Acţiune în restituirea unui împrumut. Remiterea voluntară de datorie. Consecinţe
Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic : acţiune în restituire
-contract de împrumut
-remiterea voluntară de datorie
-prezumţie absolută
C. civ. din 1864, art. 1138, art. 1200
În ipoteza reglementată de art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului original al creanţei de către creditor debitorului său stabileşte în favoarea debitorului o prezumţie legală de eliberare de datorie, juris et de jure, care nu poate fi combătută prin proba contrară, legea prezumând în mod absolut că acesta fie a fost plătit, fie a avut loc o remitere de datorie, în ambele cazuri operând liberarea debitorului, indiferent de cauza liberării.
Prin urmare, această prezumţie absolută de liberare a debitorului, instituită de lege, potrivit art. 1200 C. civ. se impune ca un veritabil fine de neprimire în ceea ce priveşte cercetarea fondului.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3779 din 27 noiembrie 2014
I. Obiectul cauzei şi hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual.
1. Prin acţiunea civilă înregistrată la 25 ianuarie 2012 pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca prin declinare de competenţă de la Judecătoria Sector 3 Bucureşti, astfel cum a fost precizată la 22 martie 2012, reclamantul E.C. a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor C.M.D. şi SC D.I.E.B. SRL la plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând împrumut nerestituit plus dobânda legală.
În motivare, reclamantul a arătat că la 02.04.2007 a împrumutat pârâtei C.M.D. suma de 100.000 euro, urmând să-i fie restituită până cel mai târziu la 01.04.2008; că suma a fost încasată de pârâta C.M.D., în calitate de administrator al SC D.I.E.B. SRL, pentru creditarea societăţii, pârâta semnând şi aplicând ştampila societăţii pe declaraţia pe proprie răspundere certificată şi atestată de avocat T.D. cu nr. 39/02.04.2007.
A susţinut reclamantul că împrumutul nu i-a fost restituit, context în care a iniţiat un prim demers pentru recuperarea creanţei pe calea somaţiei de plată, pârâta pretinzând că este în posesia celor două originale ale declaraţiei atestate de avocat, ceea ce dovedeşte că suma a fost restituită în schimbul exemplarului original remis de împrumutător.
Cu privire la pretinsa remitere voluntară a înscrisului doveditor al creanţei, reclamantul a arătat că a formulat plângere penală pentru furtul exemplarului original al declaraţiei atestate de avocat şi că lipsa menţiunii pe verso-ul înscrisului original cu privire la restituirea sumei, semnată şi datată de împrumutător, dovedeşte faptul că nu a existat o remitere voluntară a datoriei.
2. Prin sentinţa civilă nr. 21710 din 7 noiembrie 2012, Judecătoria Cluj Napoca a respins acţiunea precizată formulată de reclamant ca neîntemeiată.
3. Prin decizia civilă nr. 38 din 27 mai 2013, Tribunalul Specializat Cluj a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 21710/2012, pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, a anulat sentinţa, cu reţinerea cauzei pentru judecata în primă instanţă.
Tribunalul, ca instanţă de prim control judiciar, a reţinut din examinarea înscrisului pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile, intitulat „declaraţie pe proprie răspundere”, certificată de avocat, că împrumutul a fost acordat de reclamant societăţii comerciale SC D.I.E.B. SRL, care era reprezentată legal de pârâta C.M.D., împrejurare care conferă cauzei o natură comercială, iar raportat la valoarea obiectului pricinii, conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în prima instanţă revine tribunalului, respectiv Tribunalului Specializat Cluj.
4. Prin sentinţa civilă nr. 132 din 21 ianuarie 2014, Tribunalul Specializat Cluj, ca primă instanţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.M.D., invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă faţă de această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis acţiunea reclamantului împotriva pârâtei SC D.I.E.B. SRL, pe care a obligat-o să-i plătească reclamantului suma de 100.000 euro în echivalent lei la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de restituire împrumut, plus dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei şi până la plata integrală a debitului principal.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.M.D., prima instanţă, având în vedere dezlegarea dată de instanţa de apel, a reţinut că în raportul juridic dedus judecăţii calitatea de împrumutat aparţine persoanei juridice SC D.I.E.B. SRL, prin reprezentantul său legal C.M.D. şi, prin urmare, pârâta persoană fizică, chemată în judecată în nume propriu, nu se legitimează procesual pasiv.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut din probele administrate că la data de 2 aprilie 2007 a fost emisă declaraţia pe proprie răspundere prin care pârâta C.M.D., în calitate de administrator şi unic asociat al SC D.I.E.B. SRL, declară că a primit suma de 100.000 Euro de la reclamantul E.C., cu titlu de împrumut fără dobândă, pentru a credita societatea, sumă pe care se obligă să o restituie până cel mai târziu la 1 aprilie 2008.
În continuare, prima instanţă a constatat că pârâta administrator deţine cele două exemplare originale ale înscrisului, invocând restituirea împrumutului, respectiv prezumţia instituită de art. 1138 alin. (1) C. civ. de la 1864, coroborat cu faptul că a dovedit contractarea unui credit de nevoi personale la SC C.E.B. SA la 28 noiembrie 2007, în sumă de 200.000 CHF, care a fost schimbată în euro şi ridicată la 10 decembrie 2007.
Cu toate acestea, prima instanţă nu consideră relevantă dovada administrată de pârâtă, deoarece suma nu s-a obţinut de către societate, iar pârâta nu a făcut dovada că ar fi creditat efectiv societatea al cărei unic asociat era.
Concluzionând, prima instanţă a apreciat că societatea pârâtă nu se poate prevala de prezumţia absolută prevăzută de dispoziţiile legale susmenţionate atâta timp cât prin norme speciale (legea contabilităţii şi codul de procedură fiscală) îi este impusă o anumită modalitate de plată, astfel că, în temeiul art. 969 C. civ., se impune admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei societate comercială să-i plătească reclamantului suma de 100.000 Euro cu titlu de restituire împrumut.
4. Apelul. Decizia civilă nr. 148 din 24 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin decizia civilă susmenţionată, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de SC D.I.E.B. SRL împotriva sentinţei nr. 132/2014 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamant; prin aceeaşi decizie a fost respins ca lipsit de interes apelul declarat de pârâta persoană fizică C.M.D. împotriva aceleiaşi sentinţe, reclamantul fiind obligat la plata sumei de 13.558,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta societate comercială .
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, faţă de soluţia primei instanţe în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.M.D., această parte nu are niciun interes să declare apel, soluţia fiindu-i favorabilă, cu atât mai mult cu cât reclamantul E.C. nu a înţeles să apeleze sentinţa pe acest aspect.
Cu privire la apelul pârâtei SC D.I.E.B. SRL, curtea de apel, răspunzând criticilor formulate, a constatat, sub un prim aspect, că în cauză calitatea de împrumutat a societăţii comerciale a fost dezlegată prin decizia civilă nr. 10794/2013 a Curții de Apel Cluj şi nu mai poate fi repusă în discuţie.
Totodată, Curtea a reținut din probele administrate şi faptul că suma împrumutată a fost de 100.000 Euro şi a fost restituită în totalitate de administratorul societății, care a contractat un împrumut în franci elveţieni, echivalentul a 107.900 euro, în perioada 28.03.2008-30.03.2008, respectiv cu o zi înainte de data scadenţei şi care s-a deplasat la Bucureşti, unde s-a întâlnit cu reclamantul, aspect necontestat de acesta.
În sfârșit, faţă de împrejurarea că societatea împrumutată deţine ambele originale ale titlului de creanță, Curtea a constatat că, potrivit art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului reprezintă proba liberațiunii.
Apărarea reclamantului-intimat, în sensul că exemplarul original al titlului de creanţă a ajuns în posesia împrumutatului prin intermediul unei infracţiuni, a fost înlăturată de instanţă ca nedovedită, cu motivarea că plângerea penală formulată de reclamant împotriva lui C.M.D. a vizat săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, iar în cadrul cercetărilor penale efectuate reclamantul a declarat că bănuieşte că originalul titlului i-a fost sustras, fără să formuleze o plângere penală şi pentru furt împotriva lui C.M.D., deşi relaţiile dintre cei doi erau tensionate.
Pentru aceste considerente, constatând că în cauză operează pe deplin prezumţia instituită de art. 1138 C. civ., curtea de apel, urmare a admiterii apelului declarat de pârâta societate comercială, a respins în totalitate acţiunea reclamantei.
5. Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul E.C., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului promovat de pârâta SC D.I.E.B. SRL şi al menţinerii sentinţei primei instanţe.
Recurentul a invocat în susţinerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. vizând interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe ipoteza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit instituţia remiterii de datorie prevăzută de art. 1138 C. civ., respectiv faptul că deţinerea ambelor înscrisuri constatatoare ale creanţei reprezintă dovada restituirii împrumutului, făcând proba liberaţiunii.
În opinia recurentului, instituţia remiterii de datorie presupune în mod esenţial o iertare de datorie, respectiv faptul că debitorul este iertat să mai restituie suma debit în baza unei înţelegeri încheiate cu creditorul său.
A susţinut recurentul că o condiţie esenţială a invocării şi aplicării acestei instituţii constă în nerestituirea sumei debit, fapt contrazis în cauză de poziţia ambelor pârâte, care au pretins contrar împrejurarea că au restituit suma de 100.000 euro.
Aşadar, a susţinut recurentul, invocarea prevederilor art. 1138 C. civ. exclude ab initio orice idee a faptului că debitoarea a restituit suma datorată cu titlu de împrumut, remiterea sau iertarea de datorie fiind, în principiu, un act cu titlu gratuit, o manifestare juridică a unei voinţe de renunţare la un drept.
Potrivit recurentului, în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că pârâta societate comercială a restituit suma debit, ceea ce dovedeşte lipsa oricărui consimţământ la încheierea contractului consensual ce ar cuprinde remiterea de datorie.
Concluzionând pe acest motiv de recurs, recurentul a subliniat că nu există remitere de datorie atunci când debitorul susţine că şi-a achitat obligaţia şi, prin urmare, în cauză, prezumţia instituită de art. 1138 C. civ. fiind inaplicabilă, instanţa trebuia să judece cauza exclusiv în raport de probele administrate.
Referitor la lipsa de temei legal a deciziei atacate (motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurentul a arătat că în mod netemeinic şi neprobat instanţa a reţinut că împrumutul a fost restituit, deoarece din administrarea probelor şi din evaluarea poziţiei pârâtelor rezultă indubitabil reaua-credinţă în executarea obligaţiilor asumate contractual, toate probele dovedind neachitarea împrumutului de către pârâte.
În acest sens, recurentul a arătat că instanţa asimilează în mod greşit „deţinerea titlului” cu „predarea voluntară a titlului”, predare care nu a existat, iar plângerea penală formulată împotriva pârâtei C.M.D. viza tocmai sustragerea actului cu ocazia unei vizite făcute de aceasta în luna martie 2008.
Sub acelaşi aspect, recurentul a susţinut că probele administrate, referitoare la faptul că pârâta C.M.D. a contractat un împrumut de nevoi personale în perioada scadenţei sumei împrumutate, nu sunt relevante pentru dovedirea restituirii împrumutului, deoarece obligaţia de restituire aparţinea firmei SC D.I.E.B. SRL, şi nu pârâtei, care, în calitate de asociat unic, nu a făcut dovada creditării societăţii în vederea restituirii împrumutului, iar proba relativă la deplasarea pârâtei la Bucureşti nu dovedeşte prin ea însăşi faptul pozitiv al restituirii împrumutului.
De altfel, a susţinut recurentul, nu a fost operată restituirea în evidenţele contabile ale societăţii, deşi reglementările speciale în materie, normele contabile, obligau la efectuarea menţiunii, respectarea lor atrăgând sancţiunea inopozabilităţii plăţii către creditor.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Primul motiv de recurs, prin care recurentul susţine, în esenţă, inaplicabilitatea prezumţiei instituite de art. 1138 C. civ., se încadrează în ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub incidenţa căreia va fi analizat, deoarece pune în discuţie aplicarea greşită a legii la circumstanţele concrete ale cauzei, dezlegarea dată de instanţa de apel fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1138 C. civ.
Motivul de recurs este nefondat.
Se cuvine subliniat cu titlu prealabil că întreaga argumentaţie a autorului recursului în susținerea inaplicării dispozițiilor art. 1138 C. civ. denotă o confuzie între remiterea sau iertarea voluntară de datorie, ca mod de stingere a unei obligaţii, fără plată şi ipoteza reglementată de art. 1138 C. civ., după care remiterea voluntară a titlului original al creanţei făcută de creditor debitorului său dă proba liberațiunii.
Astfel, în remiterea voluntară de datorie creditorul renunţă la plata creanţei sale; această renunţare este gratuită, fiind o veritabilă liberalitate supusă tuturor regulilor de fond cu privire la validitatea dispoziţiilor cu titlu gratuit, ceea ce presupune o convenţie, un acord între creditor şi debitor, creditorul putând să o revoce atâta timp cât nu a fost acceptată.
În ipoteza reglementată de art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului original al creanţei de către creditor debitorului său stabileşte în favoarea debitorului o prezumţie legală de eliberare de datorie juris et de jure, care nu poate fi combătută prin proba contrară.
Cu alte cuvinte, creditorul nemaiavând alt mijloc de a-şi dovedi creanţa decât actul pe care l-a restituit debitorului său, legea prezumă în mod absolut că acesta fie a fost plătit, fie a avut loc o remitere de datorie, în ambele cazuri operând liberarea debitorului, indiferent de cauza liberării; în contra acestei prezumţii legale nu se poate face dovada contrară, deoarece prin art. 1138 C. civ. nu s-a rezervat o asemenea dovadă.
De aceea, Înalta Curte sublinia în debutul acestor considerente că raţionamentul autorului recursului, potrivit căruia „în condiţiile în care în cauza de faţă rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că pârâta SC D.I.E.B. SRL a restituit suma debit”, remiterea de datorie este exclusă, denotă confuzia dintre principiile generale care definesc remiterea voluntară convenţională de datorie şi prezumţia juris et de jure de liberare a debitorului în ipoteza art. 1138 C. civ., indiferent de cauza liberării debitorului.
În alte cuvinte, în cazul remiterii titlului original al creanţei de către creditor legea instituie o prezumţie absolută, potrivit art. 1200 C. civ., de liberare a debitorului, care nu permite proba contrarie, prezumţie care se impune ca un veritabil fine de neprimire în ceea ce priveşte cercetarea fondului, contrar a ceea ce susţine recurentul, în sensul că pârâta care pretinde că a restituit împrumutul trebuie să facă dovada acestui fapt cu alte mijloace de probă decât prezumţia.
Pentru ca această prezumţie să opereze, dispoziţiile art. 1138 C. civ. impun două condiţii ce se cer a fi îndeplinite, respectiv restituirea titlului original, care constituie pentru creditor dovada creanţei sale, iar în măsura în care există mai multe exemplare de pe înscrisul original, condiţia este îndeplinită numai dacă toate exemplarele originale sunt restituite debitorului şi această remitere să fie voluntară din partea creditorului, făcută cu intenţia de a-l libera de obligaţie.
În cauză, instanţa de apel a statuat că sunt îndeplinite cele două condiţii cerute pentru ca prezumţia să funcţioneze, pârâta fiind în posesia celor două exemplare originale constatatoare ale creanţei, fapt necontestat de către creditor.
În ceea ce priveşte restituirea voluntară de către creditor a titlului original aflat în posesia sa, reclamantul creditor s-a apărat susţinând că înscrisul i-a fost sustras de pârâta C.M.D.
Cum sarcina probei în dovedirea acestei împrejurări de fapt incumba reclamantului creditor, instanţa devolutivă, suverană în a statua asupra acestor chestiuni de fapt, a constatat motivat că susţinerile reclamantului sunt nefondate, în cauză având loc o remitere voluntară a titlului original al creanţei la 30 martie 2008, cu o zi înainte de data scadenţei obligaţiei, când C.M.D. s-a întâlnit cu reclamantul şi i-a restituit împrumutul.
Motivarea instanţei de apel pe acest aspect este fundamentată pe probele administrate atât de reclamantul creditor, cât şi în apărare de pârâta debitoare, precum şi pe prezumţiile simple deduse din conduita de necontestat a părţilor, context în care aceste chestiuni de fapt astfel statuate nu mai pot fi puse în discuţie în calea extraordinară a recursului.
Aşa fiind, soluţia instanţei de apel, care constată că în cauză operează prezumţia instituită de art. 1138 C. civ. de liberare a debitorului urmare remiterii voluntare a titlului original al creanţei de către creditor, este pe deplin legală, nefiind susceptibilă de critică pe aspectul încălcării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale susmenţionate.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, argumentele recurentului vizează aspecte de netemeinicie, de reapreciere a probelor, aşa cum afirma in terminis în cuprinsul dezvoltării criticilor sale, susţinând că în cauză în mod netemeinic s-a reţinut că debitoarea a restituit împrumutul şi că remiterea titlului original s-a făcut de creditor voluntar.
Or, aceste chestiuni de fapt, aşa cum s-a mai arătat în cuprinsul acestor considerente, nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea recursului în actuala sa reglementare, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a motivat cu argumente solide împrejurările de fapt reţinute.
Distinct de acestea, se cuvine a fi subliniată o anumită inconsecvenţă a argumentelor recurentului, care în cadrul primului motiv de recurs susţine că în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că SC D.I.E.B. SRL a restituit suma debit, pentru ca prin cel de-al doilea motiv de recurs să conteste restituirea sumei împrumutate de către debitoare, ceea ce impune concluzia lipsei de consistenţă juridică a criticilor astfel dezvoltate din pricina caracterului lor contradictoriu.
Concluzionând, Înalta Curte a constatat că în cauză prezumţia juris et de jure instituită de art. 1138 C. civ. a fost corect aplicată, debitorul fiind liberat de obligaţia sa.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins prezentul recurs ca nefondat, recurentul fiind obligat, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata sumei de 9.015,7 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC D.I.E.B. SRL, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare conform dovezilor ataşate.