Apelul. Respingerea excepției tardivității declarării apelului. Principiul echipolenței
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul
Index alfabetic: acţiune oblică
-contract de asigurare
-somaţie de executare
-principiul echipolenţei
-excepţia tardivităţii
C. proc. civ. din 1865, art. 284 alin. (2), art. 387
Conform art. 284 alin. (2) C. proc. civ., termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de executare.
Sintagma „somaţia de executare” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 284 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere actul procedural întocmit de executorul judecătoresc înainte de începerea executării silite propriu-zise, fiind concretizarea principiului înştiinţării prealabile a debitorului consacrat de art. 387 C. proc. civ.
Un înscris care emană de la una dintre părţi prin care se solicită celeilate să-i plătească suma de bani datorată în baza unei hotărâri judecătoreşti nu îndeplineşte cerinţele legale pentru a putea fi considerat somaţie în sensul art. 284 alin. (2) C. proc. civ., din punct de vedere al formei, al conţinutului şi al persoanei emitente, pentru a se considera că este incident principiul echipolenței în soluţionarea excepţiei tardivităţii declarării apelului.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3047 din 14 octombrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 143 din 17 mai 2013, Tribunalul Braşov a dispus următoarele:
A respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta B.I.R. Spa Italia Treviso - Sucursala Bucureşti în contradictoriu cu pârâtele SC A.R.A.V.I.G. SA şi SC M.P. SRL, având ca obiect acţiune oblică.
A obligat reclamanta să plătească pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA suma de 12.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în raport de limitele învestirii şi a probatoriului administrat, că în condiţiile în care asiguratul nu a înştiinţat asiguratorul despre schimbarea condiţiilor care influenţează riscul (imobil fără activitate şi nepăzit, cu instalaţie electrică defectă în funcţiune), întemeiat asiguratorul a respins cererea de acordarea de daune pentru incendiul produs la pensiunea pârâtei SC M.P. SRL, refuzul acesteia având ca temei dispoziţiile contractuale prevăzute la pct. 63.
Împotriva încheierii din 7 octombrie 2013 a Tribunalului Braşov şi a sentinţei a formulat apel reclamanta B.I.R. SpA Italia prin Sucursala Bucureşti care a solicitat şi schimbarea sentinţei în tot, în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei SC A. SA la plata sumelor de 534.000 lei credit restant şi 56.317,71 lei dobânzi şi penalităţi calculate până la data formulării acţiunii, dobânzi penalizatoare pe fiecare zi întârziere egale cu dobânda curentă practicată de bancă, în funcţie de evoluţia pieţii bancare plus o marjă de 4% p.a „ percepută conform cap. 5 pct. 5.3 din convenţia de credit, sume cesionate de debitoarea sa SC M.P. SRL cu titlu de despăgubire în favoarea creditoarei, conform contractului de asigurare seria IC nr. 0061549 din 3 iunie 2008.
Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 53/Ap din 5 februarie 2014, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă B.I.R. SpA cu sediul în Italia prin B.I.R. SpA Treviso Sucursala Bucureşti - Agenţia Braşov împotriva încheierii din 7 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, pe care a păstrat-o.
A admis în parte apelul formulat de apelanta-reclamantă B.I.R. SpA cu sediul în Italia prin B.I.R. SpA Treviso Sucursala Bucureşti - Agenţia Braşov împotriva sentinţei civile nr. 143 din 17.05.2013 a Tribunalului Braşov, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta B.I.R. SpA prin B.I.R. SpA Treviso Sucursala Bucureşti - Agenţia Braşov în contradictoriu cu pârâţii SC M.P. SRL prin lichidator judiciar I.C. - Cabinet de insolvenţă şi SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti şi în consecinţă:
A obligat pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti să plătească reclamantei B.I.R. SpA prin B.I.R. SpA Treviso Sucursala Bucureşti -Agenţia Braşov suma de 207.710 lei cu titlu de despăgubiri cesionate prin poliţa de asigurare, evaluate conform expertizei tehnice efectuată de ing. L.I.
A respins restul pretenţiilor reclamantei.
A obligat pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti să plătească reclamantei B.I.R. SpA cu sediul în Italia prin B.I.R. SpA Treviso Sucursala Bucureşti - Agenţia Braşov suma de 10.321 lei cheltuieli de judecată la fond reprezentând onorariu expertiză construcţii, taxă timbru şi onorariu avocat parţial, şi suma de 2.636 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă timbru şi timbrul judiciar.
A obligat reclamanta să plătească pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti suma de 9746 lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond - onorariu experţi şi parţial onorariu avocat, în loc de 33.896 lei cum s-a dispus la fond şi suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocat parţial.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că în speţă nu poate fi primită inadmisibilitatea unei cereri de îndreptare a erorii materiale ca excepţie, ci eventual ca apărare de fond, însă pentru chestiunile de drept invocate în susţinerea ei, respectiv faptul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii de îndreptare a erorii materiale cu încălcarea principiului contradictorialităţii, că a dispus asupra acesteia în şedinţa publică în loc de camera de consiliu, acesta nu poate fi primită nici ca apărare de fond.
Instanţa a constatat că şi intimata-pârâtă SC M.P. SRL a declarat apel împotriva acestei încheieri din 7 octombrie 2013, însă încheierea atacată nu conţine nicio prevedere care să o vizeze pe intimata SC M.P. SRL, cheltuielile de judecată fiind stabilite doar în sarcina apelantei-reclamante B.I.R., astfel încât nu justifică interes în promovarea acestui apel.
Cu privire la sentinţa civilă nr. 143 din 18 iunie 2013, instanţa a reţinut că doar apelul declarat de apelanta-reclamantă B.I.R. SpA este formulat în termen, nu şi cel promovat de apelanta-pârâtă SC M.P. SRL prin lichidator, prin raportare la dovezile de comunicare a sentinţei de fond, conform art. 261 alin. (3) C. proc. civ., drept pentru care instanţa s-a raportat doar la apelul promovat de B.I.R. împotriva sentinţei.
Analizând apelul formulat de apelanta-reclamantă B.I.R. SpA împotriva sentinţei civile nr. 143 din 17 mai 2013, instanţa a constatat că este fondat în parte, pentru criticile ce vizează interpretarea şi aplicarea clauzelor din contractul de credit dintre creditoarea B.I.R. şi debitoarea SC M.P. SRL şi respectiv din contractul de asigurare all risk dintre intimata-pârâta A. SA şi SC M.P. SRL.
Instanţa de apel, raportat la criticile apelantei creditoare, ţinând cont şi de apărările intimatei-pârâte SC A. SA, a constatat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că a intervenit un caz la excludere de la obligaţia asiguratorului de acordare de despăgubiri. Dispoziţiile din cap VIII pct. 12 litera s din contractul de asigurare au fost interpretate greşit.
A reţinut instanţa de apel că nici raportarea la situaţia de „încetare a activităţii asiguratului în raport cu bunul asigurat” ca şi motiv de încetare de drept a contractului de asigurare, apărare pe care o susţine intimata A. nu se poate aplica în speţă ca şi cauză exoneratoare de la plata despăgubirilor, deoarece asiguratorul cunoştea situaţia bunului asigurat la momentul încheierii contractului de asigurare, acest aspect rezultând din conţinutul raportului de inspecţie de risc întocmit de reprezentantul asiguratorului în 4 iunie 2008, în care, cu ocazia inspectării imobilului asigurat, s-a menţionat la pct. 19 din raport că este asigurată paza imobilului, iar „actualmente pensiunea nu funcţionează”.
Cu privire la apărarea intimatei referitoare la neîndeplinirea obligaţiei asiguratului de la pct. 63 din contractul de asigurare potrivit căreia asiguratul trebuie să înştiinţeze asiguratorul despre schimbarea condiţiilor care influenţează riscul în cursul perioadei asigurate, putând să refuze plata despăgubirii dacă faţă de aceste împrejurări contractul nu s-ar fi încheiat, instanţa a avut în vedere că nu poate fi primită deoarece asiguratorul nu a dovedit faptul că a fost străin de aceste împrejurări care au mărit riscul asigurat, respectiv starea instalaţiei electrice, nefolosirea imobilului de către asigurat, asigurătorul având posibilitatea verificării bunului asigurat conform prevederilor art. 64 din contractul de asigurare ori de câte ori consideră necesar.
În consecinţă, instanţa a constatat că nu este antrenată în speţă o cauză de înlăturare a obligaţiei contractuale de acordare de despăgubiri stabilită în sarcina asiguratorului, drept pentru care a stabilit că reclamanta este îndrituită să încaseze despăgubirile ce i s-ar cuveni asiguratului debitor pentru riscul asigurat, în baza cesiunii asigurării conform art. 7.1 şi 7.2 din contractul de credit ipotecar.
În legătură cu cuantumul despăgubirii instanţa a acceptat susţinerea intimatei-pârâte în sensul de a se aplica valoarea de înlocuire a imobilului incendiat estimată prin expertiza de evaluare construcţii la suma de 207.710 lei, restul pretenţiilor fiind respinse.
Întrucât pretenţiile reclamantei creditoare au fost admise în parte, iar pârâta SC A. SA a căzut în pretenţii, instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată pentru fond în valoare de 10.321 lei, proporţional cu pretenţiile admise (1946 lei ex construcţii, 3112 lei onorariu avocat redus conform art. 274 alin. 3 C. proc. civ. din totalul de 6225 lei şi taxa de timbru de 5263 lei aferentă pretenţiilor admise).
Deoarece şi pârâta A. SA a avansat cheltuieli de judecată (onorariu expertiză construcţii 1946 lei, onorariu avocat, onorariu expertiză incendiu 2800 lei) instanţa a obligat reclamanta căreia i-au fost admise în parte pretenţiile să suporte parţial din cheltuielile pârâtei, până la concurenţa sumei de 9746 lei ( ex construcţii 1946 lei, ex. incendii 2800 lei, onorariu avocat redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 28.500 lei la 5000 lei) în loc de 33.896 lei cum s-a dispus prin sentinţa de fond şi prin încheierea de îndreptare eroare materială.
În apel intimata SC A. SA a fost obligată să plătească apelantei-reclamante, banca creditoare, suma de 2636 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru şi timbrul judiciar aferente pretenţiilor admise, iar apelanta-reclamanta a fost obligată să achite intimatei A. în temeiul art. 276 C. proc. civ. cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial parţial în valoare de 2.500 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA prin A. Sucursala Braşov, solicitând admiterea recursului şi, în consecinţă, casarea deciziei pronunţate în apel şi menţinerea în totalitate a sentinţei civile nr. 143 din 17 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov prin care s-a respins acţiunea oblică formulată de intimata-reclamantă de rang 1 şi cu acordarea integrală a cheltuielilor de judecată din fond, apel şi recurs.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Într-o primă critică recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia recurată instanţa de apel a soluţionat în mod eronat excepţia de tardivitate a apelului declarat de bancă.
Recurenta-pârâtă a arătat că dovedeşte prin înscrisurile anexate la prezentul recurs – înscrisuri cunoscute de bancă la momentul judecării apelului dar trecute sub tăcere - că părţile acestui litigiu se află întocmai în acele situaţii de echipolenţă pentru scurgerea termenului de apel prin comunicarea unei somaţii de executare, dată de la care termenul de apel pentru bancă a început să curgă şi s-a îndeplinit fără ca acest termen procesual să fi fost valorificat din partea băncii.
A constatat recurenta-pârâtă că instanţa de apel a admis un apel tardiv declarat şi a săvârşit o nelegalitate procedurală făţişă, de fapt a trecut peste acest incident procesual fără a analiza atent situaţia părţilor în dosar şi a urmărit în mod vădit modificarea sentinţei de fond pentru a obliga societatea recurentă la plata cu nesocotirea oricăror reguli elementare de drept.
A arătat recurenta-pârâtă că reprezentanţii intimatei-reclamante de rang 1 BITR nu au restituit dovada de comunicare a sentinţei civile la dosarul cauzei, după ce această sentinţă civilă a fost comunicată în mod procedural din partea primei instanţe de judecată, că reprezentanţii băncii sub acest pretext de necomunicare a sentinţei pronunţate pe fondul cauzei au aşteptat un moment şi context favorabil pentru a promova apelul în faţa Curţii de Apel Braşov.
Recurenta a mai arătat că a observat acest comportament neloial şi dispreţuitor faţă de actul de justiţie din partea intimatei-reclamante de rang 1 încă la termenul de judecată din 24 septembrie 2013 şi a solicitat să fie pus în vedere reprezentantului convenţional la care s-au comunicat actele să-şi expună în mod public poziţia în ceea ce priveşte declararea sau nu a apelului faţă de sentinţă, moment în care nu s-a dat un răspuns de nici un fel, împrejurare în care faţă de dispoziţiile art. 284 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a procedat la comunicarea unei somaţii în vederea executării sentinţei către intimata-reclamantă de rang 1 fiindcă era mai mult decât evident că dovada de comunicare a sentinţei civile din partea primei instanţe de judecată nu va mai ajunge înapoi la dosarul cauzei.
Cu adresa recurentei nr. 12927 din 4 noiembrie 2013 la care au fost anexate sentinţa civilă de pe fond şi încheierea de îndreptare eroare materială, a precizat recurenta, banca a fost somată să execute dispoziţiile primei instanţe de judecată privind plata cheltuielilor de judecată, faţă de această somaţie de executare banca a răspuns cu adresa nr. 3535 din 13 noiembrie 2013 prin care a susţinut că va formula apel faţă de sentinţă, pe care o consideră nelegală şi netemeinică, caz în care termenul de apel pentru bancă faţă de sentinţa pronunţată pe fondul cauzei a început să curgă din 13 noiembrie 2013 şi s-a împlinit pe data de 28 noiembrie 2013.
Consideră, astfel, recurenta că intimata-reclamantă de rang 1 BITR nu şi-a exercitat calea de atac în acest termen legal faţă de sentinţa de fond, că apelul exercitat din partea băncii în acest termen a vizat doar exclusiv încheierea de îndreptare eroare materială la sentinţa de pe fondul cauzei şi concluzionează în sensul că actul procedural civil neefectuat în termen legal este sancţionat de lege prin decădere, în sensul că înscrisul numit apel este şi rămâne un simplu înscris ineficace în ceea ce priveşte prorogarea puterii jurisdicţionale în verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei civile, că apelul formulat de intimata-reclamantă a fost înregistrat într-un final la prima instanţă de judecată în data de 6 ianuarie 2014, deci după şase luni de zile din data primei comunicări, şi mai mult cu peste o lună de zile din data de 28 noiembrie 2013, ultima dată la care ar mai fi fost în termen legal pentru declararea căii de atac a apelului.
A conchis recurenta-pârâtă în sensul că în aceste condiţii de tardivitate a actului procesual civil instanţa de apel a respins excepţia de tardivitate ridicată de recurentă, cu privire la apelul declarat de bancă şi în mod vădit nelegal şi netemeinic a trecut la interpretarea greşită a contractului de asigurare bunuri pentru a modifica sentinţa civilă nr. 143/C/2013 a Tribunalului Braşov şi a dispus obligaţii civile în sarcina societăţii recurentei de asigurare în valoare de 208.421 lei.
Pe fondul cauzei recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a procedat la interpretarea greşită a contractului de asigurare bunuri, mai bine zis a analizat în cuprinsul considerentelor deciziei unele aspecte nerelevante dar care, oricum, nu au stat la baza raţionamentului primei instanţe de judecată pentru respingerea acţiunii oblice formulate de bancă, iar alte aspecte din conţinutul contractului de asigurare, drepturi şi obligaţii ale părţilor, cine avea de probat culpa contractuală şi nu a probat mai nimic, care drepturi şi obligaţii din contract nu au fost respectate şi de către cine, apoi din ce cauză nu se va ţine seama de concluziile expertizei judiciare tehnice de specialitate pirogenie - despre toate aceste aspecte cu privire la fondul cauzei instanţa de judecată din apel, fie nu Ie-a reţinut, fie le-a citit superficial.
Respingerea acţiunii oblice s-a bazat pe prevederile pct. 64 din contract, şi nu pe dispoziţiile pct. 12 lit. s) din contractul de asigurare.
Faptul că prevederile pct. 12 lit. s) din contract au fost puse în discuţia părţilor şi menţionate în mod aparte din partea primei instanţe de judecată nu înseamnă că raţionamentul de respingere a acţiunii oblice ar fi fost câtuşi de puţin afectate pe legalitatea şi temeinicia lor.
Probele au fost încuviinţate şi administrate din partea primei instanţe de judecată pentru dovada condiţiilor care au influenţat şi determinat creşterea riscului de incendiu, condiţiile în care un risc incert a devenit un risc cert, adică apariţia incendiului era o chestiune de timp, riscul acceptabil din sfera unui contract de asigurare a ieşit din această sferă şi a devenit un risc inacceptabil.
Se arată că aceste aspecte ale cauzei au fost trecute cu vederea din partea instanţei de apel care a trecut la o interpretare tendenţioasă a clauzelor contractuale şi a păşit în nelegalitate şi netemeinicie, dar a dat dovadă şi de faptul că nu a înţeles când se face şi pentru ce se face inspecţia de risc la momentul anterior încheierii contractului de asigurare, instanţa nereţinând că asiguratul avea de îndeplinit câteva obligaţii contractuale elementare şi anume după cum urmează:
Referindu-se la pct. 69 din contract, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a analizat nerespectarea obligaţiilor din contract din partea asiguratului, neînştiinţarea asiguratorului cu privire la împrejurări care influenţează riscul, în cursul perioadei asigurate, situaţie faţă de care riscul incert a devenit un risc cert, riscurile certe neputând forma obiectul unui contract de asigurare motiv pentru care s-a probat pe fondul cauzei că faţă de apariţia şi dezvoltarea acestor împrejurări nu se mai putea încheia contract de asigurare în vederea acoperirii unui risc cert de incendiu.
Referindu-se la pct. 63 din contract, Capitolul XV, recurenta-pârâtă a precizat că a dovedit în cauză că imobilul a rămas, a fost lăsat nesupravegheat şi cu instalaţia defectă, la momentul efectuării inspecţiei de risc, acest imobil era locuit şi cu instalaţia electrică în bună stare, că a probat faptul că asiguratul şi-a încălcat prevederile pct. 38 din Contract, astfel:
- nu a luat măsurile de precauţie cu privire la protecţia şi explorarea bunului asigurat şi întreţinerea acesteia în bune condiţii
- din declaraţia ultimului paznic al imobilului (din 1 august 2008 şi completat în 13 octombrie 2008) rezultă că ploua în camerele superioare unde nu se putea locui, instalaţia electrică era îngrijită prost, în sensul că ardeau becurile în mod repetat ori se aprindeau cu întârziere şi pâlpăiau - aspecte exterioare evidente prin care se manifestă un scurtcircuit electric existent în instalaţia de iluminat al imobilului,
- acest scurtcircuit nu s-a manifestat la momentul încheierii inspecţiei de risc şi nici nu era vizibil din exterior pentru ca agentul de asigurare să-şi dea seama de gradul de pericol existent, după părerea expertului de specialitate din dosar, un asemenea defect poate fi sesizat doar de a lungul unei perioade de timp şi îndepărtat ca urmare a folosinţei instalaţiei respective,
- afirmaţia instanţei de apel cum că asigurătorul nu a fost străin de aceste împrejurări frizează ridicolul: dacă agentul de asigurare ar fi observat un defect în mod evident ar fi menţionat în formularul de inspecţie de risc, apoi asiguratorul nu era în măsură să prevadă faptul că familia care locuia în locaţie şi asigura paza se va muta, iar imobilul va rămâne nepăzit.
Precizează recurenta că aceste împrejurări au fost şi au rămas necunoscute asigurătorului, că nu se ştie din ce cauză instanţa de apel nu a reţinut că întocmai aceste împrejurări trebuiau comunicate asigurătorului din partea asiguratului, aspect care acesta nu a făcut – a încălcat orice obligaţie contractuală, instanţa menţionând că potrivit pct. 64 din contract asiguratorul avea posibilitatea verificării bunului asigurat ori de câte ori considera necesar.
Instanţa de apel, consideră recurenta că, procedând astfel, a creat un arbitrariu şi întrece în interpretare orice lege a părţilor, hotărârea fiind o dovadă elocventă de abuz în putere jurisdicţională.
Precizează recurenta şi că asiguratul nu a luat măsurile de întreţinere a bunului asigurat ca proprietar prudent şi diligent în scopul prevenirii producerii incendiului, că asiguratul nu a respectat singura recomandare rezonabilă a asiguratorului pentru a preveni distrugerea sau avarierea bunurilor asigurate, menţionată la pct. 19 din Raportul Inspecţiei de Risc – menţinerea pazei imobilului ) la data cuprinderii în asigurare imobilul fiind locuit de foştii proprietari) – voinţa contractuală a părţilor s-a manifestat pe această condiţie minimală care a fost luată în considerare ca punct de plecare pentru intrarea în valabilitate a contractului.
În condiţiile susmenţionate, se arată, intimata-reclamantă de rang 1 a devenit titularul unei acţiuni în despăgubire pentru care prima instanţă de judecată a pronunţat o sentinţă de respingere a pretenţiilor în mod legal şi temeinic, în concordanţă cu prevederile contractuale susmenţionate.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a diminuat şi cheltuielile de judecată ale societăţii recurente, atât pe fond cât şi în apel, din oficiu şi fără să fi fost solicitat în mod expres acest lucru din partea părţilor litigante. Acest aspect al deciziei civile din apel, a arătat recurenta, constituie o altă nelegalitate săvârşită din partea instanţei de apel care în mod dinadins a urmărit să modifice un raport juridic stabilit şi definitivat în mod corect - procesul civil a durat deja 5 ani de zile, a avut două cicluri procesuale din care unul complet, s-au administrat două expertize de specialitate, a necesitat deplasări, timp şi muncă alocată în decursul anilor, valoarea pretenţiilor dar şi importanţa cauzei deduse judecăţii, cercetarea de frontieră efectuată în premieră în România în domeniul riscurilor de incendiu .
Pentru motivele arătate recurenta a apreciat că este îndreptăţită la acordarea integrală a cheltuielilor de judecată.
A mai arătat recurenta că analiza jurisdicţională efectuată din partea instanţei de apel este neprocedurală şi nu poate dobândi efecte juridice, decizia civilă pronunţată în apel este pe hârtie un fapt, în drept ea nu există şi nu poate exista în afara legii şi a competenţei legal recunoscute de lege instanţelor de judecată din România.
Intimata-reclamantă B.I.R. SPA Italia Treviso - Sucursala Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte a respins această excepţie constatând că prima critică formulată este singura susţinută de argumente ce permit exercitarea controlului de legalitate a hotărârii din perspectiva temeiului de drept invocat, respectiv art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din prisma criticii de nelegalitate circumscrisă de recurentă art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Conform art. 284 alin. (2) C. proc. civ., termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de executare.
Sintagma „somaţia de executare” folosită de legiuitor în evocatul articol are în vedere actul procedural întocmit de executorul judecătoresc înainte de începerea executării silite propriu-zise, fiind concretizarea principiului înştiinţării prealabile a debitorului consacrat de art. 387 C. proc. civ.
În speţă, somaţia la care se referă recurenta este o adresă emisă de A. prin care se pune în vedere intimatei-pârâte B.I.R. SPA Italia Treviso - Sucursala Bucureşti să-i plătească suma datorată în baza sentinţei nr. 143/C/2013 a Judecătoriei Bucureşti, înscrisul neîndeplinind cerinţele legale pentru a putea fi considerat somaţie în sensul art. 284 alin. (2) C. proc. civ. din punct de vedere al formei, al conţinutului şi al persoanei emitente, astfel că nu se poate discuta în cauză încălcarea de către instanţa de apel a principiului echipolenţei în soluţionarea excepţiei tardivităţii declarării apelului, excepţie judicios respinsă prin încheierea din 30 ianuarie 2014 care face parte integrantă din decizia recurată.
Criticile ce privesc fondul judecăţii referitoare la faptul că nu poate fi obligată la plata despăgubirilor (pentru că riscul asigurat s-a produs ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către asigurat), precum şi cele ce se referă la stabilirea de către instanţa de apel a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată sunt susţinute în integralitate de argumente ce readuc în discuţie interpretarea probatoriilor şi reevaluarea stării de fapt în cauză, situaţie ce nu permite exercitarea controlului de legalitate în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.