Asupra recursului dej faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9628 din 03 iulie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis cererea formulată de reclamanţii S.M., S.F.M., G.C.E., G.E.C. şi E.F., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale contractelor de credit încheiate de părţi, a dispus menţinerea contractelor de credit iniţiale, fără încasarea comisionului de risc, a obligat pârâta la eliminarea clauzei menţionate şi a dispus anularea noilor grafice de rambursare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, faţă de caracterul absolut al nulităţii clauzelor abuzive - care rezultă din reglementarea legală oferită în plan european, de Directiva nr. 13/93/CEE, iar în plan naţional, de Legea nr. 193/2000 - acţiurea este imprescriptibilă, iar excepţia prescripţiei invocată de pârâtă este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, a subliniat că, în vederea analizării caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale contractelor de credit încheiate de părţi, se vor avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 13/93/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 286/2004 şi Legii nr. 363/2007.
În continuare, prima instanţă a citat dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 2 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 77 şi 78 din Legea nr. 286/2004 şi a subliniat condiţiile care trebuie îndeplinite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze.
Tribunalul a notat că relaţiile contractuale dintre părţi au fost materializate prin asumarea unor Condiţii Generale şi Condiţii Speciale de creditare, prevederile referitoare la comisionul de risc regăsindu-se la art. 3.5 din Condiţiile Generale, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale.
Procedând la analiza clauzelor sus menţionate din perspectiva definiţiei date de Legea nr. 193/2000 clauzei abuzive, prima instanţă Ie-a evocat conţinutul şi a constatat că acestea au caracter echivoc, nefiind definit riscul pentru care se percepe comision, iar neclaritatea clauzei este dublată de faptul că, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către consumator, pârâta are dreptul să recurgă la executare silită, în temeiul titlului executoriu reprezentat de cor.i:ractul de credit.
Totodată, tribunalul a constatat că prevederile contractuale în discuţie nu respectă nici exigenţele bunei credinţe, din perspectiva considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanţilor, prin majorarea considerabilă a ratei lunare şi a notat că, în speţă, reclamanţii nu au avut posibilitatea de a influenţa natura acestor clauze, în sensul că nu puteau obţine excluderea clauzelor în litigiu din convenţia de credit.
În considerarea acestor argumente, prima instanţă a apreciat îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale şi, ca o consecinţă, a apreciat că este lovită de nulitate absolută, subliniind totodată că, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, ea nu mai produce efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua şi în absenţa clauzei considerate abuzive.
Împotriva acestei sentinţe, SC V.R. SA a declarat apel, susţinând, în esenţă, că acţiunea trebuia să fie soluţionată potrivit dispoziţiilor C. civ. şi C. proc. civ., iar nu din perspectiva procedurii speciale reglementate de Legea nr. 193/2000, dar şi că, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reţine caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale.
Prin Decizia civilă nr. 73 din 18 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a adnjiis apelul şi a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că intimata S.M. a încheiat cu apelanta convenţia de credit din 9 iulie 2007, S.F.M. si S.M. au încheiat convenţia de credit din 28 iulie 2008, E.F. a încheiat convenţiile de credit din 15 octombrie 2007 și din 26 septembrie 2008, iar G.C.E. si G.E.C. au încheiat convenţia de credit din 13 iulie 2007 şi, conform cererii introductive, aceştia au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale convenţiilor de credit mai sus indicate.
În continuare, curtea de apel a notat că art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale şi art. 3,5. din Condiţiile Generale ale convenţiilor de credit reglementează dreptul apelantei de a percepe un comision de risc şi a reţinut, în esenţă, că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele trei condiţii prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reţine caracterul abuziv al acestora, întrucât clauza a fost negociată, clauza nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului, dar şi că ea se referă la preţul contractului.
Cu privire la caracterul negociat al clauzei privind comisionul de risc, instanţa de prim control judiciar a subliniat că, în toate cazurile, numai Condiţiile Generale bancare - care nu funcţionează ca instrument de incorporare a voinţei părţilor, ci depozitează descrierea efectelor unui anumit tip de contract bancar, realizată de bancă anterior încheierii contractului - au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu şi Condiţiile Speciale, care se discută şi se negociază cu fiecare client în parte. Or, în speţă, la încheierea convenţiei de credit, reclamanţilor li s-au comunicat Condiţiile Generale, însă au fost discutate Condiţiile Speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale acestora.
A reţinut instanţa de apel că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea acestuia să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv; astfel, legislaţia reţine prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate, nu şi în cazul Condiţiilor Speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.
În ce priveşte faptul că această clauză nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, curtea de apel a apreciat că în mod greşit tribunalul a reţinut că natura abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) este dată de faptul că în convenţia de credit nu este definit comisionul de risc, subliniind că deşi este adevărat că nu s-a prevăzut în mod concret riscul pe care urmează să îl acopere comisionul, această împrejurare nu este suficientă pentru a transforma clauza într-una abuzivă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, a clauzelor contractuale, nu şi necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor sau dobânzilor.
Or, în speţă, scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumire, nefiind necesară explicarea sa detaliată, iar articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat şi nu depinde de voinţa unilaterală a pârâtei, deoarece a fost stabilit de ambele părţi la data încheierii convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.
A mai reţinut instanţa de apel că nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea credinţă de către pârâtă şi cu atât mai puţin că determină caracterul neevaluabil al cauzei actului juridic şi implicit că ar compromite echilibrul acestuia.
Totodată, potrivit art. 967 C. civ., valabilitatea cauzei se prezumă până la dovada contrarie, iar intimaţii-reclamanţi nu au răsturnat prezumţia legală în condiţiile în care au beneficiat de credit şi au cunoscut de la încheierea contractului cuantumul acestui comision.
În continuare, curtea de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, care permit instituţiilor de credit să perceapă dobânzi, penalităţi, comisioane, alte costuri şi speze bancare numai dacă plata acestora este prevăzută în contractul încheiat între părţi şi din dispoziţiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998, conform cărora „costul total al creditului pentru ccnsumator" este compus din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioane, taxe şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit (...)", comisionul de risc este parte a preţului contractului.
În final, instanţa de apel a tras concluzia că nu se poate reţine că, în speţă, consimţământul intimaţilor-reclamanţi a fost viciat la data încheierii contractului, având în vedere că dispoziţiile contractuale referitoare la comisionul de risc au fost clar exprimate în cuprinsul contractului, în ceea ce priveşte cuantumul său, obligaţia consumatorului de a plăti contravaloarea acestuia este corelativă dreptului apelantei de a-l percepe, iar toate aceste clauze au fost asumate de părţi în momentul semnării convenţiilor de credit.
De aceea, a admis apelul şi a schimbat hotărârea atacată, în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, menţinând dispoziţia referitoare la excepţia prescripţiei.
Împotriva acestei decizii, S.M., S.F.M., G.C.E., G.E.C. şi E.F. au declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului ca nefondat.
în motivare, recurenţii au arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii; au invocat astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenţii au criticat dezlegările date de instanţa de apel sub aspectul reţinerii caracterului negociat al clauzei care a instituit comisionul de risc, sub aspectul lipsei creării unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar şi în ceea ce priveşte statuarea faptului că respectivul comision reprezintă o parte a preţului contractului.
Cu privire la primul aspect criticat, recurenţii au arătat că în mod nesusţinut de probele administrate, a reţinut instanţa de apel că au fost negociate Condiţiile Speciale, în realitate atât acestea, cât şi cele generale fiind impuse de bancă sub forma unui contract standard preformulat. în continuare, au precizat că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o preznmţie absolută a lipsei negocierii atunci când clauza a fost preformulată, aşa încât problema probaţiunii se ridică doar când clauza prestabilită a suferit modificări, revenind profesionistului obligaţia de a demonstra că acestea sunt opera părţilor, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Cu privire la al doilea aspect adus în discuţie, recurenţii au susţinut că intimata nici nu a definit în ce constă riscul, nici nu l-a detaliat, dar nici nu a specificat rolul comisionului, aşa încât lipseşte motivaţia perceperii sale. De aceea, autorii căii de atac au apreciat că prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigenţelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca şi-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutaţii ar fi buni platnici.
Prin urmare, recurenţii au apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul echivoc al clauzei referitoare la comisionul de risc, întrucât aceasta contravine obligaţiei pozitive de transparenţă, care impune profesionistului să formuleze clauze de o manieră clară şi precisă, în sensul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 05 aprilie 1993.
Aşadar, au mai afirmat că perceperea comisionului de risc se face de către intimată în absenţa unei contraprestaţii a acesteia, deşi contractul de credit bancar este unul comutativ, iar nu aleatoriu, aşa încât clauza prin care a fost instituit a rupt echilibrul contractual dintre părţi în mod nejustificat.
În final, recurenţii au arătat că, la fel ca şi dobânda, comisionul de risc a fost perceput pentru acordarea creditului, însăşi justificarea lui fiind neclară.
În şedinţa publică de la 26 septembrie 2014, recurenţii S.M., S.F.M., G.C.E. şi G.E.C. au declarat că renunţă la judecata recursului, manifestare de voinţă de care Înalta Curte, în temeiul art. 246, raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., va lua act.
Rămânând, aşadar, învestită cu soluţionarea recursului promovat de E.F., Înalta Curte, analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, reţine următoarele:
Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text legal potrivit căruia modificare unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii; în concret, acesta a criticat dezlegările date de instanţa de apel sub aspectul reţinerii caracterului negociat al clauzei care a instituit comisionul de risc, sub aspectul lipsei creării unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar şi în ceea ce priveşte statuarea faptului că respectivul comision reprezintă o parte a preţului contractului.
În speţă, disputa poartă asupra clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale convenţiilor de credit din 15 octombrie 2007 și din 26 septembrie 2008.
Dacă prima instanţă a dat o interpretare corectă art. 4 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 193/2000, care a transpus Directiva nr. 93/13/CEE şi a făcut în mod judicios aplicarea acestora în cauză în raport de situaţia de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probelor administrate, nu aceeaşi este situaţia în cazul deciziei de apel.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 a instituit o prezumţie a lipsei negocierii în cazul clauzelor preformulate.
Cum clauza referitoare la comisionul de risc are un caracter preformulat, lipsa negocierii este, aşadar, prezumată.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că în mod nelegal a reţinut curtea de apel că reclamanţii ar fi trebuit să dovedească caracterul nenegociat al clauzei, deoarece nu se poate pretinde unei părţi să probeze faptul negativ. într-o asemenea situaţie, sarcina probei se răstoarnă către partea adversă, care este astfel ţinută să facă dovada faptului pozitiv contrar, aşa încât revenea intimatei obligaţia de a proba existenţa negocierii.
Cunoaşterea de către împrumutat a clauzei contestate la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care acesta, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putea doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionist a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului.
Este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Curtea de apel a reţinut că interpretarea art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 şi a art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia că preţul contractului de credit include şi comisionul de risc.
Aceasta nu exclude însă clauza atacată de la controlul caracterului abuziv, de plano, ci se impune analiza sa prin raportare la modul de redactare, care trebuie să fie clar şi inteligibil, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Instanţa de prim control judiciar a mai apreciat că deşi este adevărat că nu s-a prevăiut în mod concret riscul pe care urmează să îl acopere comisionul, această împrejurare nu este suficientă pentru a transforma clauza într-una abuzivă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, a clauzelor contractuale, nu şi necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor sau dobânzilor.
Însă, instanţa supremă subliniază că sintagma „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil' folosită de legiuitorul naţional şi cea utilizată de norma comunitară („exprimate în mod clar şi inteligibif) nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi de prisos să se fi făcut aceste menţiuni în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor care privesc conţinutul şi efectele sale asupra contractului în ansamblu.
Astfel, Înalta Curte reţine că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului - 0,15%, respectiv, 0,22% -, are aptitudinea de a crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorului şi, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
După cum în mod judicios a apreciat recurentul, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigenţelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece clauza în dispută acoperă, o asigurare pe care banca şi-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul se dovedeşte a fi bun platnic.
Mai mult, în ambele contracte de împrumut ale recurentului E.F., restituirea creditului a fost garantată şi prin instituirea unor ipoteci, aşa încât riscul acoperit de comisionul în dispută este chiar mai dificil de conturat.
Exigenţele bunei credinţe sunt analizate din perspectiva vătămării intereselor legitime ale recurentului, prin majorarea considerabilă a ratei lunare, ca urmare a inserării unui comision de risc.
Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor, dacă acesta acţionează corect şi echitabi faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia considerare".
Or, prin inserarea comisionului de risc, practic intimata a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul recurentului, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe.
O dată ce funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în convenţiile de credit, consumatorul s-a aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a-l negocia, aşa încât în mod eronat a reţinut instanţa de apel că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reţine caracterul abuziv al clauzei.
De aceea, părţilor li se va impune concluzia că sunt îndeplinite cerinţele art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar clauza privind comisionul de risc din contractele încheiate între recurentul E.F. şi intimată este una abuzivă.
În considerarea argumentelor expuse mai sus şi, cum în materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european, cât şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula clauzele din contractele de furnizare de servicii financiare, în măsura caracterului lor abuziv, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat este întemeiat, notiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul E.F. şi va modifica în parte decizia atacată, după cum urmează:
În condiţiile în care recurenţii S.M., S.F.M., G.C.E. şi G.E.C. au renunţat la judecata recursului, Înalta Curte, pentru a da eficienţă acestei manifestări de voinţă, care are ca efect achiesarea lor la statuările instanţei de apel, va schimba în parte sentinţa civilă nr. 9628 din 03 iulie 2012 pronunţată Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în sensul că va respinge cererea formulată de reclamanţii S.M., S.F.M., G.C.E. şi G.E.C., ca neîntemeiată, dar va menţine dispoziţiile primei instanţe care îl privesc pe reclamantul E.F.
Trebuie subliniat că vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, respectiv cele privind admiterea apelului declarat de către SC V.R. SA, deoarece calea de atac are caracter unitar şi ea nu poate fi admisă doar în parte; doar hotărârile atacate pot fi schimbate sau anulate în Yox sau în parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
la act că recurenţii S.M., S.F.M., G.C.E. şi G.E.C. renunţă la judecata recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 73 din 18 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Admite recursul declarat de recurentul E.F., împotriva aceleiaşi decizii şi în consecinţă:
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că:
Schimbă în parte sentinţa civilă nr. 9628 din 03 iulie 2012 pronunţată Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în sensul că:
Respinge cererea formulată de reclamanţii S.M., S.F.M., G.C.E. şi G.E.C., ca neîntemeiată.
Menţine dispoziţiile primei instanţe privind pe reclamantul E.F.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.,
Pronunţată în şedința publică, astăzi, 06 octombrie 2014.