Asupra recursului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1694 din 03 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 870/115/2013, s-a admis excepţia lipsei de interes a acţiunii formulate de reclamantul Consiliul Local al municipiului Reşiţa prin Serviciul Public - Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL Reşiţa, având ca obiect pretenţii şi reziliere contract şi s-a respins acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin cererea introductivă, reclamantul Consiliul Local al municipiului Reşiţa prin Serviciul Public - Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa a chemat în judecată pârâta SC M. SRL Reşiţa, solicitând instanţei să constate reziliat contractul de concesiune nr. 13.576 din 30 septembrie 2009, ca urmare a neachitării redevenţei pe perioada trimestrului IV 2009 - trimestrul II 2010 inclusiv; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 171.405 RON reprezentând contravaloare redevenţă - concesiune teren în suprafaţă de 226 m.p., conform contractului din 30 septembrie 2009; obligarea pârâtului la plata majorărilor legale aferente debitului precizat la pct. 2 în sumă de 176.508,89 RON, să se dispună dezafectarea zonei pe cheltuiala pârâtului şi eliberarea terenului afectat, cu cheltuieli de judecată.
Faţă de aspectele învederate de părţi, prima instanţa a reţinut că la data de 30 seotembrie 2009 s-a încheiat între Consiliul Local al municipiului Reşiţa şi SC M. SRL Reşiţa contractul de concesiune din anul 2009, autentificat de BNP F.D. din 30 septembrie 2009, având ca obiect un teren în suprafaţă de 226 mp pentru construirea unui complex comercial.
Conform art. 13 din contract „neplata concesiunii în termen de 120 de zile calendaristice de la scadenţă poate da dreptul concedentului de a rezilia unilateral prezentul contract". În consecinţă, părţile au prevăzut în contract un pact comisoriu de gr. II. Or, în această situaţie, în cazul în care partea îndreptăţită declară unilateral rezoluţiunea, este suficient pentru ca ea să opereze, iar instanţa poate doar să constate că aceasta nu a avut loc. În cazul de faţă, prin adresa din 28 iunie 2010 emisă de Consiliul Local al municipiului Reşiţa - Serviciul Public - Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa, reclamantul a adus la cunoştinţă pârâtei faptul că la data de 11 iunie 2010 a fost reziliat contractul de concesiune din 30 septembrie 2009.
În ceea ce priveşte acţiunea în pretenţii având ca obiect redevenţă neachitată de pârâtă pe perioada valabilităţii contractului, prima instanţa a constatat că acest contract constituie titlu executoriu, fiind autentificat, astfel cum rezultă şi din conţinutul său (art. 14). În consecinţă, conform art. 376 alin. (1) C. proc., acesta poate fi investit cu formulă executorie şi executat silit de reclamant; că reclamantul a mai început executarea silită împotriva pârâtului pentru plata redevenţei, dar în mod greşit această executare s-a făcut conform C. proc. fisc. Or, redevenţa stabilită prin contractul de concesiune are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului Reşiţa, iar din momentul în care se datorează, aceeaşi redevenţa reprezintă o creanţă bugetară de încasat la bugetul local.
În consecinţă, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanţe fiscale, în sensul'prevederilor art. 21 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, întrucât: 1) între părţi nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părţi nu are calitatea de organ fiscal; 3) redevenţa convenită contractual este doar o categorie, lato sensu, a creanţelor bugetare, ca şi creanţa fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.
Prin urmare, prestaţiile la care s-au obligat părţile prin contractul de concesiune, inclusiv prestaţia ce vizează cuantumul redevenţei şi penalităţile stabilite în cazul neachitării la scadenţă a acesteia, sunt supuse regimului juridic de drept comun, iar raporturile dintre părţi sunt guvernate de contractul de concesiune şi de dispoziţiile legii civile.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că executarea silită a redevenţei nu se poate face în baza dispoziţiilor C. proc. fisc., sens în care a constatat lipsa de interes a reclamantului în promovarea acţiunii având aceste obiecte, reţinând că pe de o parte, contractul a fost deja reziliat începând cu data de 11 iunie 2010, iar pe de altă parte, contractul fiind titlu executoriu, poate fi executat silit conform dreptului comun.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la eliberarea terenului, prima instanţa a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că începând cu data de 11 iulie 2011 dreptul de proprietate asupra construcţiei aflată în stadiu de execuţie şi edificată pe terenul în suprafaţă de 226 mp concesionat în baza contractului din 30 septembrie 2009, aparţine numitului O.F.C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 iulie 2011.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, înregistrat iniţial pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Timişoara, reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa prin Serviciul Public Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate, iar pe fond, admiterea acţiunii.
Prin încheierea nr. 12783 din 05 decembrie 2013, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Timişoara s-a dispus scoaterea de pe rolul acestei secţii a cauzei şi trimiterea dosarului spre soluţionare la secţia a ll-a civilă a Curţii de Apel Timişoara.
În acest sens, dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a ll-a civilă a Curţii de Apel Timişoara sub nr. 870/115/2013*.
Prin decizia civilă nr. 115/A din 17 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa prin Serviciul Public Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 1694 din 03 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a constatat că s-a statuat în mod irevocabil faptul că litigiul trebuie judecat pe calea dreptului comun şi nu pe calea contenciosului administrativ, prin încheierea civilă nr. 12783 din 05 decembrie 2013 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Timişoara, constatând că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2006, deoarece contractul de concesiune nu vizează un bun din domeniul public, ci un bun aflat în proprietatea privată a apelantului, astfel încât cauza a fost scoasă de pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Timişoara şi trimisă spre judecare secţiei de faţă.
S-a reţinut că apelantul a criticat hotărârea instanţei de fond şi pentru faptul că în opinia sa, în mod neîntemeiat, i s-a respins acţiunea şi s-a admis excepţia lipsei de interes în promovarea unei astfel de acţiuni, căci deşi acesta a procedat la rezilierea contractului de concesiune, a solicitat să se constate şi de către instanţă acest lucru şi nu să se dispună de către instanţă rezilierea contractului.
Cu privire la plata debitului restant solicitat de la pârâtă, apelantul a arătat că această sumă este pe deplin justificată, dat fiind faptul că pârâta nu a achitat în termen redevenţa datorată, iar în ce priveşte susţinerea pârâtei că imobilul concesionat aparţine în prezent unui terţ, s-a arătat că pârâta avea posibilitatea să solicite acordul scris al Consiliului Local dacă dorea renunţarea la contract în favoarea unui terţ.
În ce priveşte aceste susţineri, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate, deoarece aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul apelant a solicitat în contradictoriu cu societatea pârâtă, să se constate reziliat contractul de concesiune din 30 septembrie 2009 ca urmare a neachitării redevenţei; că se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 171.405 RON contravaloare redevenţa; 176.508,89 RON majorări legale aferente debitului şi să se dispună dezafectarea zonei pe cheltuiala pârâtei şi eliberarea terenului afectat; ori la momentul formulării acţiunii, contractul de concesiune era deja reziliat, reclamantul dispunea deja de un titlu executoriu în baza căruia putea să procedeze prin organele proprii la executarea debitului datorat de către pârâtă şi mai mult, construcţia aferentă terenului în litigiu, era deja vândută către o terţă persoană, astfel că nu se putea dispune dezafectarea zonei sau eliberarea terenului câtă vreme noul proprietar nu a fost chemat în judecată şi deţinea un contract de vânzare cumpărare valabil încheiat.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa prin Serviciul Public - Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Recurentul-reclamant consideră că în mod nelegal s-a apreciat de către instanţa de fond şi de apel că excepţia lipsei de interes ar fi întemeiată.
Susţine recurentul că pretenţiile formulate sunt pe deplin justificate fiindcă sunt îndeplinite toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul respectiv, există un interes legitim, născut în baza unor dispoziţii legale în baza convenţiei încheiată între părţi, iar realizarea creanţei pe calea acţiunii în justiţie reprezintă o modalitate legală pentru recuperarea debitului creat prin nerespectarea clauzelor contractuale.
Se mai arată şi faptul că instanţa nu a examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei şi că soluţia pronunţată prin decizia atacată nu este o soluţie echitabilă raportat la petitele formulate şi probele administrate în cauză.
Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar priveşte constatarea rezilierii contractului de concesiune din 30 septembrie 2009 încheiat între reclamantul Consiliul Local Reşiţa prin Serviciul Public - Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa şi pârâta SC M. SRL ca urmare a neachitării redevenţei pe perioada trimestrului IV 2009-trimestrul II 2010 inclusiv şi să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 171.405 RON contravaloare redevenţă, la plata sumei de 176.508,89 RON majorări legale aferente debitului şi dezafectarea zonei pe cheltuiala pârâtei şi eliberarea terenului afectat.
Conform art. 13 din contract, „neplata concesiunii în termen de 120 de zile calendaristice de la scadenţă poate da dreptul concedentului de a rezilia unilateral prezentul contract", de unde reiese faptul că părţile au prevăzut în contract un pact comisoriu de gradul II.
În speţă, prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamant, ca lipsită de interes, constatând că începând cu data de 11 iunie 2010 contractul a fost deja reziliat, precum şi faptul că fiind titlu executoriu poate fi executat silit potrivit dreptului comun, iar această soluţie a fost menţinută de instanţa de apel, prin decizia recurată.
De asemenea, s-a reţinut că nu se poate dispune dezafectarea zonei sau eliberarea terenului întrucât construcţia aferentă terenului în litigiu era deja vândută către o terţă persoană, iar noul proprietar nu a fost chemat în judecată, deţinând un contract de vânzare - cumpărare valabil încheiat.
Deşi reclamantul a susţinut prin cererea de apel că justifică un interes în promovarea acţiunii în constatarea rezilierii contractului şi că se impune a se stabili pe bază de probe în ce a constat prejudiciul cauzat prin fapta culpabilă a pârâtului, curtea de apel a menţinut soluţia dată pe cale de excepţie, cu o motivare lipsită de claritate, fără a face o analiză propriu-zisă a criticilor din apel, ceea ce implica un răspuns, în fapt şi în drept, la fiecare din aceste critici, ea pronunţând o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Prin urmare, sunt îndeplinite, în speţă, cerinţele cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în care se încadrează criticile recurentului-reclamant cu privire la greşita admitere a excepţiei lipsei de interes pentru pct. 1, 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, pct. 4 vizând aspecte de fond ale pricinii.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanţa de apel, având de verificat, în limitele cererii de apel, condiţia interesului reclamantului în promovarea acţiunii, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunţate, în fapt şi în drept, la motivele de apel invocate de acesta.
Neprocedând în acest mod, curtea de apel a pronunţat o hotărâre ce face, practic, imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.
Trebuie subliniat şi faptul că interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a cererii în justiţie, semnifică scopul judecăţii, folosul practic pe care partea îl urmăreşte prin iniţierea demersului judiciar.
Recurentul susţine că justifică un interes în formularea prezentei acţiuni şi că acest interes întruneşte toate atributele necesare.
De altfel, reclamantul-recurent a subliniat că prin acţiune a solicitat de fapt să se constate şi de către instanţă că a fost reziliat contractul şi nu să se dispună de către instanţă rezilierea acestuia.
Inserarea unui pact comisoriu de gradul II într-un contract sinalagmatic presupune condiţia sesizării instanţei cu o acţiune în constatare pozitivă în măsura în care pârâta refuză să consimtă la notificarea de reziliere, într-o astfel de acţiune instanţa verificând numai aspecte legate de declaraţia unilaterală de reziliere a părţii îndreptăţite.
Deşi majoritatea acestor aspecte au fost invocate de reclamant la judecata în apel, decizia pronunţată nu cuprinde niciun fel de argumente la problemele de drept ridicate.
Totodată, datorită importanţei deosebite a acordării caracterului de titlu executoriu unui înscris privat, legiuitorul a considerat necesar ca un asemenea caracter să poată fi stabilit doar pe cale legală, iar nu convenţională.
Singurele acte cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt contractele de concesiune a terenurilor cu destinaţie agricolă şi contractele de vânzare - cumpărare acţiuni încheiate de ADS în cadrul procesului de privatizare, însă în speţă, contractul dintre părţi are ca obiect concesiunea unei suprafeţe de teren de 226 mp pentru construirea unui complex comercial P+1.
Ca urmare, constatându-se că instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt sub aspectele arătate, se impune casarea cauzei cu trimitere spre rejudecarea cauzei.
Din această perspectivă se constată întemeiat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 neputându-se face o corectă aplicare a dispoziţiilor incidente cauzei fără lămurirea situaţiei de fapt.
Faţă de cele ce preced, constatând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (3) din acelaşi cod, recursul dedus judecăţii urmează a fi admis cu consecinţa casării hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Minicipiului Reşiţa prin Serviciul Public - Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa împotriva deciziei civile nr. 115/A din 17 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.