Dispoziţie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, ca urmare a executării benevole a hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluționat notificarea. Acțiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziției. Inadmisibilitate.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Dezbateri.
Index alfabetic : nulitate absolută
- inadmisibilitate
- hotărâre judecătorească
- executare benevolă
- putere de lucru judecat
- opozabilitate
C.civ. din 1864, art. 480, art. 1200, 1201
C.proc.civ. din 1865, art. 111, art.166, art. 401
Legea nr. 10/2001
Acțiunea formulată de un terț în constatarea nulității parțiale a dispoziției emisă de Municipiul București prin care s-a dispus restituirea în natură a unui imobil, ca urmare a executării benevole a hotărârii judecătorești prin care instanța a soluționat pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 – este inadmisibilă. Aceasta întrucât prin punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, emitentul, având calitatea de debitor, s-a conformat celor dispuse prin hotărâre, fiind lipsit de puterea de apreciere asupra celor dispuse de instanţa de judecată şi ţinut să execute întocmai cele dispuse prin titlul executoriu.
Cum o hotărâre judecătorească nu poate fi pusă în discuţie decât prin intermediul căilor de atac, rezultă că dacă s-ar reţine admisibilitatea unei asemenea cereri, s-ar recunoaşte unui terţ desăvârşit de proces posibilitatea, fie şi indirectă, de a ataca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ce nu îi este opozabilă şi care stabileşte drepturi şi obligaţii în favoarea unor alte persoane (părţile acelui litigiu); or, o astfel de soluţie nu ar putea fi acceptată, ceea ce corespunde şi exigenţelor unei proceduri echitabile, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Concluzia anterioară este susţinută şi de regula accesorium sequitur principale, întrucât nu s-ar putea recunoaşte admisibilitatea unei acţiuni în justiţie împotriva unui act subsecvent (dispoziţie de executare benevolă), fără a fi valabilă premisa posibilităţii de a ataca şi actul principal (în acest caz, hotărârea judecătorească însăşi), posibilitate ce nu se verifică în privinţa unui terţ.
Secția I civilă, decizia nr. 2076 din 27 iunie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 03.06.2010, reclamantul C.L. a chemat în judecată pe pârâţii F.M. şi Municipiul Bucureşti, solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 1373 din 18.07.2005, emisă de Municipiul Bucureşti şi să se constate că reclamantul are calitatea de coproprietar, împreună cu reclamantul F.M., asupra terenului în suprafaţă totală de 576 mp, situat în Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că prin actul autentificat sub nr. x din 16.12.1957, autorii săi au cumpărat o suprafaţă indiviză de teren de 288 mp din totalul suprafeţei de 576 mp, de la autorii pârâtului F.M. Astfel, deşi terenul a aparţinut în coproprietate autorilor părţilor – C. şi F. -, terenul în totalitatea sa a fost restituit exclusiv pârâtului F.M., prin dispoziţia nr. 1373/2005 emisă de Municipiul Bucureşti, în condiţiile în care şi reclamantul C.L. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată. Cele două notificări, care priveau acelaşi imobil, nu au fost conexate, iar dispoziţia de restituire a întregului teren, numai în favoarea
pârâtului F. a încălcat drepturile reclamantului la restituirea bunului în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 3538 din 19.04.2012, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi-a declinat competenţa pentru soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti având în vedere valoarea obiectului litigiului, situată la peste 500.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 172 din 18.01.2013 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului.
Prima instanţă a reţinut că imobilul, compus din teren şi construcţii, a fost dobândit de autoarea pârâtului F.M. – M.F., prin actul dotal autentificat sub nr. x4 din data de 20.11.1925. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.12.1957 şi transcris la 17.12.1957, autorii reclamantului - C.G. şi C.E. - au cumpărat de la F.M., o parte din această proprietate, respectiv o construcţie situată în fundul curţii şi cota parte de teren în indiviziune de 288 mp, din suprafaţa totală de teren de 576 mp. C.G. a fost moştenit de către reclamant, în calitate de fiu şi de către C.E., în calitate de soţie supravieţuitoare, astfel cum rezulta din certificatul de moştenitor din 18.08.1989; C.E., la rândul său, a fost moştenită de către reclamant, în calitate de nepot de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 28.04.1998; de asemenea, C.E. a decedat la 26.01.2008 şi a fost moştenită de către reclamant, în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 06.06.2008. Partea de imobil deţinută în proprietate de autorii reclamantului a fost expropriată în baza Decretului nr. 353/1984, ca şi partea de proprietate deţinută de autoarea pârâtului; toate construcţiile au fost demolate, însă terenul a rămas liber.
Reclamantul, împreună cu mama sa, C.E., au solicitat restituirea terenului în suprafaţa de 288 mp în temeiul Legii nr. 10/2001, formulând notificarea nr. 401 din 30.05.2001 înregistrată iniţial la Prefectura Municipiului Bucureşti şi transmisă de această instituţie către Primăria Municipiului Bucureşti; de asemenea, a formulat notificarea nr. 4623 din 05.10.2001, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat acelaşi lucru.
Şi coproprietarul terenului, F.M. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 165 din 13.08.2001.
Prima instanţă a mai constatat că prin sentinţa civilă nr. 618 din 20.04.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 599A din 12.10.2010, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, care a fost obligat să emită dispoziţie de restituire în natură a cotei părţi indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafaţă totală de 576 mp, cu dimensiunile identificate în decizia civilă nr. 206 A din 24.04.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6122 din 05.11.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia civilă nr. 206 A din data de 26.04.2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, pârâtul F.M. a obţinut, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi în mod irevocabil, restituirea întregii proprietăţi reprezentate de terenul în suprafaţă de 524,60 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Ulterior, în baza acestei hotărâri judecătoreşti, a fost emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti
dispoziţia nr. 1373/2005, a cărei nulitate parţială s-a solicitat în prezenta cauză, prin care s-a restituit întregul teren pârâtului F.M.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută, tribunalul a analizat cu prioritate excepţia lipsei de interes care a fost invocată cu motivarea că reclamantul încearcă să obţină recunoaşterea aceluiaşi drept prin formularea a două cereri diferite; excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât prin sentinţa civilă nr. 618 din 20.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Municipiul Bucureşti a fost obligat să emită în favoarea reclamantului dispoziţie de restituire în natură a cotei părţi indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafaţă totală de 576 mp ; or, prin cel de-al doilea capăt de cerere din acţiunea de faţă, s-a solicitat constatarea calităţii de coproprietar a ambelor părţi persoane fizice asupra terenului în litigiu, astfel încât s-a apreciat că finalitatea celor două cereri este diferită.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că nu se poate constata nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 1373/2005 emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti, întrucât aceasta a fost emisă exclusiv pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv decizia civilă nr. 206A din 26.04.2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
În ceea ce priveşte capătul doi al cererii, prin care s-a solicitat constatarea calităţii de coproprietari pentru părţile persoane fizice, tribunalul a constatat că, în speţă, reclamantul invocă sentinţa civilă nr. 618 din 20.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care Municipiul Bucureşti a fost obligat să emită dispoziţie de restituire în natură a cotei părţi indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafaţă totală de 576 mp, pe când pârâtul F.M. invocă decizia civila nr. 206A din data de 26.04.2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a obţinut restituirea întregului teren.
Ca atare, prima instanţă a apreciat că demersul juridic ce se impune în această situaţie, aşa cum a reţinut, de altfel şi instanţa care a soluţionat apelul îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 618 din 20.04.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, este acela al „formulării unei acţiuni în revendicare, în cadrul căreia să se analizeze comparativ titlurile concurente de proprietate invocate de părţi, în cadrul cărora vor fi analizate şi aprecierile referitoare la opozabilitatea hotărârilor menţionate anterior”.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 36A din 31.01.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
În analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa a reţinut că şi în condiţiile în care hotărârea judecătorească în baza căreia a fost emisă dispoziţia administrativă de restituire în natură a întregului teren în litigiu, către pârâtul F.M., nu este opozabilă reclamantului C.L., acest act are putere de lucru judecat conform art. 1200 alin. (4) C.civ. şi, din punct de vedere legal, se prezumă că stabileşte adevărul juridic. De asemenea, conform art. 1202 alin. (2) C.civ. nicio dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, rezultând că, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul nu poate dovedi în acest proces contrariul celor stabilite în hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtului F.M. asupra terenului, titlu dobândit în baza unei acţiuni în revendicare împotriva Municipiului Bucureşti.
De altfel, aşa cum rezultă şi din dispoziţia nr. 1373/2005 – a cărei anulare este cerută în prezentul proces – dispoziţia nu a fost emisă în baza Legii nr. 10/2001, ci în baza dreptului comun, fiind un simplu act de executare, de bună voie, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat că nu această dispoziţie reprezintă titlul de proprietate al pârâtului asupra terenului, ci hotărârea judecătorească însăşi, ceea ce poate pune în discuţie chiar interesul reclamantului de a cere anulare acestui act.
Constatarea existenţei titlului de proprietate al reclamantului asupra cotei indivize din terenul în litigiu nu poate fi cerută în contradictoriu cu o persoană care nu mai are calitate de proprietar din anul 2006, respectiv în contradictoriu cu pârâtul F.M.
Chiar dacă apelantul-reclamant invocă efectele dispoziţiei nr. 1373/2005, a cărei anulare s-a cerut în
prezentul proces, curtea de apel a apreciat că această dispoziţie nu are nicio relevanţă în raport de titlul de proprietate al pârâtului asupra terenului, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. De aceea, s-a considerat că indiferent dacă reclamantul se află sau nu în posesia terenului, în mod concret sau formal, acţiunea în constatarea dreptului său de proprietate este greşit îndreptată împotriva pârâtului, astfel că apelul a fost respins ca nefondat; curtea de apel a apreciat, pe de o parte, că nu se impune soluţia de admitere a apelului pentru valorificarea excepţiei procesuale a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului F.M. iar pe de altă parte, că ar fi neavenite orice alte consideraţii asupra fondului cauzei, în condiţiile în care dreptul reclamantului nu poate fi recunoscut în cadrul procesual existent.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susţinându-se că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În susţinerea motivului de recurs, recurentul a invocat următoarele argumente:
Cu privire la soluţia instanţelor în ceea ce priveşte primul capăt al cererii introductive de instanţa - constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei nr. 1373/2005 emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti, recurentul a susţinut că instanţa de apel a înlăturat criticile sale prin care referitoare la modul în care instanţa de fond a soluţionat acest capăt de cerere pe baza unor considerente care au creat apelantului reclamant o situaţie mai grea în propriul său, încălcând astfel şi dispoziţiile art. 296 C.proc.civ.
Astfel, recurentul a arătat că prin motivele de apel a susţinut că prima instanţă a refuzat, practic, sa facă o analiză a motivelor de drept și de fapt invocate în susţinerea acţiunii, apreciind că actul juridic dedus judecaţii, respectiv dispoziţia nr. 1373/2005 a Primarului General nu poate fi analizată sub aspectul legalităţii, fiind un act emis exclusiv în executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Instanţa de apel, respingând apelul formulat, a menţinut soluţia de respingere a primului capăt de cerere cu motivarea că, deşi hotărârea judecătorească în baza căreia a fost emisă dispoziţia administrativă de restituire în natură a întregului teren nu este opozabilă reclamantului.
Recurentul a solicitat a se constata că acest considerent este de natură a crea o situaţie mai grea apelantului în propria cale de atac, prin raportare la decizia civilă nr. 599 A din 12.10.2010, pronunţată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti de către Curtea de Apel Bucureşti, decizie rămasă irevocabilă prin anularea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, pe aceeaşi chestiune a opozabilităţii hotărârii judecătoreşti prin care pârâtul F.M. a obţinut întreaga suprafaţa de teren (deşi avea dreptul doar la o cotă parte indiviză), aceeaşi Curte de Apel s-a pronunţat în sensul că: „În ceea ce priveşte efectul de opozabilitate, în principiu, în raport cu un terţ faţă de proces, hotărârea judecătorească pronunţată în cadrul acţiunii în revendicare nu poate crea în favoarea celui care a câştigat procesul decât o prezumţie de proprietate, prezumţie simplă ce poate fi răsturnată de către terţul care se pretinde proprietar, prin administrarea probei contrare.”
Recurentul a apreciat că instanţa de apel, în motivarea hotărârii ce face obiectul prezentului recurs, a calificat greşit prezumţia instituită de art. 1202 C.civ. şi a reţinut în mod nelegal faptul că hotărârea judecătorească obţinută de pârâtul F.M. nu poate fi combătută, ca orice fapt juridic, prin proba contrară de către reclamant, care este un terţ faţă de litigiul soluţionat prin respectiva hotărâre.
Pe de altă parte, soluţia instanţei de apel este nelegală şi pentru calificarea dată dispoziţiei nr. 1373/2005.
Dispoziţia nr. 1373/2005 are natura juridică a unui act juridic civil, care are ca temei o hotărâre judecătorească pronunţată într-o cauză în care recurentul nu a avut calitatea de parte, ceea ce înseamnă că îi este inopozabilă, fiind un simplu fapt juridic în ce îl priveşte.
Această dispoziţie este un act juridic vădit vătămător pentru dreptul de proprietate al recurentului, drept ce i-a fost recunoscut, de asemenea printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, respectiv prin sentinţa civila nr. 618 din 20.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Pe de altă parte, pentru a proceda la emiterea dispoziţiei nr. 1373, Primăria Municipiului Bucureşti a solicitat petentului, respectiv pârâtului F.M., ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti de retrocedare, completarea dosarului cu o serie de înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate pentru care se solicita restituirea, astfel încât, dispoziţia atacată nu reprezintă o simpla executare a unei hotărâri judecătoreşti, ci reprezintă rezultatul analizei unor acte juridice.
Recurentul a considerat că în măsura în care nu are calitatea procesuală de a formula o cale de atac împotriva deciziei civile nr. 206A din data de 26.04.2002 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care s-a restituit lui F.M. mai mult decât avea dreptul), este îndreptăţit a supune controlului judiciar actul juridic vătămător, eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti.
Din această perspectivă, recurentul a solicitat instanţei de recurs să reţină faptul că dispoziţia nr. 1373/2005 poate face obiectul judecaţii sub aspectul legalităţii de la momentul emiterii.
S-a mai arătat că dispoziţia a fost emisă cu încălcarea dreptului său de proprietate, cu intenţia de a-i frauda drepturile, în contextul în care, încă din anul 2001, Primăria Municipiului Bucureşti fusese învestită şi cu soluţionarea notificării formulate de recurent pentru restituirea cotei părţi ce îi revine din teren, emitentului fiindu-i imputabilă o gravă neglijenţă.
Aceste aspecte, de altfel, au fost reţinute şi prin decizia civilă nr. 599A din 12.10.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti : „Curtea apreciază pertinente şi argumentele primei instanţe privind culpa pârâtului, care nu a informat instanţa de judecată învestită cu acţiunea în revendicare cu privire la situaţia juridică reală a imobilului, ceea ce a permis pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care întregul imobil a fost restituit către pârâtul F.”
Recurentul a arătat că soluţia ce se impune a fi adoptată este anularea parţială a actului juridic emis cu încălcarea dreptului său de proprietate, urmând ca hotărârea judecătorească ce a stat la baza emiterii acestuia să nu îşi poată produce efecte decât parţial, în conformitate cu adevărul.
Cu privire la soluţia instanţelor referitoare la cel de-al doilea capăt al cererii introductive prin care a solicitat constatarea calităţii sale de coproprietar asupra terenului, recurentul a învederat că instanţa de apel, în faţa căreia s-au administrat înscrisurile din care a rezultat înstrăinarea terenului de către pârâtul F.M., încă din anul 2006 către un terţ, deşi reţine că s-a formulat greşit acest capăt de cerere în contradictoriu cu F.M., a menţinut soluţia primei instanţe.
În consecinţă, faţă de această constatare a instanţei de apel pe care nu o contestă, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea soluţiei recurate, în sensul admiterii apelului său, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate prin care acest al doilea capăt de cerere să fie respins ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât instanţa de apel ar fi trebui să tranşeze chestiunea calităţii procesuale pasive, intervenită în cadrul judecării apelului. Or, instanţa de apel a refuzat să analizeze motivele de apel cu care a fost învestită tocmai pentru considerentele legate de cadrul procesual pasiv, însă nu a dat efecte acestora, pronunţând o soluţie nelegală.
Recursul formulat este nefondat, având în vedere cele ce urmează.
Reclamantul a învestit instanţa de judecată cu două cereri: nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr.
1373/2005 (emisă de Municipiul Bucureşti în favoarea pârâtului F.M. prin care s-a dispus restituirea întregului teren de 524,60 mp), iar prin cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat să se constate calitatea sa de coproprietar, împreună cu F.M., asupra terenului în suprafaţă totală de 576 mp.
Înalta Curte constată că deşi prin soluţia adoptată de prima instanţă, dispozitivul acesteia indică o analiză a cererilor pe fond, tribunalul dispunând respingerea cererii ca nefondată (precedată fiind de respingerea excepţiei lipsei de interes), considerentele sentinţei şi ale deciziei recurate redau argumente de natură a susţine excepţia de inadmisibilitate, cel puţin, a primului capăt de cerere.
Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, recurentul reclamant s-a prevalat de efectele sentinţei civile nr. 618 din 20.04.2010 a Tribunalului Bucureşti, prin care instanţa de judecată, conform efectelor Deciziei nr. XX/2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a soluţionat pe fond notificarea pe care acesta a formulat-o în baza Legii nr. 10/2001; astfel, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General să restituie în natură reclamantului cota parte indiviză de teren de 288 mp din totalul suprafeţei de 576 mp, identificată prin decizia civilă nr. 206A din 24.04.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6122 din 05.11.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Sentinţa civilă nr. 618 din 20.04.2010 a Tribunalului Bucureşti a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 599A din 12.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Această hotărâre judecătorească a fost executată benevol de către pârâtul Municipiul Bucureşti în anul 2012, iar potrivit Protocolului de predarea preluare, cota indiviză de teren de 288 mp a fost predată recurentului reclamant.
În ce-l priveşte pe intimatul pârât F.M., acesta, pe calea dreptului comun a obţinut restituirea în natură a
întregului teren de 524,60 mp, potrivit celor dispuse prin decizia civilă nr. 206A din 24.04.2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului Primăriei ca nefondat, conform deciziei civile nr. 6122 din 5.11.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procedând la executarea benevolă a aceste hotărâri judecătoreşti, intimatul pârât Municipiul Bucureşti a
procedat la emiterea dispoziţiei nr. 1373/2005 prin care s-a conformat celor dispuse prin hotărârea
judecătorească, în sensul restituirii în proprietatea intimatului F.M. a terenului în suprafaţă de 524,60 mp.
Aceasta este dispoziţia a cărei nulitate absolută parţială a solicitat-o recurentul-reclamant în primul capăt de cerere.
Astfel cum s-a reţinut de instanţa de apel, între timp, intimatul-pârât a înstrăinat acest teren prin contractul de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţele de fond au calificat această dispoziţie emisă în favoarea pârâtului ca fiind un act de executare benevolă a hotărârii judecătoreşti, astfel încât împotriva acesteia nu poate fi exercitată o acţiune în nulitate, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun; se constată că deşi argumentele invocate de instanţa de apel susţin cele reţinute de tribunal în sensul inadmisibilităţii cererii în nulitate, acestea necesită anumite clarificări.
Prin punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, precum în speţă, emitentul, având calitatea de debitor, se conformează celor dispuse prin hotărâre, fiind lipsit de puterea de apreciere asupra celor dispuse de instanţa de judecată şi ţinut să execute întocmai cele dispuse prin titlul executoriu.
Totodată, trebuie precizat că puterea lucrului judecat este cea care conferă executorialitate hotărârii judecătoreşti, după cum puterea lucrului judecat înseamnă şi incontestabilitatea hotărârii, adică o hotărâre definitivă nu mai poate fi pusă în discuţie de către părţi sau procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute prin lege.
Puterea lucrului judecată are însă o dublă ipostază, anume prezumţie legală absolută şi irefragabilă a hotărârii judecătoreşti de adevăr judiciar, ceea ce face obiectul reglementării art. 1200 pct. 4 C.civ. din 1864 (res iudicata pro veritate habetur), dar şi cea de excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută, reglementată prin dispoziţiile art. 166 C.proc.civ. şi art. 1201 C.civ.
În alte cuvinte, puterea lucrului judecat are un aspect pozitiv, în sensul că partea care a câştigat procesul se poate prevala de hotărârea definitivă într-o nouă judecată, dar şi un aspect negativ, în sensul că partea care a pierdut procesul nu poate repune în discuţie dreptul său într-un nou litigiu.
Hotărârea judecătorească însă produce drepturi şi obligaţii doar faţă de părţi şi succesorii acestora, obligativitatea ei fiind cea care impune părţilor să se supună efectelor lucrului judecat şi să îşi conformeze conduita acesteia. Relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti reprezintă o transpunere în plan procesual a raportului de drept substanţial, fiind just şi echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante; ea nu trebuie să creeze situaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să dăuneze acestora.
În timp ce constatarea instanţei se impune părţilor ca prezumţie irefragabilă de adevăr, terţii nu pot fi
ţinuţi de veridicitatea unei soluţii care, în ce-i priveşte, poate fi falsă, astfel încât ei pot să conteste valoarea lucrului judecat şi să respingă constatările anterioare ce le sunt opuse, întrucât, sub raport probatoriu, pentru aceştia hotărârea are valoarea unei prezumţii relative.
Date fiind aceste distincţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel reţinând că reclamantul, terţ faţă de procedura judiciară finalizată cu pronunţarea deciziei civile nr. 206A din 24.04.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6122 din 5.11.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu poate face dovada contrară, a ignorat caracterul relativ al acestei prezumţii, reţinând caracterul absolut al prezumţiei de adevăr judiciar, valabilă doar faţă de părţile acelui litigiu.
Prin acest argument (chiar eronat) şi instanţa de apel a confirmat însă inadmisibilitatea cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei nr. 1373/2005 emise în executarea benevolă a unei hotărâri judecătoreşti, iar înlăturarea lui din considerentele deciziei recurate nu este de natură a conduce la modificarea hotărârii instanţei de apel, ci doar la substituirea acelor considerente cu cele anterior menţionate.
Înalta Curte apreciază însă că inadmisibilitatea cererii în constatarea nulităţii absolute parţiale decurge din incontestabilitatea hotărârii judecătoreşti, dispoziţia de executare benevolă fiind un act subsecvent acesteia, iar nu de sine stătător.
Cum o hotărâre judecătorească nu poate fi pusă în discuţie decât prin intermediul căilor de atac, care, ca regulă, sunt la îndemâna părţilor acelui litigiu (excepţiile nefiind incidente în cauza de faţă), rezultă că dacă s-ar reţine admisibilitatea cererii analizate, s-ar recunoaşte unui terţ desăvârşit de proces posibilitatea, fie şi indirectă, de a ataca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ce nu îi este opozabilă şi care stabileşte drepturi şi obligaţii în favoarea unor alte persoane (părţile acelui litigiu); or, o astfel de soluţie nu ar putea fi acceptată, ceea ce corespunde şi exigenţelor unei proceduri echitabile, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii europene a
drepturilor omului în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Concluzia anterioară este susţinută şi de regula accesorium sequitur principale, întrucât nu s-ar putea recunoaşte admisibilitatea unei acţiuni în justiţie împotriva unui act subsecvent (dispoziţie de executare benevolă), fără a fi valabilă premisa posibilităţii de a ataca şi actul principal (în acest caz, hotărârea judecătorească însăşi), contrar susţinerilor recurentului, posibilitate ce nu se verifică în privinţa unui terţ.
Pe de altă parte, inadmisibilitatea cererii rezultă şi din inexistenţa unei reglementări în dispoziţiile Codului de procedură civilă privind consacrarea unei soluţii procedurale de a se formula de către un terţ acţiune în nulitate, potrivit dispoziţiilor dreptului comun, împotriva actelor de executare benevolă a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În plus, nefiind vorba despre o executare silită prin care recurentul reclamant să fi fost prejudiciat, Înalta Curte constată că primul capăt de cerere nu ar fi putut fi calificat (în temeiul art. 84) nici ca fiind acţiunea în escindere reglementată de art. 401 alin. (2) C.proc.civ.
Norma invocată prevede: „Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.”
În ipoteza în care terţul a pierdut termenul menţionat, acesta îşi poate realiza dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dispoziţiilor dreptului comun, astfel cum prevede art. 401 alin. (3) C.proc.civ. (acţiune în revendicare sau altă acţiune reală, în raport de dreptul real a cărui încălcare o reclamă, iar nu alte demersuri inadmisibile).
În consecinţă, şi în cazul unei executări silite prin care dreptul de proprietate sau un alt drept real al unui terţ a fost vătămat, acesta are alternativa dreptului comun, în timp ce recurgerea la dreptul comun este singura posibilitate dacă această pretinsa vătămare decurge dintr-o executare benevolă.
Or, calea dreptului comun (acţiunea în revendicare) a fost indicată recurentului reclamant în mod repetat, încă prin considerentele deciziei civile nr. 599A din 12.10.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, ca şi prin hotărârile pronunţate de instanţele anterioare în cauza de faţă.
Înalta Curte apreciază a fi nefondate şi criticile prin care recurentul invocă agravarea situaţiei sale în propriul apel, sens în care a invocat dispoziţiile art. 296 C.proc.civ.
Astfel, pe de o parte, soluţia instanţei de apel a fost aceea de respingere a apelului său ca nefondat (ceea ce semnifică menţinerea soluţiei adoptate de tribunal), iar pe de altă parte, în ce priveşte invocarea în considerentele deciziei a prezumţiei legale absolute împotriva reclamantului, terţ faţă de hotărârea ce i s-a opus în termenii art. 1202 alin. (2) coroborat cu art. 1200 pct. 4 C.civ., este o eroare deja sancţionată prin substituirea acelor considerente.
Referitor la evaluarea instanţei de apel a soluţiei cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, recurentul susţine prin motivele de recurs că, întrucât abia în faţa instanţei de apel au fost administrate înscrisuri din care a rezultat înstrăinarea terenului de către pârâtul F.M. către o societate comercială (încă din anul 2006), curtea de apel a menţinut soluţia primei instanţe, fără a dispune schimbarea acesteia, în sensul valorificării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
O astfel de critică nu poate fi primită, fiind lipsită de orice finalitate în privinţa recurentului faţă de soluţia adoptată în cauza de faţă (pe calea unei excepţii prioritare de procedură faţă de cea a lipsei calităţii procesuale pasive (inadmisibilitate); de asemenea, Înalta Curte constată că atare măsură procesuală era pur formală, întrucât reţinându-se deja inadmisibilitatea primului capăt de cerere, rezultă că şi cererea în constatare trebuia a fi soluţionată cu observarea caracterului subsidiar al acesteia faţă de cererea în realizare, conform art. 111 teza a II-a C.proc.civ.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul reclamantului.