Acţiune având ca obiect obligaţia de predare a unui bun mobil prin anticipaţie. Consecinţe
Cuprins pe materii : Drept comercial. Drepturi reale
Index alfabetic : obligaţie de a face
- bun mobil prin anticipaţie
C. civ. din 1864, art. 465 alin. (2), art. 480
O.U.G. nr. 107/2002, art. 1
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni.
Este corectă soluţia instanţei de calificare a bunului ca fiind mobil prin anticipaţie, în cazul în care printr-un contract s-a prevăzut ca una dintre părţi să devină beneficiara balastului desprins de pe albia unui râu, întrucât, chiar dacă acesta înainte de exploatare este un bun imobil întrucât este prins de sol, în considerarea a ceea ce părțile au convenit prin contract, respectiv predarea acestuia, bunul devine mobil prin anticipaţie.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 534 din 17 februarie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 543 din 20 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. xx01/91/2013 a fost respinsă excepţia lipsei competenţei teritoriale a Tribunalului Bacău, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta SC R.C. SRL Vaslui în contradictoriu cu pârâta AN A.R. - Administraţia Bazinală de Apă Siret, având ca obiect obligarea pârâtei să-i predea reclamantei cantitatea de 195.752 mc balast şi să-i plătească suma de 500.000 lei, reprezentând lipsa de folosinţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Pentru soluţionarea excepţiilor competenţei teritoriale a instanţei şi a prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a analizat cu prioritate dreptul de proprietate al infrastructurii Sistemului Naţional de Gospodărire a Apelor.
În art. 1 al O.U.G. nr. 107/5 septembrie 2002 se arată că pârâta doar administrează, păstrează integritatea şi protejează patrimoniul public de interes naţional, care cuprinde infrastructura sistemului naţional de gospodărire a apelor şi pentru gospodărirea durabilă a resurselor de apă, care reprezintă monopol natural de interes strategic.
Rezultă, deci, că reclamanta nu se poate prevala de vreun drept de proprietate asupra unui bun imobil, chiar şi prin destinaţie, pentru a-l putea revendica în condiţiile art. 480 C. civ.
Minuta din data de 10 mai 2002 invocată de reclamantă atât în acţiunea iniţială, cât şi în modificarea şi precizarea acţiunii a fost încheiată între SC T.C.F.R. SRL şi D.A.S. (Direcţia Apelor Siret) Bacău, stipulându-se în favoarea reclamantei o compensare ulterioară, ca modalitate de stingere a datoriilor în sensul dispoziţiilor art. 1143-1153 C. civ.
Rezultă, deci, că, acţiunea fiind promovată la data de 14 februarie 2013, nefiind aplicabil noul cod de procedură civilă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 privind competenţa exclusivă, aplicabil doar cererilor privind bunuri imobile.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 coroborate cu art. 10 C. proc. civ. privind competenţa teritorială, Tribunalul Bacău fiind competent în soluţionarea cauzei, motiv pentru care a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale invocată de reclamantă.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a admis-o deoarece în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar de la data de 10 mai 2002 şi până la data învestirii instanţei au trecut mai mult de trei ani şi nu s-a făcut nici o dovadă a întreruperii sau suspendării termenului de prescripţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC R.C. SRL Vaslui prin administrator judiciar M.R.L. SPRL, apel scutit de plata taxei de timbru conform dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006 cu modificările şi completările ulterioare.
Prin decizia nr. 49 din 16 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:
Indicarea eronată de către prima instanţă a căii de atac împotriva hotărârii pronunţate nu atrage caracterul nelegal al acesteia, hotărârea judecătorească fiind supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul său. Repararea eventualului prejudiciu produs în acest mod vreuneia dintre părţi se poate realiza prin aplicarea instituţiilor juridice relative la termenele şi condiţiile de promovare a căilor de atac. Având în vedere că în prezenta cauză apelanta a fost în măsură să formuleze şi să depună calea de atac a apelului reglementată de art. 282, art. 284 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, formularea unei asemenea critici este lipsită de o finalitate concretă, respectiv de remediu procesual pentru o vătămare produsă.
Verificarea legalităţii hotărârii apelate din perspectiva competenţei teritoriale şi a condiţiilor de incidenţă a instituţiei prescripţiei extinctive implică stabilirea naturii bunurilor vizate de prezentul litigiu, cu consecinţe juridice asupra calificării acţiunii formulate şi asupra stabilirii regimului juridic al acesteia.
Din această perspectivă, instanţa constată prin raportare la contractul nr. 7115/1 iulie 2011 şi actul adiţional nr. 1/2002 că obiectul acestuia a constat în serviciul de asigurare a gospodăririi nisipurilor şi pietrişurilor din albia minoră a râului Siret din zona Turcenii Noi, judeţul Galaţi, prestatorul obligându-l să permită extragerea cantităţilor consemnate în anexa contractului în limita atribuită prin autorizaţia de gospodărire a apelor, reclamanta fiind beneficiarul execuţiei lucrărilor hidrotehnice pe râul Siret în punctul Ciuşlea, conform contractului nr. 318/2 aprilie 2002.
Drept urmare, balastul a cărei predare a fost solicitată prin acţiunea introductivă intră în categoria bunurilor mobile prin anticipaţie, având în vedere că, deşi prin natura lor sunt imobile, părţile contractelor încheiate succesiv le tranzacţionează ca bunuri mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Această manifestare de voinţă rezultă cu prisosinţă nu doar din contractul iniţial nr. 7115/2001, dar şi din minuta încheiată la data de 10 mai 2002 prin care cu privire la cantitatea de 195.752 mc balast, ce face obiectul prezentei cauze, s-a convenit predarea-primirea de către părţile contractante.
Drept urmare, dând eficienţă voinţei părţilor exprimată în mod neechivoc prin actele juridice menţionate, natura bunului a cărui predare se urmăreşte prin acţiunea formulată este un bun mobil prin anticipaţie.
Din perspectiva competenţei teritoriale de judecată a cauzei în primă instanţă, consecinţa stabilirii naturii bunului ca fiind mobil constă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ.
Regimul juridic al instituţiei prescripţiei extinctive în cazul cererilor care vizează bunuri mobile este reglementat de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 – art. 1, care reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani pentru dreptul la acţiune având un obiect patrimonial. Cum prezenta acţiune are ca obiect predarea unui bun mobil, termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani, momentul de la care a început să curgă fiind reprezentat de data încheierii minutei din 10 mai 2002 când pârâta a recunoscut obligaţia de predare a cantităţii de 195.752 mc balast.
Având în vedere data formulării cererii introductive – 14 februarie 2013, data poştei, Curtea a reţinut că, în mod legal şi temeinic, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, termenul împlinindu-se la data de 10 mai 2005, potrivit modului de calcul al termenului prevăzut de art. 101 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva deciziei nr. 49 din 16 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC R.C. SRL prin lichidator judiciar M.R.L. SPRL Iaşi, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Vrancea. În drept a fost invocat art. 304 pct. 9 şi 3 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că în analizarea acestuia instanţa urmează să stabilească care este natura juridică a bunului revendicat pentru a stabili care este instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată, acest lucru având relevanţă în problema prescripţiei, întrucât revendicarea unui bun imobil este imprescriptibilă.
Recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor Codului civil vechi referitoare la calificarea naturii bunurilor, fapt care a condus la o greşită stabilire a competenţei şi la respingerea acţiunii ca fiind prescrisă. Se arată că, deşi recurenta a supus atenţiei instanţei o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din vechiul Cod civil având la bază un act juridic prin care a operat transferul proprietăţii unui bun imobil prin natura sa, instanţa a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor legale în materia calificării bunurilor, fapt care a condus la o nelegală stabilire a propriei competenţe de a soluţiona litigiul, precum şi în materie de prescripţie. Deşi instanţa a avut la dispoziţie şi a analizat toate actele juridice încheiate de părţi şi care au condus la declanşarea litigiului aceasta a reţinut în mod nejustificat că, dându-se eficienţă voinţei părţilor exprimată în mod neechivoc prin actele juridice încheiate, natura bunului a cărei predare se urmăreşte este aceea de bun mobil prin anticipaţie, făcând aplicarea prevederilor din NCPC unei situaţii juridice născute cu mult înainte de intrarea în vigoare a acestuia.
A susținut recurenta că, potrivit art. 462, art. 463 și art. 464 din vechiul Cod civil, balastul, care a format obiectul obligaţiei de predare consemnată în minuta din 10 mai 2002 încheiată între părţi, este un bun imobil prin natura sa, întrucât, nefiind încă extras, nu poate fi considerat bun mobil deoarece este legat de sol.
Recurenta a arătat că în cauză sunt aplicabile prin analogie dispozițiile art. 465 din vechiul Cod civil, referitoare la faptul că fructele încă neculese sunt bunuri imobile, prin urmare şi balastul încă neextras de pe albia râului reprezintă tot un bun imobil.
Contrar considerentelor reţinute de instanţa de apel, Codul civil vechi nu face distincţie între bunurile imobile şi mobile prin anticipaţie, categoria bunurilor mobile prin destinaţie fiind exclusiv o creaţie doctrinară, care a dobândit caracter legal în contextul adoptării NCC.
Numai calificarea dată de lege este relevantă pentru includerea unui bun într-o anumită categorie astfel încât un bun nu poate fi considerat a fi bun mobil sau imobil, în funcţie de voinţa părţilor, ci exclusiv în funcţie de criteriile oferite de legiuitor.
Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se arată de către recurentă că instanţa, făcând o calificare greşită naturii bunului dedus judecăţii, a pronunţat o soluţie cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe. Astfel, instanţa de apel a apreciat că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 13 C. proc. civ., ci prevederile art. 5 care stabilesc competența în favoarea instanţei de la sediul pârâtului.
Printr-o altă critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat cu privire la incidenţa prescripţiei respingând acţiunea ca prescrisă. Instanţa a reţinut că regimul juridic al instituţiei prescripţiei extinctive în cazul cererilor care vizează bunuri mobile este reglementat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care prin art. 1 reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani pentru dreptul la acţiune având un obiect patrimonial. Obiectul acţiunii nu vizează însă un drept de creanţă supus prescripţiei în termen de 3 ani de la naşterea dreptului material la acţiune, ci un drept real de proprietate asupra unei cantităţi de balast, bun imobil prin natura sa, drept care este imprescriptibil extinctiv
Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor invocate, a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtei să-i predea cantitatea de 195752 mc balast şi să-i plătească suma de 500.000 lei reprezentând lipsa de folosinţă, indicând drept temei legal al acțiunii art. 480 din vechiul Cod civil.
Reclamanta a susţinut că solicită predarea cantităţii de balast în virtutea dreptului de proprietate care i-a fost transmis prin convertirea dreptului de creanţă izvorât din contractul nr. 318/2002 într-un drept real de proprietate asupra cantităţii de balast pe care pârâta s-a obligat să o predea în baza Minutei încheiate în data de 10 mai 2002.
Raportat la natura bunului, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţele de fond au calificat bunul în litigiu, respectiv cantitatea de balast pretinsă, ca fiind un bun mobil prin anticipaţie, instanţa de judecată fiind cea îndrituită să califice acţiunea după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acțiunii, iar nu după natura termenilor folosiţi de reclamantă.
Astfel, deşi recurenta susţine că natura acţiunii este aceea a unei acţiuni în revendicare, din analiza petitului cererii de chemare în judecată rezultă că acţiunea formulată în cauză are caracterul unei acţiuni personale.
Elementele acţiunii în revendicare nu se regăsesc în cauză întrucât nu se tinde să se stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantei, ci doar obligarea pârâtei la predarea bunului, ceea ce nu este de esenţa acţiunii în revendicare.
În cauză, deşi se susţine că acţiunea este o acţiune reală, în realitate reclamanta nu invocă încălcarea dreptului său de proprietate de către pârâtă, la baza disputei dedusă judecăţii aflându-se raporturi juridice comerciale decurgând din contractele nr. 7115/1 iulie 2001 şi nr. 5298/10 august 2001, devenit nr. 318/2 aprilie 2002, încheiate de părţi, din care au rezultat obligaţii de plată neachitate, motiv pentru care acestea au convenit efectuarea unei compensări în natură a obligaţiilor restante, conform celor prevăzute prin minuta din 10 mai 2002.
Aşadar, acţiunea dedusă judecăţii nu întruneşte elementele acțiunii în revendicare, ci este o acţiune cu caracter contractual având natura unei obligaţii de a face, adică de a preda cantitatea de balast, obligaţie născută din contractul intervenit între părţi. Întrucât are la bază un drept de creanță, iar nu un drept real, după cum se susţine în mod eronat de către recurentă, acţiunea dedusă judecăţii nu face parte din categoria acţiunilor reale, fiind o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond.
Referitor la susţinerile recurentei, conform cărora aceasta a devenit proprietara unui bun imobil prin natura sa, este de reţinut şi faptul că în conformitate cu art. 1 al O.U.G. nr. 107/5 septembrie 2002 intimata-pârâtă nu este proprietara bunurilor, legea conferind acesteia doar atribuţiile de administrare, păstrarea integrităţii şi protejarea patrimoniul public de interes naţional, care cuprinde infrastructura sistemului naţional de gospodărire a apelor şi pentru gospodărirea durabilă a resurselor de apă şi reprezintă monopol natural de interes strategic.
Din această perspectivă, rezultă că reclamanta nu se poate prevala de dobândirea vreunui drept de proprietate asupra unui bun imobil astfel cum aceasta califică cantitatea de balast în litigiu, pentru a-l putea revendica în condițiile art. 480 C. civ., atâta timp cât pârâta nu putea să-i transmită ceea ce nu avea, respectiv dreptul de dispoziţie asupra albiei râului pe care se afla cantitatea de balast.
Nu este fondată nici critica prin care se susţine greşita calificare de către instanţă a naturii bunului dedus judecății, respectiv aceea de bun mobil prin anticipaţie, prin raportare la dispoziţiile noului Cod civil. Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa nu a făcut trimitere la dispozițiile noului Cod civil, ci a reținut că bunul în cauză este un bun mobil prin anticipaţie, aspect care rezultă din actele încheiate de părţi. În doctrina şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a noului cod civil s-a stabilit că bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni. În consecinţă, chiar dacă balastul înainte de exploatare este un bun imobil întrucât este prins de sol în considerarea a ceea ce părțile au convenit, respectiv predarea acestuia, bunul este mobil prin anticipaţie.
Recurenta arată că în cauză sunt aplicabile prin analogie dispozițiile art. 465 din vechiul Cod civil, referitoare la faptul că fructele încă neculese sunt bunuri imobile, prin urmare şi balastul încă neextras de pe albia râului reprezintă tot un bun imobil, însă, chiar acest argument infirmă susţinerea recurentei având în vedere că alin. (2) al art. 465 prevede că îndată ce sunt culese fructele devin bunuri mobile.
Or, în cauză, astfel cum rezultă din convenţia părţilor, acestea nu au vizat ca recurenta-reclamantă să devină proprietara albiei râului pe care se afla balastul, ci doar beneficiara produsului desprins de pe albia râului, astfel că acţiunea promovată nu poate primi calificarea învederată de reclamantă, instanţa de judecată având competenţa legală să circumscrie temeiul legal al acţiunii aspectelor de fapt deduse judecăţii.
Instanţa este obligată să ţină cont de voinţa părţilor astfel cum aceasta rezultă din raporturile juridice deduse judecăţii. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de judecată a calificat natura bunului dedus judecăţii pe baza actelor juridice încheiate de părţi şi a regimului juridic al bunului, iar nu pe baza simplelor susţineri ale părţii adverse.
Raportat la aceste considerente, nici criticile privind încălcarea normelor de competenţă teritorială, nici cele privind prescripţia nu sunt fondate.
Competenţa teritorială a fost atrasă de calificarea corectă a acţiunii ca fiind una personală, iar nu reală, după cum susţine recurenta.
Incidenţa termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 1 ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, pentru dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, a fost corect reţinută, raportat la faptul că dreptul dedus judecăţii este unul de creanţă, iar nu unul real, cum în mod greşit susţine recurenta.
Faţă de cele mai sus învederate, constatând că motivele de recurs sunt nefondate şi că este legală decizia atacată, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.