Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 12 decembrie 2011, reclamantul S.C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.R. SA, constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 22324 din 18 noiembrie 2011, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei a cărei anulare a solicitat-o.
Prin Sentinţa civilă nr. 6996 din 13 iunie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a dispus declinarea competenţei de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, argumentând că deşi, prin textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, se stabileşte o competenţă teritorială alternativă, acest fapt doar dă posibilitatea reclamantului alegerii dintre două instanţe deopotrivă competente. Totodată, din dispoziţiile art. 269 din Legea nr. Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care reglementează o competenţă teritorială exclusivă, reiese că în materia conflictelor de muncă, competenţa de soluţionare aparţine instanţelor din circumscripţia în care reclamantul îşi are domiciliul. Întrucât din contractual individual de muncă reiese că domiciliul contestatorului este în Tulcea, localitatea locului de muncă nefiind precizată, rezultă că Tribunalul Tulcea este competent.
Prin Sentinţa civilă nr. 1945 din 27 octombrie 2014, Tribunalul Tulcea, secţia civilă de contencios administrativ şi fiscal, a declinat la rândul lui competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, reclamantul are posibilitatea alegerii competenţei teritoriale între instanţa de locul domiciliului său şi instanţa de la locul de muncă. Or, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată acesta avea domiciliul în Bucureşti, prin introducerea acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti, acesta instanţă a devenit competentă în soluţionarea cauzei.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă, în raport de dispoziţiile art. 21 şi 22 C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Asupra conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din C. proc. civ., competenţa teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 22324 din 18 noiembrie 2011, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei a cărei anulare a solicitat-o.
Potrivit art. 1 pct. 1 lit. p) pct. iii teza a 2-a din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: "De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: (iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora".
Întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în principal, constatarea nulităţii unei decizii de concediere, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.
Ca dispoziţie specială, art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează în alin. (1) că: "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii" iar alin. (2) prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".
Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că: " Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.".
Astfel, potrivit art. 12 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În cauza de faţă, se constată că domiciliul reclamantului la momentul sesizării instanţei era în Bucureşti, aşa cum rezultă din copia certificată conform cu originalul a cărţii de identitate, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla tot în Bucureşti, aşa cum rezultă din Contractul individual de muncă nr. 2154 din 18 aprilie 2006, pct. D, aflat la fila 80 a dosarului Tribunalului Bucureşti. Reiese deci că, Tribunalul Bucureşti, era singura instanţă competentă în soluţionarea cauzei.
Reclamantul prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, a învestit în mod legal această instanţa, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.
Astfel cum deja s-a arătat, opţiunea reclamantului de a sesiza, fie instanţa de la locul în care se desfăşurau raporturile de muncă, fie pe cea de la domiciliul existent la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, în speţă, acestea fiind aceleaşi, este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale mai sus evocate, aceasta putând fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.
Împrejurarea că la data încheierii contractului individual de muncă, domiciliul reclamantului era în Tulcea, nu poate avea drept consecinţă atragerea competenţei instanţei de la domiciliul acestuia, aşa cum în mod greşit a reţinut Tribunalul Bucureşti, atâta vreme cât, la data sesizării instanţei, reclamantul îşi schimbase adresa de domiciliu în Bucureşti. Aceasta întrucât dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care, raţiunea legiuitorului în edictarea normelor de competenţă a fost aceea a stabilirii competenţei teritoriale a instanţelor în funcţie de domiciliul reclamantului la data înregistrării cererii de chemare în judecată, din perspectiva accesului cât mai facil la justiţie.
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 22 C. proc. civ., stabileşte că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2015.
Procesat de GGC - GV