Renunțarea la cererea principală de chemare în judecată. Cerere reconvențională. Prorogare legală de competență.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența teritorială.
Index alfabetic : cerere reconvențională
- cerere incidentală
- prorogare de competență
- conflict negativ
NCPC, art. 30, art. 114, art. 209, art. 123, art. 230, art. 131
Prorogarea legală de competenţă prevăzută de dispozițiile art. 123 alin. (1) NCPC produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent dacă cererea principală şi cererea reconvenţională se soluţionează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui nou dosar, întrucât - chiar prin judecarea sa separată - cererea reconvenţională păstrează caracterul incidental în raport cu cererea principală, dobândit prin formularea cererii în condiţiile art. 209 NCPC, neputând fi considerată o cerere introductivă de instanţă, în sensul art. 30 alin. (3) NCPC.
Astfel, din moment ce instanța a constatat, la primul termen de judecată fixat după încheierea etapei regularizării, că este competentă a soluţiona cererea principală şi a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acesteia, a rămas învestită şi cu soluţionarea cererii reconvenţionale, înregistrată separat, fără a fi posibilă, în noul dosar format, verificarea distinctă a competenţei de soluţionare a acestei cereri incidentale.
Secția I civilă, decizia nr. 222 din 23 ianuarie 2015
La data de 25 septembrie 2013, pe rolul Judecătoriei Sibiu a fost înregistrată acţiunea formulată de reclamanta B.O.M., în contradictoriu cu pârâtul L.B., având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti privitor la minorii B.A. şi B.C.
În cadrul aceluiaşi dosar, pârâtul B.L. a formulat o cerere reconvențională, având ca obiect stabilirea locuinţei celor 2 minori la tată.
Faţă de împrejurarea că reclamanta B.O. a renunţat la acţiune şi apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 210 alin. (2) C.proc.civ. (anume „dacă numai cererea reconvențională este în stare de judecată, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale"), Judecătoria Sibiu a dispus disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală şi înregistrarea separată a acesteia sub nr. xxx47/306/2013.
Prin sentinţa nr. 3295 din 03 iunie 2014, Judecătoria Sibiu a admis excepţia necompetenţei
sale teritoriale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei ce formează dosarul nr. xxx47/306/2013 în favoarea Judecătoriei Braşov,
Judecătoria Sibiu a reţinut că, întrucât obiectul acţiunii îl constituie restabilire domiciliu minori care face parte dintre cererile date de noul Cod civil în competenţa instanţei de tutelă şi familie, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 114 C.proc.civ., potrivit cărora cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.
S-a mai reţinut că, deşi art. 123 C.proc.civ. prevede că cererile accesorii, adiţionale precum şi cele incidentale, se judecă de către instanţa competentă pentru cererea principală, în cauză nefiind vorba despre o astfel de cerere, întrucât prin disjungerea cererii reconvenţionale din dosarul nr. xxx84/306/2013 şi formarea unui nou dosar, cererea reconvențională a devenit cerere principală.
În plus, Judecătoria Sibiu a reţinut că în dosarul nr. xxx84/306/2013 instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cauzei şi a dispus disjungerea cererii reconvenţionale fără a atinge etapa de verificare a competenţei, conform art. 131 C.proc.civ.
Judecătoria Braşov, prin sentinţa nr. 12219 din 07 noiembrie 2014, a admis la, rândul său, excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
Constatând ivit conflict negativ de competenţă între cele două judecătorii sus-menţionate, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
În motivarea soluţiei, Judecătoria Braşov a reţinut că cererea reconvențională constituie, potrivit definiţiei date de art. 30 alin. (6) NCPC, o cerere incidentală care, potrivit art. 123 alin. (l) din acelaşi cod, cade în competenţa de soluţionare a instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale, respectiv a Judecătoriei Sibiu, în condiţiile în care obiectul acesteia (stabilire domiciliu minori) nu se încadrează în excepţiile expres şi limitativ prevăzute de acest articol, nefiind o cerere privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv.
S-a mai reţinut că întrucât competenţa instanţei se determină la momentul sesizării acesteia, instanţa competentă să soluţioneze cererea principală rămâne învestită să soluţioneze şi cererea reconvenţională, după disjungerea în vederea soluţionării separate, în condiţiile art. 210 NCPC, chiar dacă aceste cereri s-ar fi supus, formulate fiind pe cale principală, altor cereri de competenţă (contrar susţinerilor pârâtei).
De altfel, prin precizarea expresă, din cuprinsul art. 123 alin. (l) NCPC, a împrejurării că instanţa care soluţionează cererea principală este competentă a soluţiona şi celelalte cereri formulate în cursul judecăţii, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe, legiuitorul nu face decât să tranşeze o controversă de drept procesual, legată de viabilitatea prorogării competenţei în condiţiile nerespectării normelor imperative de competenţă materială sau teritorială, dispută atrasă de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 17 C.proc.civ. din 1865, neconstituind, în sine, o noutate legislativă.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 123 alin. (1) NCPC, cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale, se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 din acelaşi cod (cereri în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediu! debitorul).
Art. 123 NCPC reglementează un caz de prorogare legală a competenţei, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile accesorii, adiţionale şi incidentale formulate în aceeaşi cauză, chiar dacă în mod obişnuit, acestea nu ar fi intrat în competenţa sa materială ori teritorială.
Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competenţă în ceea ce priveşte judecata cererilor accesorii şi incidentale în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale, sunt imperative şi se aplică prin derogare de la normele generale de competenţă materială sau teritorială exclusivă.
În speţă, cererea reconvenţională prin care pârâtul a solicitat stabilirea domiciliului celor doi minori la tată, a fost disjunsă de cerere principală, prin încheierea de şedinţă din 17 decembrie 2013, formându-se un nou dosar a cărui competenţa de soluţionare a fost declinată în favoarea Judecătoriei Braşov, în considerarea art. 114 alin. (1) NCPC, ce consacră competenţa teritorială exclusivă a instanţei de Ia domiciliul sau reşedinţa persoanei ocrotite, pentru soluţionarea cererilor privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi familie.
Cerere reconvenţională reprezintă, potrivit art. 30 alin. (6) NCPC, o cerere incidentală.
Caracterul său de cerere incidentală atrage aplicabilitatea art. 123 alin. (1) NCPC, în sensul că se judecă de către instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă cererea reconvenţională ar fi fost de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, în ipoteza în care ar fi fost promovată pe calea unui proces separat ca cerere principală.
Prorogarea legală de competenţă produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent dacă cererea principală şi cererea reconvenţională se soluţionează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui nou dosar, ca urmare a faptului că cererea principală este în stare de judecată, în aplicarea art. 230 alin. (2) din cod, precum în speţă. Art. 123 alin. (1) nu distinge între diferitele situaţii de soluţionare a cererii reconvenţionale în raport cu cererea principală şi nici nu este prevăzută în mod expres o normă derogatorie de la această regulă pentru ipoteza disjungerii cererii reconvenţionale, astfel încât, în acest ultim caz, art. 123 alin. (1) este aplicabil.
De asemenea, prin judecarea sa separată, cererea reconvenţională păstrează caracterul incidental în raport cu cererea principală, dobândit prin formularea cererii în condiţiile art. 209 NCPC, neputând fi considerată o cerere introductivă de instanţă, în sensul art. 30 alin. (3) NCPC. O derogare de la această regulă ar fi trebuit prevăzută în mod expres de către legiuitor, ceea ce nu s-a întâmplat.
Din această perspectivă, verificarea competenţei instanţei sesizate de către reclamant, în aplicarea art. 131 NCPC, poate viza doar cererea principală, nu şi cererile accesorii şi incidentale, în privinţa cărora este aplicabil art. 123 alin. (1) din cod.
Astfel, din moment ce Judecătoria Sibiu a constatat, la primul termen de judecată fixat după încheierea etapei regularizării, că este competentă a soluţiona cererea principală şi a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acesteia, a rămas învestită şi cu soluţionarea cererii reconvenţionale, înregistrate separat, fără a fi posibilă, în noul dosar format, verificarea distinctă a competenţei de soluţionare a acestei cereri incidentale.
Aprecierea instanţei astfel învestite în sensul că era necesară parcurgerea etapei regularizării în privinţa cererii reconvenţionale după înregistrarea sa separată nu poate fi cenzurată în cadrul procesual de faţă, însă, nu poate justifica o verificare distinctă a competenţei de soluţionare a acestei cereri, cât timp se conservă caracterul incidental al cererii reconvenţionale chiar şi după judecarea cererii principale şi disjungerea cererii reconvenţionale.
Prin urmare, în cauză, judecarea cererii reconvenţionale este de competenţa instanţei competente să soluţioneze cererea principală, respectiv Judecătoria Sibiu, întrucât operează prorogarea legală de competenţă, indiferent dacă, avându-se în vedere obiectul cererii reconvenţionale, aceasta ar fi fost, eventual, de competenţa teritorială a Judecătoriei Braşov, dacă s-ar fi formulat pe cale principală, în aplicarea art. 114 alin. (1) NCPC.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 NCPC, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.