Operaţiunea de sale and leaseback. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Dispoziţii legale aplicabile în raport cu natura juridică a contractului
Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte
Index alfabetic : acţiune în constatarea nulităţii absolute
- sale and leaseback
- natura juridică
O.G. nr. 51/1997, art. 15, art. 22
C. civ. din 1864, art. 969, art. 1066, art. 1069
Din economia dispoziţiilor art. 22 din O.G. nr. 51/1997 rezultă că dispoziţiile ordonanţei se aplică şi în situaţia în care o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul sau obligaţia de răscumpărare la sfârşitul contractului de leasing, fiind, de asemenea, permisă răscumpărarea bunului obiect al unui contract de leasing de către furnizor de la locator/finanţator.
Operaţiunea de sale and leaseback reglementată de art. 22 din O.G. nr. 51/1997 nu poate fi asimilată cu contractul de credit, chiar dacă prezintă particularităţi faţă de forma clasică a contractului de leasing, fiind instituite norme speciale cu privire la regimul juridic al contractelor de leasing, astfel încât nu se poate invoca nulitatea clauzelor contractuale din perspectiva asimilării contractului de leasing cu contractul de împrumut bancar, normele care guvernează acest din urmă contract nefiindu-i aplicabile.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2786 din 30 septembrie 2014
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 794 din 5 februarie 2013, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC BCR L. IFN SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că la data de 9 decembrie 2008, între reclamanta SC S. SRL în calitate de vânzător şi viitor utilizator, pe de o parte, şi pârâta SC BCR L. IFN SA, în calitate de cumpărător, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4835/9 decembrie 2008 prin care reclamanta a vândut pârâtei dreptul de proprietate asupra imobilului situat în mun. Piteşti, A.R. nr. 20A, jud. Argeş, compus din teren intravilan, categoria curţi-construcţii în suprafaţă de 1285 mp şi construcţie cu destinaţia de atelier auto, cu o suprafaţă construită la sol de 230 mp. Conform art. 1.3, imobilul ce face obiectul contractului se cumpără de către pârâtă de la reclamantă cu surse financiare provenite de la un finanţator ales de cumpărător, fiind ulterior transmis în sistem de leasing financiar către reclamantă, în baza unui contract de leasing financiar încheiat la aceeaşi dată, între aceleaşi părţi.
Tot la data de 9 decembrie 2008, între pârâta SC BCR L. IFN SA, în calitate de locator şi reclamanta SC S. SRL, în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar privind imobilul din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4835/9 decembrie 2008. Conform art. 6.1, obiectul contractului l-a constituit finanţarea de către locator a imobilului prevăzut la art.2 şi transmiterea dreptului de posesie şi folosinţă a acestuia către utilizator în schimbul plăţii de către acesta a avansului, comisionului de management şi a ratelor de leasing (redevenţe) cu posibilitatea pentru utilizator de a deveni proprietar al imobilului la expirarea duratei contractului de leasing, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu prevederile contractuale.
Aceste contracte materializează o operaţiune de „sale and leaseback”, care este reglementată de dispoziţiile art. 22 din O.G. nr. 51/1997, ca o variantă a contractului de leasing. Prin intermediului tranzacţiei de „sale and leaseback”, vânzătorul bunului, devenit ulterior locatar/utilizator, poate beneficia de o sumă de bani ce poate fi utilizată pentru investiţii pe termen lung sau pentru capital de lucru, păstrând pe toata perioada de leasing drepturile de utilizare a bunului.
Instanţa a reţinut că operaţiunea de „sale and leaseback” nu se confundă cu o operaţiune de acordare a unui împrumut cu constituirea unei garanţii, aşa cum a susţinut reclamanta, invocând o serie de prevederi legale din O.G. nr. 28/2006, Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), Norma BNR nr. 12/13 septembrie 2007, O.M.F.P. nr. 2374/2007 referitoare la activitatea de creditare desfăşurată de instituţiile financiare nebancare (IFN).
S-au mai invocat de către reclamantă, în susţinerea tezei potrivit căreia operaţiunea de sale and leaseback reprezintă de fapt un împrumut, pentru garantarea căruia este afectat bunul luat în leasing, dispoziţiile pct. 90 alin. (5) lit. a) din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, prevăzute în anexa la Ordinul MFP nr. 1.752/2005, astfel cum a fost modificat prin Ordinul MFP nr. 2374/2007, potrivit cărora o tranzacţie de vânzare a unui activ pe termen lung şi de închiriere a aceluiaşi activ în regim de leasing (leaseback) se contabilizează în funcţie de clauzele contractului de leasing; astfel, dacă tranzacţia de vânzare şi închiriere a aceluiaşi activ are ca rezultat un leasing financiar, tranzacţia reprezintă un mijloc prin care locatorul acordă o finanţare locatarului, activul având rol de garanţie. Entitatea beneficiară a finanţării (locatarul) nu va recunoaşte în contabilitate operaţiunea de vânzare a activului, nefiind îndeplinite condiţiile de recunoaştere a veniturilor. Activul rămâne înregistrat în continuare la valoarea existentă anterior operaţiunii de leasing, cu regimul de amortizare aferent.
Instanţa a reţinut că toate aceste reglementări nu afectează, însă, natura juridică a operaţiunii de sale and leaseback care este distinctă de cea a unei acordări de credit. Împrejurarea că, din punct de vedere economico-financiar (contabil), vânzarea bunului urmată de leasingul financiar presupune anumite înregistrări similare acordării unei finanţări sub formă de împrumut cu constituirea unei garanţii asupra bunului fără deposedare, nu înseamnă şi o echivalenţă în ceea ce priveşte efectele lor juridice.
Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului amintit de reclamantă se aplică la contabilizarea economico-financiară, la înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni, şi presupune ca în cazul unor diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, înregistrarea să ţină cont de aspectul economic.
Acest principiu este, de altfel, consacrat de art. 11 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) având următorul conţinut: „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei…” Codul fiscal stabileşte, potrivit art. 1, cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii care constituie venituri la buget, precizează contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. Acest act normativ nu instituie principii general valabile şi aplicabile raporturilor juridice civile, fie ele şi între profesionişti, nici derogări de la principiile aplicabile convenţiilor dintre aceştia.
Prin urmare, teza reclamantei că, în realitate, contractul de leasing financiar constituie un împrumut nu a fost primită, întrucât ambele fiind contracte numite, au natură juridică proprie.
Reclamanta a pretins, prin primul petit al acţiunii deduse judecăţii, că sunt lovite de nulitate absolută următoarele clauze înscrise în contractul de leasing financiar nr. 71082/9 decembrie 2008, parte din tranzacţia de sale and leaseback încheiată de părţi:
- clauza de la art. 15.3 partea finală, potrivit căreia, în cazul încetării contractului de leasing prin acordul părţilor, locatorul are dreptul la „daune compensatorii în valoarea de 25% din valoarea contractului de leasing”;
- clauza de la art. 15.6, potrivit căreia „în cazul returnării imobilului, utilizatorul nu poate revendica restituirea parţială sau totală a plăţilor efectuate până în acel moment, acestea fiind considerate, în baza prezentului contract, ca reprezentând contravaloarea posesiei şi folosinţei imobilului până în momentul restituirii acestuia”;
- clauza de la art. 15.7 lit. b), privind obligaţia utilizatorului, în cazul rezilierii contractului de leasing din vina acestuia, de a plăti locatorului, cu titlu de daune interese, „contravaloarea imobilului, înţelegând prin aceasta valoarea de intrare la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele şi impozitele legale (TVA, alte servicii etc), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul imobilului cu titlu de capital”.
Motivul de nulitate absolută indicat de reclamantă este cauza ilicită, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 966, art. 968, art. 1087 raportat la art. 5 C. civ., susţinându-se de către reclamantă că mai sus menţionatele clauze abuzive au fost stabilite cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică ale art. 1084 cu referire la art. 1088 C. civ. de la 1864, în sensul că sumele ce ar rezulta cu titlu de daune compensatorii sau daune interese în cazul încetării contractului de leasing sunt cu mult mai mari decât pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit împrumutătorul, acestea fiind limitate la nivelul dobânzii legale conform Legii nr. 313/1879.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cauza, ca şi condiţie de fond, esenţială, generală, de validitate a actului juridic civil, reprezintă obiectivul urmărit la încheierea actului juridic şi este nelicită, când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Prin Decizia nr. XI/2005 pronunţată de Î.C.C.J. – Secţiile Unite, în recursul în interesul legii dat în aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., s-a reţinut că prin Legea nr. 313/1879, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare şi constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524/2 decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestaţiuni în natură, precum şi că "Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din Codul civil, sau în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din Codul civil".
S-a statuat că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală (stabilită de O.G. nr. 9/2000) decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere şi că, aşa fiind, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 C. civ., contravine prevederilor legii.
Câtă vreme, însă, instanţa a reţinut că între părţi nu s-a încheiat un împrumut/credit, nu se poate concluziona în sensul caracterului ilicit al clauzelor care stabilesc în sarcina locatarului/utilizatorului obligaţia de plată a unor daune interese compensatorii al căror cuantum depăşeşte dobânda legală calculată asupra ratelor de leasing rămase neachitate (iar nu asupra sumei împrumutate nerestituite, cum a denumit-o reclamanta).
Potrivit art. 11 din O.G. nr. 51/1997, în cadrul operaţiunilor de leasing drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi stipulate în contract şi nu vor fi limitate la prevederile art. 9 şi 10.
Reclamanta nu se poate prevala nici de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, întrucât nu face parte din categoria consumatorilor, astfel cum aceasta este definită prin art. 2 alin. (1) din lege.
Nu există temei pentru a diminua întinderea clauzei penale convenite de părţi, nici în ipoteza reglementată de art. 15.3 partea finală, nici în cea prevăzută la art. 15.7 lit. b) din contract, la nivelul dobânzii legale, care nu este aceeaşi cu dobânda din contractul de leasing financiar - 235.587,71 Euro conform scadenţarului anexat, nici la nivelul diferenţei dintre valoarea imobilului rezultata din raportul de evaluare - 1.146.786 Euro si preţul imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare şi de leasing - 700.000 Euro.
În temeiul principiului pacta sunt servanda, instanţa nu are posibilitatea, în principiu, de a reduce sau de a mări cuantumul clauzei penale, astfel cum prevede art. 1087 C. civ. de la 1864. Ca excepţie, potrivit art. 1070, numai în caz de executare parţială, instanţa poate micşora cuantumul clauzei penale proporţional cu ceea ce s-a executat.
Cât despre clauza de la art. 15.6, ce trebuie privită în corelaţie cu cea de la art. 15.5, plăţile efectuate de utilizator până la data returnării imobilului, ca urmare a încetării contractului de leasing prin reziliere din culpa acestuia, nu reprezintă daune-interese, ci contravaloarea posesiei şi folosinţei imobilului. Rezilierea, ca sancţiune pentru neexecutarea culpabilă de către o parte a obligaţiilor dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, operează numai pentru viitor, astfel că în cazul în care aceasta intervine, prestaţiile deja executate de aceasta nu se mai restituie.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, reţinând că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta aflată în culpă procesuală a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel SC S. SRL.
Prin decizia nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat, în temeiul următoarelor considerente:
Susţinerea apelantei potrivit căreia instanţa de fond, a pronunţat o soluţie eronată în ceea ce priveşte natura juridică a operaţiunii de sale and lease back a fost găsită neîntemeiată, având în vedere că, contractul de leasing este un contract numit, cu norme speciale, de reglementare, analogiile cu alte contracte neputând fi făcute.
Art. 22 din O.G. nr. 51/1997 reglementează doar o situaţie particulară a contractului de leasing care permite ca utilizatorul să se identifice cu furnizorul neavând nicio relevanţă cine încasează valoarea de intrare, întrucât din perspectiva contractului de leasing, efectele acestuia sunt aceleaşi indiferent dacă furnizorul şi utilizatorul sunt una şi aceeaşi persoană - relevant este faptul că utilizatorului îi revine obligaţia de a restitui cu dobânda aferentă suma finanţată.
Apelanta a invocat o serie de norme contabile care normează tratamentul contabil al acestei operaţiuni, însă efectele contractului de leasing nu se regăsesc în norme contabile, ci în legislaţia care reglementează respectivul contract, respectiv O.G. nr. 51/1997.
Este de esenţa contractului de leasing ca finanţatorul să devină proprietar, iar utilizatorul să beneficieze de transferul dreptului de proprietate după ce achită toate ratele de leasing, inclusiv valoarea reziduală. Aceasta este diferenţa specifică acestui tip de contract faţă de contractul de credit, orice asimilare cu alte contracte neputând fi primită. Orice contract de leasing presupune în mod necesar ca finanţatorul să achiziţioneze bunul de la un furnizor.
În ceea ce priveşte principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, acesta nu are aplicabilitate în prezenta speţă, întrucât acest principiu se aplică exclusiv în cazul înregistrărilor în contabilitate a unor operaţiuni.
În cauză, SC S. SRL a solicitat acordarea finanţării de către BCR L. IFN SA, cerere care a fost aprobată fiind încheiat contractul de leasing nr. 71082/9 decembrie 2008, drept pentru care Finanţatorul BCR L. IFN SA şi-a executat obligaţia esenţială de plată a preţului potrivit art. 9.1 din contract, fiind achitată în data de 17 decembrie 2008 valoarea de intrare în cuantum de 3.281.103,70 lei (700.000 EUR + TVA) în beneficiul reclamantei SC S. SRL.
Practic, utilizatorul, care a avut calitatea şi de furnizor, a încasat această sumă de bani urmând ca suma finanţată să fie restituită către BCR L. IFN SA cu dobânda aferentă pe întreaga perioadă contractuală convenită, timp de 120 luni, urmând ca la final să-i fie transferat şi dreptul de proprietate.
Astfel, din cuprinsul dispoziţiei art. 9.1. al contractului de leasing rezultă că finanţarea (adică încheierea contractului de vânzare cumpărare) este una din obligaţiile finanţatorului contractului de leasing care i-a naştere tocmai pentru că s-a încheiat contractul de leasing.
Art. 15.3 prevede că încetarea prin acordul părţilor a contractului, în orice altă situaţie decât cea prevăzută la art. 14 alin. 14.5 este posibilă numai dacă utilizatorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile scadente, locatorul având în această situaţie dreptul la daune compensatorii în valoare de 25% din valoarea contractului de leasing.
Acest articol reglementează situaţia în care utilizatorul solicită încetarea contractului de leasing înainte de termen. După cum se poate observa, contractul de leasing este încheiat pe o perioadă determinată, prin urmare nu putea fi denunţat unilateral de către utilizator înainte de termen, întrucât s-ar încălca principiul irevocabilităţii actului juridic civil. Evident că scopul contractului de leasing din perspectiva finanţatorului este să-şi recupereze suma finanţată, întrucât în sens contrar ar înregistra pierderi. Cu toate acestea, părţile au convenit să se poată înceta mai înainte de vreme contractul de leasing dar cu o anumită compensaţie, întrucât de multe ori simpla recuperare a bunului nu oferă repararea întregului prejudiciu născut din neachitarea tuturor ratelor de leasing.
În cauză reclamanta nu şi-a executat întocmai contractul de leasing, dat fiind că din cele 120 de rate convenite contractual aceasta a achitat doar 15. Ulterior acesta a depus o corespondenţă prin care a denunţat intempestiv contractul comunicând locatorului că nu înţelege să continue plata ratelor de leasing întrucât nu mai este interesată de contractul încheiat cu BCR L. Pe acest fond s-a comunicat utilizatorului încetarea contractului de leasing, însă cu respectarea art. 15.3. din contract, a cărui anulare s-a cerut. Comunicarea poziţiei intimatei s-a realizat prin adresa nr. DDC 939 prin care s-au comunicat condiţiile contractuale care trebuiau îndeplinite cumulativ cu privire la posibilitatea închiderii anticipate de comun acord.
Inexistenţa debitului - în cazul de faţă, reclamanta nu a îndeplinit această condiţie, întrucât chiar SC S. SRL a recunoscut in ultimul paragraf din adresa nr. 20330/14 aprilie 2010 că nu va mai achita factura emisă în data de 1 aprilie 2010.
Art. 15.6 prevede că, în cazul returnării bunului, utilizatorul nu poate revendica plăţile efectuate până în acel moment sau părţi din ele, acestea fiind considerate în baza prezentului contract ca reprezentând contravaloarea posesiei şi folosinţei bunului.
Acest articol este valabil reţine Curtea, întrucât în sens contrar dacă s-ar achiesa la teza apelantei - reclamante s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a utilizatorului, care practic ar folosi gratuit un bun care nu îi aparţine.
Astfel, reclamanta care este şi furnizor şi utilizator a încasat valoarea de intrare şi a înstrăinat către finanţator imobilul în cauză, asumându-şi în egală măsură achitarea ratelor de leasing. Numai că bunul a rămas în folosinţa SC S. SRL, şi cum bunul a trecut în proprietatea BCR L. IFN SA, este corect ca cel care a beneficiat de folosinţa unui bun care nu îi aparţine să achite o redevenţă în beneficiul proprietarului. Prin urmare, pentru cele 15 luni cât bunul a fost în folosinţa efectivă a utilizatorului, iar acesta a înţeles să achite de bună voie ratele de leasing, acestea sunt datorate, nefiind supuse repetiţiunii, aşa cum a susţinut apelanta.
Art. 15.7 lit. b) prevede că, în cazul restituirii bunului către locator, ca urmare a rezilierii prezentului contract din vina utilizatorului, acesta va plăti contravaloarea imobilului, înţelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele şi impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere şi cu alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul imobilului cu titlu de capital.
S-a afirmat prin motivele de apel că respectivul articol obligă la achitarea întregii valori a imobilului, ceea ce nu corespunde realităţii, întrucât din ultima teză a acestui articol rezultă că se scade din suma finanţată ceea ce s-a achitat deja cu titlu de capital.
Prin urmare, raţiunea inserării acestui articol este de a da dreptul finanţatorului de a-şi recupera exclusiv suma finanţată, diferenţa de capital neachitată de către utilizator.
În lipsa acestei prevederi, societatea de leasing ar înregistra un prejudiciu însemnat din nerestituirea sumei finanţate de către utilizator, întrucât restituirea bunului nu are nicio relevanţă economică pentru o societate de leasing, care se aşteaptă să încaseze sumele de bani indisponibilizate iniţial la data perfectării operaţiunii de leasing.
În cazul de faţă, chiar dacă bunul a fost restituit acesta nu a putut fi valorificat nici până în prezent iar, în cazul de faţă, BCR L. nu şi-a recuperat decât o mică parte din suma finanţată (s-au restituit 15 rate de leasing din cele 120 convenite contractual) în timp ce SC S. SRL este cel care a încasat valoarea de intrare de 700.000 EUR.
În ceea ce priveşte conţinutul art. 15.7 lit. b) din contractul de leasing, acesta nu este de natură să creeze un dezechilibru între părţi, ci dimpotrivă are menirea de a echilibra prejudiciul pe care societatea de leasing îl cunoaşte în condiţiile în care utilizatorul înţelege să nu mai restituie ratele de leasing la care el însuşi s-a obligat.
Inserarea unei atare clauze este expresia principiului forţei obligatorii a actului juridic civil [art. 969 alin. (1)] precum şi a irevocabilităţii actului juridic întrucât este firesc ca utilizatorul să fie ţinut să-şi execute obligaţiile pe care el însuşi şi le-a asumat.
Societatea de leasing efectuează la începutul contractului de leasing o cheltuială (constând în plata preţului de achiziţie) şi în mod firesc utilizatorul trebuie să o restituie finanţatorului eşalonat prin plata ratelor de leasing pe perioada convenită contractual.
Utilizatorul are obligaţia de a executa în natură obligaţiile pe care şi le-a asumat, adică în cazul în speţă, plata la scadenţă a ratelor de leasing, iar predarea bunului echivalează cu o neexecutare a contractului de leasing, predarea bunului neoferind lichidităţile necesare pentru acoperirea prejudiciului înregistrat din neîncasarea la termen a ratelor de capital pentru acoperirea preţului de achiziţie.
În condiţiile în care utilizatorul în mod intempestiv, după ce intimata a achitat o sumă de bani către furnizor, a luat decizia de a nu mai achita ratele de leasing din diverse motive, atunci BCR L. a fost privată de dreptul de a încasa restul ratelor de leasing, care erau destinate tocmai pentru acoperi suma pe care a plătit-o iniţial la furnizor.
Contractul de leasing este un contract de natură comercială, şi în asigurarea echilibrului contractual se impune respectarea principiilor autonomiei de voinţă a părţilor, a libertăţii contractuale şi a forţei obligatorii a contractului la care părţile au înţeles, prin propria lor voinţa liberă şi neviciată, şi să-şi asume obligaţii în schimbul drepturilor dobândite, convenţiile legal făcute având între părţi putere de lege.
În ipoteza în care utilizatorul nu mai achită ratele de leasing astfel cum s-a obligat, este firesc ca finanţatorul să insereze în contract o clauză în care să i se recunoască dreptul de a recupera pe lângă sumele facturate şi neachitate şi diferenţa de capital pe care finanţatorul a achitat-o deja către furnizor.
Instituţia daunelor interese stabilite prin clauza penală este recunoscută atât de legislaţia românească şi de cea europeană, cât şi de jurisprudenţă. Ea are o cauză-scop concretă (stabilirea anticipată a prejudiciului ce va fi suferit de către creditoare ca urmare a rezilierii contractului din culpa exclusivă a utilizatorului), care este reală şi licită, pentru că orice încetare intempestivă a unui contract de finanţare (aşa cum este contratul de leasing financiar), în care finanţarea a fost deja acordată, va aduce prejudicii finanţatorului.
S-a susţinut de apelantă că „încetarea unui contract prin acordul părţilor, contract în baza căruia ambele părţi aveau obligaţii cu executare succesivă, presupunea renunţarea pentru viitor de către ambele părţi la drepturile pe care le aveau în calitate de creditori ai obligaţiilor interdependente".
În cazul contractului de leasing, cele două părţi nu au obligaţii succesive şi interdependente. Finanţatorul este cel care la începutul contractului îşi execută o obligaţie esenţială de a dispune de o plată către furnizor, expunându-se astfel faţă de utilizatorul său, (în cazul de faţă pentru suma de 700.000 EUR) şi ulterior se naşte obligaţia succesivă a utilizatorului de a restitui aceeaşi suma de 700.000 EUR plus dobânda convenită eşalonat pe toată perioada leasingului.
Prin urmare, societatea de leasing dacă se vede în situaţia în care utilizatorul decide de a nu-şi mai onora obligaţiile de a restitui suma finanţată este prejudiciată şi are dreptul de a solicita ca utilizatorul să fie obligat să restituie diferenţa de capital rămasă.
Împotriva deciziei nr. 330 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S. SRL Bucureşti solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceiaşi instanţă.
În drept recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care s-au înlăturat motivele de apel referitoare la încălcarea prevederilor art. 1069 C. civ. şi art. 15 din O.G. nr. 51/1997 şi cele rezultând din încălcarea regulii de drept comun conform căruia o parte nu poate să solicite recuperarea unui prejudiciu la producerea căruia a consimţit.
Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a apelului doar în ceea ce priveşte primul motiv de apel, respectiv cel prin care s-a susţinut calificarea operaţiunii de sale and leaseback ca fiind o operaţiune de creditare în cadrul căreia este interzisă stipularea unei clauze penale. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 1069 C. civ. care interzic cumularea penalităţilor cu obligarea la îndeplinirea obligaţiei principale, instanţa de apel nu a făcut deloc o analiză a consecinţelor contractuale ale rezilierii din perspectiva utilizatorului din contractul de leasing în sensul de a stabili care dintre acestea reprezintă în realitate obligarea la îndeplinirea obligaţiei asumate contractual, care reprezintă obligaţii derivând din clauza penală şi dacă se regăsesc ambele tipuri de obligaţii fapt care ar atrage sancţiunea nulităţii. Se susţine de către recurentă că lipseşte cu desăvârşire motivarea privind înlăturarea considerentelor legate de încălcarea prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997 care reglementează în mod limitativ răspunderea utilizatorului în cazul rezilierii contractului de leasing din culpa sa.
Recurenta arată că nici celui de al treilea motiv de apel nu i-a răspuns în vreun fel instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, întrucât, făcând referire la art. 15.3 din contractul de leasing cel care impune obligaţia utilizatorului de a achita daune compensatorii în cazul încetării contractului prin acordul părţilor, instanţa expune din start condiţiile specifice unui alt caz de încetare a contractului, prin urmare, instanţa, în loc să analizeze condiţiile şi consecinţa unei cauze care reglementează încetarea contractului prin acordul părţilor, analizează în mod total inexplicabil condiţiile şi consecinţele încetării contractului ca urmare a denunţării de către una din părţi.
Referitor la criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta arată că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, iar sumara motivare este străină de natura cauzei. Existenţa unor motive străine de natura pricinii şi de lipsa oricărei preocupări a instanţei privind motivarea hotărârii reiese şi din faptul că, deşi s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a trei clauze penale inserate într-un contract de leasing financiar privind un imobil, parte componentă a unei tranzacţii de sale and leaseback este faptul că instanţa face vorbire de un alt bun decât cel în cauză.
Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, a constatat că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed.
Reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii unor clauze contractuale inserate în contractul de leasing nr. 71082 din 9 decembrie 2008 încheiat cu pârâta.
Nulitatea a fost invocată în principal din perspectiva considerării contractului de leasing ca fiind un contract de împrumut cu consecinţa aplicării dispoziţiilor legale în materie de împrumut iar, în secundar, prin raportare la dispoziţiile de drept comun fiind susţinută nulitatea clauzelor motivat de faptul că sunt încălcate dispoziţiile art. 1069 C. civ.
Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., criticând, din perspectiva ambelor motive, faptul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel iar hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 raportat la dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., acestea se vor reţine ca nefondate având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă faptul că instanţa a analizat toate aspectele esenţiale invocate prin cererea de apel, reţinând natura juridică de contract de leasing a contractului dedus judecăţii precum şi legalitatea clauzelor contractuale pretins nule.
Cu referire la critica privind natura juridică a contractului dedus judecăţii, Înalta Curte, reţine că regimul juridic al contractelor de leasing este reglementat de Ordonanţa nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile privind contractele de împrumut.
Prin actul normativ menţionat mai sus, au fost instituite norme speciale privind regimul juridic al contractelor de leasing iar operaţiunea de leasing dedusă judecăţii este reglementată în mod expres în art. 22 al Ordonanţei nr. 51/1997, şi, chiar dacă prezintă particularităţi faţă de forma clasică a contractului de leasing, acestea nu-i conferă natura unei operaţiuni de creditare, după cum susţine eronat recurenta.
Teza recurentei privind faptul că i s-ar aplica contractului de leasing normele juridice care guvernează materia creditării va fi înlăturată întrucât contractul de leasing nu poate asimilat cu contractul de credit, aceste contracte prezentând diferenţe semnificative. Într-adevăr forma clasică a contractului de leasing se aseamănă cu contractul de credit bancar întrucât din punct de vedere economic, atât leasingul, cât şi creditul bancar presupun un împrumut pe termen determinat cu achitarea de către debitor a dobânzii. Din punct de vedere juridic însă, suntem în prezenţa a două contracte diferite deoarece în cazul creditului bancar clientul primeşte o sumă de bani de la instituţia financiară, pe când în cazul contractului de leasing, locatorul nu oferă locatarului bani, ci finanţează cumpărarea unui bun, pe care ulterior îl transmite locatarului în posesiune şi folosinţă temporară.
Faţă de aceste considerente, rezultă că nu se poate reţine ca fondată critica recurentei privind nulitatea clauzelor contractuale din perspectiva asimilării contractului de leasing cu contractul de împrumut bancar, normele care guvernează acest din urmă contract nefiind aplicabile în cauză.
Recurenta a criticat şi faptul că instanţa de apel nu a analizat nulitatea clauzelor prin prisma art. 1069 C. civ. care interzice cumularea penalităţilor cu obligarea la îndeplinirea obligaţiei principale.
Criticile recurentei legate de nulitatea clauzelor contractuale în temeiul art. 1069 C. civ., se vor reţine ca nefondate având în vedere regimul juridic al contractului de leasing, astfel cum acesta este reglementat prin legea specială, respectiv O.G. nr. 51/1997.
Astfel, în conformitate cu art. 15 al O.G. nr. 51/1997, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţiile de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive calculate de la data scadenţei prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.
Se observă, însă, că prevederile O.G. nr. 51/1997 acoperă doar dreptul finanţatorului la restituirea bunurilor plasate în leasing şi la obligarea utilizatorului de a plăti sumele datorate până la data restituirii obiectului material al leasingului. Dispoziţia citată nu se referă expressis verbis şi la daunele-interese reprezentate de prejudiciul încercat de finanţator după data restituirii obiectului material al leasingului, însă în aceeaşi prevedere legală, în chiar debutul reglementării sale, se statuează că dispoziţiile sale îşi găsesc aplicarea "dacă în contract nu se prevede altfel".
Se constată astfel că, dispoziţia legală invocată, prin menţiunea ”dacă în contract nu se prevede altfel”, lasă posibilitatea părţilor să stipuleze în contract modul în care vor fi percepute daunele interese în situaţia în care, din culpa utilizatorului, survine rezilierea contractului de leasing.
Această dispoziţie legală urmăreşte să permită finanţatorului, având în vedere complexitatea naturii contractului de leasing, să-şi recupereze prejudiciul în cazul încetării contractului înainte de termenul stabilit întrucât acesta efectuează la începutul contractului de leasing o cheltuială constând în preţul de achiziţie al bunului în scopul recuperării ulterioare a sumei investite. Prin urmare, norma specială conţinută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părţile au posibilitatea să recurgă pe cale convenţională.
Înalta Curte, constată că părţile au procedat în acest mod, în sensul că au inclus o clauză convenţională având natura juridică a clauzei penale reglementată de dreptul comun şi anume de art. 1066 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului de leasing.
Potrivit art. 1066 din vechiul Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de leasing, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i, clauza penală fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul sau. Aşadar, rolul clauzei penale este acela de a evalua pe cale convenţională prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încălcării de către debitor a obligaţiilor contractuale, instituind în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a a-i achita creditorului o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială.
În acest sens, prin art. 15.3 se prevede că încetarea prin acordul părţilor a contractului, în orice altă situaţie decât cea prevăzută la art. 14 alin. 14.5 este posibilă numai dacă utilizatorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile scadente, locatorul având în această situaţie dreptul la daune compensatorii în valoare de 25% din valoarea contractului de leasing.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat legalitatea clauzelor a căror nulitate se solicită raportat la dispoziţiile legale şi contractuale incidente.
Din economia dispoziţiilor art. 15 din ordonanţă rezultă, pe de o parte, că părţile pot conveni asupra daunelor-interese datorate pentru rezilierea contractului, statuându-se că acestea se pot întinde, cel puţin, până la data restituirii obiectului material al leasingului, iar pe de altă parte, că părţile pot conveni şi altfel, în sensul de a stipula o altă determinare a daunelor-interese, mai restrânsă sau mai întinsă decât cea la care se referă norma legală evocată.
Încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate avea ca efect cauzarea unui prejudiciu constând în ratele de leasing şi dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanţatorul avea speranţa legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale la daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând ratele de leasing contractuale viitoare şi, după caz, dobânzile asupra acestor rate, nu este contrară dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Este cunoscut faptul ca prevederile art. 969 din vechiul Cod civil ridică la rang de lege convenţia părţilor, aşa încât acestea sunt ţinute la executarea, întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor asumate. Invalidarea convenţiei ori a uneia dintre clauzele acesteia nu poate avea loc decât pentru cazurile prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 948 şi urm. din actul normativ menţionat. În cauză nu au fost însă aduse argumente de natură să releve în mod concret încălcarea dispoziţiilor legale privind modul de reglementare al clauzei penale.
Referitor la criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte le-a reţinut ca nefondate având în vedere că instanţa a analizat aspecte esenţiale ale cauzei respectiv natura contractului dedus judecăţii şi legalitatea clauzelor a căror nulitate s-a solicitat.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză şi că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.