 al Curții de Apel Ploiești, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, au analizat inclusiv perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2004, din perspectiva impozitului pe profit și TVA.
Intimatele-pârâte nu au formulat obiecțiuni la acest raport de expertiză, deși instanța a dispus comunicarea acestuia și acordarea unui termen de judecată pentru a fi formulate eventuale obiecțiuni.
De asemenea, instanța nu a recurs la prerogativa conferită de art. 212 alin. (1) C. proc. civ., de a dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză, dacă lucrarea prezentată de expert nu era concludentă pentru elucidarea aspectelor în litigiu.
În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că hotărârea primei instanțe se impune a fi modificată în tot, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și anulării actelor administrative fiscale contestate.
2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 312 alin. (1)-alin. (3) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamantă, modificarea sentinței civile nr. 93 din 28 martie 2013, în sensul admiterii acțiunii reclamantei, anulării deciziei din 2012, raportului de inspecție fiscală din 2011, deciziei de impunere din 12 mai 2011 și exonerării reclamantei de plata sumelor stabilite prin aceste acte administrativ fiscale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC S.C. SRL împotriva sentinței civile nr. 93 din 28 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință, anulează decizia din 20 iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, raportul de inspecție fiscală din 10 mai 2011, precum și decizia de impunere din 12 mai 2011.
Exonerează reclamanta de plata sumelor stabilite în sarcina acesteia prin actele administrativ-fiscale anulate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2014.