Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiţii de admisibilitate din perspectiva sintagmei „lucru cerut”
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac
Index alfabetic : revizuire
- lucru cerut
C. proc. civ. din 1865, art. 322 pct. 2
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut şi reprezintă o consecinţă a nesocotirii principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii, prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concret formulată.
Prin sintagma „lucru cerut” trebuie să se înţeleagă numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecăţii, o astfel de situaţie neîntâlnindu-se în cazul în care instanţa de recurs a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat, fără a schimba soluţia pe cererile care au fixat cadrul litigiului şi pe care ar fi omis să le analizeze.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1412 din 21 mai 2015
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti sub nr. xx151/30.10.2012, reclamantul P.E. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.196.592 lei cu titlu de despăgubiri civile, pentru daunele materiale provocate ca urmare a comportamentului culpabil al acesteia constând în refuzul de a executa ordinele de investiţii ale reclamantului, deşi pârâta era obligată să o facă, a dobânzilor legale aferente şi actualizarea cu indicele de inflaţie de la momentul scadenţei, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa arbitrală din 8 mai 2013 pronunţată de Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă excepţia de necompetenţă a Tribunalului Arbitral ridicată de pârâtă, ca neîntemeiată.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.196.592 lei cu titlu de despăgubiri civile, aşa cum a fost aceasta formulată prin cererea de arbitraj. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă arbitrală s-a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumelor cerute cu titlu de despăgubire şi actualizarea cu indicele inflaţiei, ca accesoriu al cererii principale, în sumă de 222.066,42 lei. Tribunalul Arbitral a luat act de decizia părţilor de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că pentru a putea pretinde un prejudiciu rezultat din diferenţa de valoare a portofoliului între cele două momente de timp ar fi fost necesară vânzarea integrală şi rapidă a întregului portofoliu, la data iniţială, intenţie care, chiar dacă ar fi fost reală, nu a fost nici probată, nici măcar menţionată şi, prin urmare, nu s-a putut reţine existenţa unui prejudiciu cert în situaţia dată.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 116/2013 din 25 noiembrie 2013 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, ca neîntemeiată.
A respins ca nefondată acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale din 8 mai 2013, pronunţată de Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti în dosarul nr. x/2012 formulată de reclamantul P.E.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, că reclamantul, care a pierdut în faţa tribunalului arbitral care a soluţionat cererea sa de chemare în judecată, a declarat exact calea de atac prevăzută de lege, respectiv acţiunea în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ., sens în care s-a apreciat că inadmisibilitatea acţiunii în anulare nu trebuie să rezulte din însuşi conţinutul ideatic al motivelor de anulare invocate, ci dintr-un aspect formal, procedural, care nu presupune însăşi analiza temeiniciei sau netemeiniciei motivelor invocate ca atare.
Or, cum sub aspect formal acţiunea în anulare este calea de atac prevăzută de art. 364 C. proc. civ. împotriva hotărârii arbitrale, iar motivele invocate de petent au fost încadrate în dispoziţiile art. 364 lit. i) şi lit. e) C. proc. civ., rezultă că acţiunea în anulare este admisibilă, astfel că instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că ceea ce interesează în analiza motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este dacă norma ce se susţine a fi fost încălcată de instanţa arbitrală are acest caracter imperativ sau nu, iar nu modul prin care această instanţă a interpretat clauzele contractuale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, părţile fac susţineri contrare referitoare la naşterea, efectele şi executarea unui pretins contract derivat dintr-un ordin de tranzacţionare la Bursă, nicidecum cu privire la o normă legală sau alta. Ceea ce a făcut tribunalul arbitral prin analiza susţinerilor părţilor şi a probelor administrate în cauză, reprezintă o judecată în litigiul arbitral de faţă, iar concluzia tribunalului în sensul că nu s-a făcut dovada „existenţei valabile” a contractului dintre părţi a cărui neexecutare se invocă, nu poate fi reanalizată mai înainte de a se dovedi îndeplinirea motivelor de anulare menţionate.
Instanţa, reţinând că petentul formal a făcut referire la art. 364 lit. i) C. proc. civ., că în realitate nu invocă încălcarea unei anumite norme imperative, a apreciat acest motiv de anulare ca neîntemeiat.
În ceea ce priveşte motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. e) C. proc. civ. s-a constatat că tribunalul arbitral s-a pronunţat în cauză cu respectarea termenului de 5 luni prevăzut de dispoziţiile art. 353 3 alin. (1) C. proc. civ., pronunţarea hotărârii a avut loc la data de 8 mai 2013, iar supraarbitrul a acceptat numirea sa în condiţiile art. 29 din Regulamentul Camerei Arbitrale a Bursei de Valori Bucureşti la 13.12.2012.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2638 din 23 septembrie 2014, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva sentinţei civile nr. 116/2013 din 25 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
A respins critica prin care recurentul a susţinut că s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul nr. 870/24.04.2009, întrucât s-a constatat că interpretarea contractelor încheiate între părţi nu intră în sfera art. 364 lit. i) C. proc. civ., având în vedere că acestea reprezintă expresia voinţei părţilor, neintrând în sfera ordinii publice ori a dispoziţiilor imperative ale legii.
În acelaşi context, s-a reţinut că aspectele privind probatoriul administrat nu pot face obiectul criticilor pe calea acţiunii în anulare, acestea neputând fi analizate nici prin recursul formulat împotriva sentinţei nr. 116/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
S-a înlăturat şi argumentarea conform căreia se susţine că instanţa nu ar fi analizat motivele de nulitate ale hotărârii arbitrale invocate de reclamant, pentru că aceste dispoziţii se referă la ipoteza modificării hotărârii recurate în cazul în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, împrejurare care nu rezultă în speţă.
Instanţa în mod corect nu a achiesat la criticile privind interpretarea contractelor încheiate între părţi, având în vedere că acestea nu pot constitui temei al acţiunii în anulare şi nici al recursului privind o asemenea acţiune, neintrând în mod evident în sfera art. 364 lit. i) C. proc. civ., deoarece, în speţă, părţile au decis de bunăvoie să încheie contractul de prestări servicii investiţii financiare, pe care se întemeiază pretenţiile recurentului, aspect pe care acesta din urmă nu l-a contestat în nici un moment. Însăşi Tribunalul Arbitral a reţinut că, în ce priveşte contractul încheiat, acesta „nu este un contract de aderare în sensul definit de lege, reclamantul având posibilitatea negocierii clauzelor”, aspect care confirmă supremaţia principiului libertăţii de voinţă a părţilor, de natură să excludă interpretarea clauzelor contractuale din sfera motivelor de recurs îndreptate împotriva hotărârii pronunţate în legătură cu acţiunea în anulare.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, critica formulată referindu-se la faptul că, instanţa de fond nu a aplicat prevederile art. 1082 C. civ., se constată că este nefondat.
S-a reţinut că prima instanţa a procedat în mod corect, constatând că motivul de anulare prevăzut prin art. 364 lit. i) C. proc. civ. se referă la pronunţarea hotărârii arbitrale cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât art. 1082 C. civ. conţine dispoziţii cu caracter supletiv, nicidecum imperativ.
Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat corect, prin sentinţa recurată, că în ciuda faptului că petentul formal face referire la art. 364 lit. i) C. proc. civ., în realitate nu invocă încălcarea unei anumite norme imperative.
Şi motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. e) C. proc. civ. s-a constatat a fi corect, întrucât tribunalul arbitral s-a pronunţat în cauză cu respectarea termenului de 5 luni prevăzut de dispoziţiile art. 353 3 alin. (1) C. proc. civ., pronunţarea hotărârii a avut loc la data de 8 mai 2013.
Prin cererea înregistrată la data de 23.10.2014 P.E. a solicitat revizuirea deciziei nr. 2638 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, în principal admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în secundar admiterea recursului, modificarea deciziei şi a hotărârii arbitrale în sensul obligării pârâtei la plata daunelor materiale solicitate ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale, a dobânzilor legale, precum şi actualizarea sumei cu indicele de inflaţie.
În susţinerea cererii de revizuire revizuentul a susţinut neîndeplinirea în speţă a condiţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., ipoteza de minus petita, potrivit căreia revizuirea se poate cere dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Revizuentul invocă ipoteza de minus petita, pretinzând faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra următoarelor aspecte:
-Principiul forţei obligatorii a contractului, ce rezultă din art. 969 C. civ. şi art. 1270 alin. (1) NCC, în acest sens arătând că instanţa de recurs a ignorat aspecte precum blocarea operaţiunilor de tranzacţionare pe bursă de BRD, un e-mail între un reprezentant BRD şi un broker prin care s-a refuzat transferul pachetului de acţiuni al revizuentului către Depozitul Central, inexistenţa unei înregistrări oficiale a convorbirii telefonice purtate pe telefonul mobil dintre broker şi revizuent, ce ar dovedi reaua credinţă a intimatei.
-Principiul autonomiei de voinţă şi conformitatea executării contractelor, din care rezultă forţa obligatorie a contractului, atât pentru părţi, cât şi pentru instanţele de judecată, care nu pot ignora şi nu pot modifica prevederile acestuia.
Că într-adevăr nici unul din motivele prevăzute de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ. nu-i dă instanţei de judecată dreptul să cerceteze modul în care tribunalul arbitral a soluţionat fondul pricinii, ci numai să vadă dacă au fost respectate condiţiile de formă ale arbitrajului şi anume cele privind existenţa unei convenţii arbitrale legale şi posibilitatea ca litigiul să fie soluţionat pe calea arbitrajului, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare, respectarea dispoziţiilor imperative ale legii şi a normelor care asigură ordinea publică şi bunele moravuri, instanţei revenindu-i obligaţia interpretării forţei juridice obligatorii a contractului ca pe un întreg.
Înalta Curte, analizând cererea de revizuire formulată de revizuentul P.E. împotriva deciziei nr. 2638 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, din perspectiva criticilor formulate şi a condiţiilor de admisibilitate, a reţinut următoarele:
Art. 322 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte condiţiile generale de admisibilitate a unei cereri de revizuire şi anume ca aceasta să poarte asupra unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, respectiv asupra unei hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
Astfel, în lumina dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs se poate cere şi poate fi făcută doar în situaţia în care această hotărâre evocă fondul cauzei, indiferent care dintre motivele prevăzute de art. 322 pct. 1-9 C. proc. civ. ar fi invocate în motivarea respectivei cereri de revizuire.
Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale fiind de strictă interpretare, nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond, a unor fapte şi împrejurări care au fost supuse dezbaterii de către instanţă.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut şi reprezintă o consecinţă a nesocotirii principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii, prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concret formulată.
Prin sintagma „lucru cerut” trebuie să se înţeleagă numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecăţii.
Ceea ce caracterizează aceste cereri şi le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părţile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunţarea asupra lor, instanţa pune capăt litigiului, ceea ce nu este cazul în speţă, având în vedere că prin decizia nr. 2638 din 23 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a respins recursul ca nefondat.
O astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul de faţă, când instanţa de recurs a respins recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva sentinţei nr. 116/2013 din 25.11.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat, fără a schimba soluţia pe cererile care au fixat cadrul litigiului şi pe care ar fi omis să le analizeze.
Pe de altă parte, se observă că, cererea de revizuire vizează aspecte de fond ale pricinii, ce nu pot fi examinate în această cale extraordinară de atac, revizuenta exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel pe fond.
Constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate cerute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul P.E. împotriva deciziei nr. 2638 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.