Decizie de neconstituționalitate. Publicarea în Monitorul Oficial după închiderea dezbaterilor cauzei. Nelegalitatea aplicării deciziei Curții Constituționale direct în etapa pronunțării soluției. Vătămare procesuală. Încălcarea principiului neretroactivității legii civile.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata. Etapele procesului civil.
Index alfabetic : decizie de neconstituționalitate
-neretroactivitate
-dezbateri
-vătămare procesuală
Constituția României, art. 147
C.proc.civ. din 1865, art. 256, art. 304 pct. 5
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Prin urmare, chiar dacă Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial înainte de pronunțarea soluției de către instanță, însă ulterior momentului la care dezbaterile în apel au fost declarate închise și ședința de judecată ridicată, raportarea instanţei la această decizie în stabilirea cuantumului despăgubirilor la momentul exproprierii, excede dispoziţiilor legale în vigoare la momentul la care s-a discutat cauza.
În consecință, cum decizia Curții Constituţionale nu era în vigoare la momentul închiderii dezbaterilor, instanţa nu putea pronunţa o hotărâre, reţinând aspecte pe care nu le-a pus în prealabil în discuţia părţilor, fără a încălca principiile procesului civil şi fără a vătăma părţile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Secția I civilă, decizia nr. 1586 din 11 iunie 2015
Prin cererea înregistrată la data de 21 mai 2010, reclamanta G.C.L. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, Consiliul local Mihai Viteazu prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 şi M.N., solicitând anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. 52/2008, emisă de CNADNR SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Mihai Viteazu, emisă în favoarea persoanei aparent îndreptăţite, M.N., cu privire la imobilul în suprafaţă de 2.485 mp, ca fiind emisă în favoarea unei persoane neîndreptăţite; să se constate că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 198/2004 la încasarea despăgubirilor acordate pentru exproprierea imobilului în suprafaţă de 2485 m.p.; să se dispună majorarea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul în suprafaţă de 2485 m.p., stabilite prin hotărârea nr. 52/2008 la suma de 70 euro/m.p.
Pârâtul Statul Român, prin CNADNR, a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva pârâtului M.N., prin care a solicitat ca, în situaţia în care va fi obligat la eliberarea către reclamantă a despăgubirii consemnate în cuantum de 60.221,09 lei, stabilită în temeiul H.G. nr. 245/2008 şi a hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, ca urmare a exproprierii imobilului litigios, chematul în garanţie să fie obligat să îl despăgubească corespunzător.
Prin cererea formulată în data de 16 septembrie 2010, pârâtul M.N. a solicitat suspendarea procesului până la pronunţarea sentinţei definitive şi irevocabile în dosarul nr. xxx6/328/2009 al Judecătoriei Turda.
În şedinţa publică din 21 septembrie 2010, tribunalul a respins excepţiile invocate de către pârât, mai puţin în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local Mihai Viteazu prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.
Drept urmare, în baza art. 137 alin. (1) C.pr.civ., tribunalul, constatând că a omis a se pronunţa în realitate asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale a pârâtului Consiliul local Mihai Viteazu prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, raportat la motivarea acestei excepţii a admis-o, având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acest pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 484 din 4 octombrie 2013 a Tribunalului Cluj, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtului Consiliul local Mihai Viteazu prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/20404.
A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin CNADNR şi pârâtului M.N. şi, în consecinţă:
S-a constatat nulitatea parţială a Hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. 52/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local al comunei Mihai Viteazu în ceea de priveşte persoana aparent îndreptăţită la despăgubiri, ca fiind pârâtul M.D.N. pentru o suprafaţă de 1.244 m.p.
S-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru terenul ce face obiectul hotărârii menţionate, respectiv suprafaţa de 1.244 m.p., teren intravilan, conform raportului de expertiză întocmit de expert D.A.N.
S-a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea menţionată la suma de 149.822 lei pentru suprafaţa arătată.
A fost admisă în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin CNADNR împotriva pârâtului M.D.N. şi, în consecinţă:
S-a dispus eliberarea despăgubirilor aferente suprafeţei de 1.244 m.p., consemnate la dispoziţia pârâtului M.D.N. în favoarea reclamantului la rămânerea definitivă a sentinţei.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliul local al comunei Mihai Viteazu - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
Tribunalul a reţinut că prin Hotărârea nr. 52/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, în suprafaţă de 2.485 mp, despăgubire cuantificată la suma de 60.221,09 lei, reprezentând echivalentul a 16.898 euro, persoană aparent îndreptăţită fiind M.D.N., raportat la titlul de proprietate nr. x din 25.06.1997.
Între reclamantă şi pârâtul M.D.N. s-au purtat mai multe litigii, semnificativă în acest sens fiind acţiunea în constatarea nulităţii absolute parţiale a procesului-verbal de punere în posesie şi a titlului de proprietate menţionat anterior, pentru o suprafaţă de 5.500 m.p., care se suprapune cu terenul dobândit de către reclamantă prin act de înstrăinare de la persoana îndreptăţită în temeiul legii fondului funciar, care a făcut obiectul dosarului nr. xx0/2000 al Judecătoriei Turda, soluţionat irevocabil în sensul admiterii acţiunii promovate de către reclamantă.
Din motivarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acel dosar, tribunalul a reţinut că terenul înscris în titlul de proprietate al pârâtului se suprapune peste terenul înscris în titlul de proprietate al antecesoarei reclamantei, pe o suprafaţă de 5.500 m.p., ca urmare a modificării ulterioare a hărţii cadastrale făcute în favoarea pârâtului, cu neglijarea titlurilor de proprietate eliberate anterior.
De asemenea, pârâtul M.N. s-a prevalat de un alt dosar până la soluţionarea căruia a cerut suspendarea prezentei cauze, respectiv nr. xxx6/328/2009, având ca obiect nulitatea absolută a planului de punere în posesie întocmit anterior anului 1997, privind tarlaua x1 din extravilanul localităţii Mihai Viteazu, deoarece, în anul 1997, Comisia locală a întocmit alt plan de punere în posesie, cu consecinţa obligării acesteia la emiterea unui nou titlu de proprietate pentru suprafaţa de 15.000 m.p., ca urmare a constatării nulităţii parţiale a procesului-verbal şi a titlului de proprietate anulate prin sentinţa menţionată anterior, reclamant fiind în acel dosar M.N., printre pârâţi identificându-se şi G.C.L.
Acest dosar a fost soluţionat în mod irevocabil, în sensul respingerii acţiunii, aşa cum a constatat, tribunalul făcând verificări din oficiu în sistemul informatic, situaţie în care, evident, nu se mai impunea suspendarea prezentei cauze.
În condiţiile în care s-a stabilit îndreptăţirea reclamantei asupra suprafeţei de 5.500 m.p. în discuţie, tribunalul a apreciat necesară efectuarea unei expertize tehnice topografice de stabilire a împrejurării, dacă terenul litigios este afectat de construirea autostrăzii, expertul numit în cauză, concluzionând că terenul în proprietatea reclamantei, în suprafaţă de 5.500 m.p., este afectat de expropriere potrivit documentaţiei aprobate de H.G. nr. 245/2008, Hotărârea nr. 52/2008, respectiv parţial de nr. cad. xx48, pe o suprafaţă de 1.244 m.p.
Acest expert a răspuns obiecţiunilor formulate de către pârât, din perspectiva identificării imobilelor în litigiu în sistem de proiecţie STEREO 70, sens în care s-au refăcut planşele anexe, cu precizarea inventarului de coordonate Stereo 70 şi s-a arătat, de asemenea, că terenul litigios nu se suprapune cu suprafaţa de 329 m.p., expropriată pentru care a fost emisă Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. 80/2008, persoana aparent îndreptăţită fiind antecesoarea reclamantei.
Ca urmare a acestei constatări, tribunalul a încuviinţat efectuarea unei expertize de evaluare a suprafeţei expropriate aparţinând reclamantei, concluziile comisiei de experţi fiind în sensul că terenul are o valoare de circulaţie în prezent de 123.755 lei, terenul rămas în proprietatea reclamantei depreciindu-se cu 18% din valoarea parcelei rămase la nord şi cu 10,5% din valoarea parcelei rămase la sud, cu menţiunea că valoarea exactă a deprecierii va putea fi calculată după comunicarea la dosar de către expertul topograf a suprafeţei celor două parcele rămase în proprietatea reclamantei.
Drept urmare, tribunalul a solicitat acestui din urmă expert întocmirea unui plan de situaţie din care să rezulte suprafeţele celor două parcele rămase în proprietatea reclamantei, ca urmare a decupării terenului aferent autostrăzii, acesta conformându-se, comisia de experţi evaluatori completând raportul de expertiză în sensul stabilirii deprecierii la suma de 16.718 lei, respectiv 9349 lei pentru cele două parcele, aplicându-se un procent de 5% din valoarea parcelei rămasă la nord şi de 10,5 % din cea rămasă la sud.
Acest răspuns a fost contestat de către reclamantă, din perspectiva procentelor diferite stabilite iniţial de comisia de experţi şi apoi după completarea raportului de expertiză tehnică topografică, însă aceasta şi-a menţinut poziţia în sensul că iniţial pentru parcela la nord s-a luat în considerare doar diminuarea lăţimii parcelei cu 9,45 m, aplicându-se procentul rezultat între lăţimea iniţială şi lăţimea după expropriere, însă după depunerea la dosar a suplimentului la expertiză privind dimensiunile parcelei rămase, s-au reanalizat caracteristicile parcelei, avându-se în vedere alte elemente.
Ulterior, la solicitarea reclamantei, comisia şi-a detaliat răspunsul în sensul că parcela rămasă la nord are în continuare acces la drumul naţional, prin reducerea lăţimii parcelei nu se reduce semnificativ raportul laturilor, însă totuşi se modifică forma parcelei care devine din trapezoidală, o parcelă cu formă neregulată.
Faţă de cele ce preced, tribunalul, în baza art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin CNADNR şi pârâtului M.D.N., a constatat nulitatea parţială a Hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. 52/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 în ceea de priveşte persoana aparent îndreptăţită la despăgubiri, ca fiind pârâtul M.D.N. pentru o suprafaţă de 1.244 m.p. şi a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru terenul ce face obiectul hotărârii menţionate, respectiv suprafaţa de 1.244 m.p., teren intravilan, cu nr. cad. xx48, conform raportului de expertiză, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului expropriat şi prejudiciul produs reclamantei.
A majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea menţionată la suma de 149.822 lei pentru suprafaţa arătată (123.755 lei +16.718 lei+ 9349 lei).
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată, tribunalul, în baza art. 60 C.pr.civ., a admis-o în parte, dispunând eliberarea despăgubirilor aferente suprafeţei de 1.244 m.p., consemnate la dispoziţia pârâtului M.D.N. în favoarea reclamantei la rămânerea definitivă a sentinţei, în condiţiile în care, conform prevederilor art. 5 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 198/2004, în situaţia în care despăgubirile referitoare la acelaşi imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane, aparent îndreptăţite, ceea ce este cazul în speţă, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor, urmând a fi eliberate numai celor care sunt titularii drepturilor dovedite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aceeaşi soluţie fiind stabilită de legiuitor în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, pârâtul M.N. contestând cuantumul despăgubirilor stabilite, cererea făcând obiectul dosarului nr. xxx8/117/2008 al Tribunalului Cluj.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta şi pârâtul Statul Român prin CNADNR.
Prin decizia civilă nr. 387 din 5 martie 2015, Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 484/2013 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parţial, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 213.855 lei; a menţinut restul dispoziţiilor. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin CNADNR, cât şi aderarea la apelul reclamantei formulată de pârâtul M.N. ca nefondată.
Analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, în temeiul art. 292 alin. (1) C.proc.civ., analizând şi aderarea la apel formulată de către pârâtul M.N., în temeiul art. 293 C.proc.civ., curtea a constatat următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de apel formulat de pârât privind inadmisibilitatea capătului de cerere privind anularea hotărârii de expropriere, acesta este nefondat, greşita identificare a titularului dreptului fiind motiv de nevalabilitate a actului administrativ, chiar dacă motivul nu este imputabil emitentului actului.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor au fost formulate motive de apel atât de reclamantă, cât şi de pârâtul Statul Român prin CNADNR.
Motivele au vizat situarea terenului şi categoria de folosinţă a acestuia, reclamanta susţinând că este un teren situat în intravilan, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză întocmit în faţa primei instanţe, iar pârâtul că amplasamentul acestuia este în extravilan.
În titlul de proprietate emis în anul 1993 în favoarea pârâtului M.N., ca şi în cel emis în anul 1994 în favoarea antecesoarei reclamantei, terenul apare ca fiind situat în extravilan.
Cu toate acestea, în favoarea pârâtului M.N. a fost emis un certificat de urbanism nr. x/1994, în care terenul figurează în continuare, în extravilan, arătându-se, însă, că nu prezintă restricţii speciale de construire, eliberându-se în favoarea pârâtului şi autorizaţie de construire în acest sens.
În raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit în dosarul nr. xxx8/117/2008 al Tribunalului Cluj, dosar având ca obiect contestarea de către pârâtul M.N. a cuantumului despăgubirilor stabilite prin hotărârea de expropriere în favoarea sa, terenul figurează ca fiind intravilan, la raportul de expertiză fiind anexat şi PUG-ul comunei.
Raportul de expertiză tehnică judiciară topografică efectuat de D.A.N., arată că terenul reclamantei este situat în extravilan şi este afectat de expropriere pe o suprafaţă de 1.244 m.p. Raportul de expertiză tehnică judiciară de evaluare, însă, concluzionează că terenul ar fi situat în intravilan şi evaluarea este raportată la acest amplasament.
Conform răspunsului Primăriei comunei Mihai Viteazu, terenul face parte din intravilanul comunei din anul 1998, dar nu există în acest sens o hotărâre a Consiliului local de intrare a terenului în intravilan, existând, însă, un plan urbanistic general.
Probele au fost completate şi în apel, raportat la susţinerile contradictorii ale părţilor, fiind depus un certificat de urbanism de către pârâtul M.N., din anul 2009, în care terenul apare ca fiind situat în intravilan. Primăria comunei Mihai Viteazu a comunicat instanţei PUG-ul comunei raportat la zona în litigiu, aprobat prin H.C.L. nr. 60/2012, susţinând că terenul face parte din intravilan potrivit PUG 1999, ulterior arătând că planul urbanistic general a fost aprobat în anul 1996 printr-o hotărâre a Consiliului local din 27 septembrie 1996, fiind reactualizat în anul 1999, iar terenul în litigiu este în intravilan încă din anul 1996.
Raportat la aceste probe, Curtea a concluzionat că, deşi la momentul emiterii titlurilor de proprietate, terenul era situat în extravilanul comunei, ulterior, în anul 1996, în baza unei hotărâri a Consiliului local de aprobare a planului urbanistic general, acesta a intrat în intravilan, astfel că evaluarea sa din hotărârea de expropriere emisă în anul 2008 este greşită, ţinând seama de valorile unor terenuri din extravilan.
Cu privire la valoarea terenului expropriat, în apel, în temeiul art. 292 alin. (1) C.proc.civ., curtea a apreciat că nu se impune efectuarea unei noi expertize, ci doar completarea raportului de expertiză ţinându-se seama de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, inclusiv ca urmare a adreselor efectuate de instanţă, solicitându-li-se experţilor stabilirea valorii de circulaţie raportat la momentul exproprierii, la cel al efectuării primului raport de expertiză, precum şi la momentul efectuării expertizei din apel, ţinându-se seama de punctele de vedere ale părţilor privind situarea terenului, instanţa urmând să stabilească starea de fapt prin decizia act final al judecăţii.
De precizat, că majoritatea contractelor au vizat terenuri situate în extravilan, având categoria de folosinţă arabil.
Din completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară făcută în apel, rezultă că valoarea terenului la data exproprierii, ţinându-se seama de amplasarea acestuia în intravilan, era de 40 euro/mp, adică de 142 lei/mp, la cursul de 3,5614 lei/euro, deci mai mare decât cea stabilită prin hotărârea de expropriere din 23 aprilie 2008, de numai 6,8 euro/m.p.
La data efectuării raportului de expertiză în faţa primei instanţe, valoarea terenului era de 20 euro/m.p, respectiv de 90,44 lei/mp, la cursul de 4,5219 lei/euro.
La data efectuării completării expertizei în apel, valoarea terenului expropriat era de 18 euro/m.p., respectiv 80 lei/m.p. la cursul de 4,4378 lei/euro.
S-a depus şi evaluarea raportat la amplasarea terenului în extravilan (însă această probă a fost înlăturată de instanţă raportat la statuarea privind situarea terenului în intravilan, conform punctului anterior din considerente).
Întrucât la data exproprierii terenul avea o valoare mult superioară valorii actuale de circulaţie, ţinându-se seama de decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, raportat la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Curtea a admis în parte apelul reclamantei şi a respins apelul statului în ceea ce priveşte valoarea de circulaţie a terenului expropriat în suprafaţă de 1.244 m.p., urmând să stabilească o valoare de 142 lei/m.p., însuşindu-şi concluziile completării la raportul de expertiză întocmit în apel.
Obiecţiunile pârâtului au fost găsite nefondate, ele vizând amplasamentul terenului, despre care s-a dovedit că este situat în intravilan şi nu în extravilan, momentul la care trebuie raportată valoarea de circulaţie a terenului, acesta fiind cel al exproprierii, şi nu data ultimei completări la raportul de expertiză, experţii ţinând seama de contracte de vânzare-cumpărare privind terenuri similare, încheiate în aceeaşi perioadă, satisfăcând, astfel, criteriile invocate de pârâtul apelant inclusiv prin motivele de apel.
Cu privire la deprecierea valorii terenului rămas în proprietatea reclamantei, precizarea de acţiune nu este tardivă raportat la dispoziţiile art. 132 C.proc.civ., pentru că numai din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză a rezultat că doar o porţiune de 1.244 m.p. din terenul reclamantei este afectată de expropriere şi că diferenţa a rămas în proprietatea acesteia, fiind vorba de două terenuri situate de o parte şi de alta a celui expropriat.
Pe fondul acestei cereri, experţii au explicat că reducerea frontului şi fărâmiţarea terenului a determinat o reducere a valorii acestuia, chiar dacă, în concret, acesta are în continuare ieşire la drumul public, iar deprecierea concretă este de 5% pentru terenul de 3.361 m.p. şi de 10,5% pentru cel de 895 m.p., aşa cum rezultă şi din explicaţiile date în faţa prime instanţe, prin care au revenit asupra deprecierii de 18%, menţinute şi în faţa instanţei de apel, concluziile lor nefiind contestate în concret de către apelanta reclamantă, aceasta susţinând doar că instanţa ar trebui să ţină seama de părerea iniţială a experţilor.
Raportat la deprecierea reţinută, amplasamentul terenului şi valoarea acestuia la data exproprierii, prejudiciul suferit de reclamantă se cifrează la 23.863 lei pentru terenul de 3.361 m.p. şi 13.344 lei pentru cel de 895 m.p.
Ţinând seama de valorile reţinute mai sus, în temeiul art. 296 C.proc.civ., curtea a admis în parte apelul reclamantei şi a stabilit un cuantum total al despăgubirilor la 213.855 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin CNADNR, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, admiterea apelului promovat de Statul Român şi, pe fond, instanţa de rejudecare să schimbe în parte sentinţa civilă nr. 484/2013, respectiv să respingă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, ca fiind neîntemeiată.
În subsidiar, s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de pârât şi pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, ca fiind neîntemeiată şi nedovedită.
Într-un prim motiv de recurs se invocă faptul că, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind incident art. 304 pct. 4 C.proc.civ.
În acest sens se arată că Tribunalul Cluj a fost învestit de către intimata-reclamantă la data de 21 mai 2010 cu soluţionarea cererii de majorare a cuantumului despăgubirii şi de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită la despăgubiri. Pe cale de consecinţă, în speţă au fost incidente prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora „acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii”.
De asemenea, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Prin urmare, instanţa de judecată era obligată să verifice „justeţea cuantumului despăgubirii” stabilite de către expropriator prin raportare la preţul imobilelor similare de la momentul întocmirii raportului judiciar de expertiză.
Faptul relevat a fost respectat de către prima instanţă a fondului care, însă, a stabilit în mod eronat valoarea despăgubirii prin raportare la oferte de vânzare identificate pe internet, în loc să se raporteze la preţul consemnat în cuprinsul tranzacţiilor autentice.
Însă, a fost vădit nesocotit de către instanţa de apel, care, printr-un „abuz de poziţie”, deşi a rămas în pronunţare în data de 05 februarie 2015, a amânat în mod nejustificat pronunţarea de 4 ori şi a pronunţat soluţia în data de 05 martie 2015, în raport de decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015, care a fost publicată în Monitorul Oficial, producând efecte din data de 03 martie 2015.
Instanţa de apel a procedat la amânarea pronunţării de 4 ori în mod nejustificat potrivit art. 260 alin. (1) C.proc.civ. potrivit cu care, „dacă instanţa nu poate hotărî de îndată, pronunţarea se va amâna pentru un termen pe care preşedintele îl va anunţa şi care nu va putea fi mai mare de 7 zile”.
Mai mult, în raport de modalitatea în care a soluţionat cererea de majorare a cuantumului despăgubirii, recurentul afirmă că instanţa de apel a amânat în mod deliberat pronunţarea de 4 ori pentru a se putea prevala de Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015 (se are în vedere atât decizia de amânare fundamentată pe „lipsa justificată a membrei completului de judecată”, cât şi amânările ulterioare nemotivate).
Or, faptul evidenţiat este nelegal, atât din perspectiva prevederilor art. 260 C.proc.civ. (urmare amânării nejustificate a pronunţării), cât mai ales din perspectiva faptului că instanţa de apel a aplicat o lege înainte de intrarea acesteia în vigoare.
Astfel, în contextul în care dezbaterile au fost declarate închise în data de 05 februarie 2015, Decizia Curţii Constituţionale, astfel cum în mod just a susţinut reprezentantul Ministerului Public în şedinţă publică, „nefiind publicată, nu este obligatorie în cauză”, astfel încât raportarea la cuantumul despăgubirilor la momentul acordării acestora prin hotărârea la care se face referire ca act administrativ, excede dispoziţiilor legale în vigoare la momentul la care se discută această cauză.
Faptul relevat, respectiv aplicarea „legii” înainte de intrarea acesteia în vigoare a condus la majorarea despăgubirii în folosul intimatei-reclamante şi în defavoarea bugetului de stat consolidat cu suma de 95.373 lei.
În concluzie, faptul soluţionării speţei prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015 este nelegal. Prin raportare la momentul închiderii dezbaterilor (05 februarie 2015) Decizia Curţii Constituţionale nu producea efecte (nu era în vigoare). Prin raportare la momentul închiderii dezbaterilor, despăgubirea trebuia stabilită pe cale judecătorească în acord cu prevederile imperative ale art. 9 din Legea nr. 198/2004.
Deci, instanţa de apel a pronunţat soluţia cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Se critică, în continuare, soluţia de anulare parţială a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ca fiind dată cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 198/2004, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Cererea de constatare a nulităţii este inadmisibilă, în speţă nefiind prevăzută o asemenea posibilitate de către legiuitor. Intimata-reclamantă nu este parte semnatară în hotărâre, hotărârea fiind un act unilateral, nu bilateral. Deci, cu privire la Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, poate interveni numai emitentul în sensul revocării, instanţele civile sau administrative neavând posibilităţi legale de intervenţie.
În consecinţă, actele emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 sunt supuse controlului de legalitate numai în ceea ce priveşte dreptul la despăgubire pentru expropriere şi cuantumul despăgubirii.
O altă critică de recurs vizează, în esenţă, faptul că instanţa de apel a decis majorarea cuantumului despăgubirii cu încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, forma în vigoare la momentele învestirii organului judiciar şi judecării cererilor de fond şi apel, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirii la momentul „prezent”, respectiv la momentul întocmirii raportului judiciar în apel, raportul de expertiză a fost întocmit cu încălcarea legii.
Practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie este constantă în privinţa faptului că la stabilirea despăgubirii atât instanţa, cât şi comisia de experţi trebuie să aibă în vedere preţurile consemnate în contracte autentice de vânzare-cumpărare, iar nu ofertele de vânzare care sunt speculative şi prin urmare nepertinente.
Exceptând faptul că valoarea de 18 euro/mp a fost stabilită de către experţi cu încălcarea normei legale imperative, este de observat că diferenţa dintre valoarea stabilită de către instanţa de judecată (40 euro/mp) şi cea determinată la momentul «prezent» (18 euro/mp), conduce la o diferenţă în plus în favoarea reclamantei şi în defavoarea bugetului de stat consolidat de 95.373 de lei.
Deci, având în vedere faptul că potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel trebuia să determine justeţea cuantumului despăgubirii prin raportare la preţul imobilelor de la momentul întocmirii raportului judiciar şi în considerarea faptului că experţii au stabilit valoarea despăgubirii la momentul întocmirii lucrării judiciare cu încălcarea prevederilor legale imperative, în condiţiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ., s-a solicitat casarea hotărârii instanței de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vedere refacerii probei cu expertiză judiciară evaluatorie.
Instanţa de apel, în rejudecare, va trebui să determine cuantumul despăgubirii la momentul întocmirii expertizei în ciclul procesual anterior, în raport de preţul cu care se vindeau imobilele similare la momentul respectiv (21 mai 2014).
Se susţine, în continuare, că instanţa de apel a pronunţat hotărârea prin care a obligat pârâtul la plata contravalorii prezumtivului prejudiciu cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care reglementează modalitatea determinării despăgubirilor pe cale judiciară.
Astfel, potrivit normei sus-menţionate, „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite luând în considerare si dovezile prezentate de aceştia”.
Instanţa de apel a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia acoperirii unui prejudiciu care nu numai că nu are un caracter cert, dar care nu se încadrează nici măcar în categoria prejudiciului „eventual”, fapt care echivalează cu interpretarea şi cu aplicarea greşită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
Luând în examinare, cu prioritate, critica fundamentată pe nelegalitatea hotărârii atacate, atât din perspectiva prevederilor art. 260 C.proc.civ. (urmare amânării nejustificate a pronunţării), cât mai ales din perspectiva faptului că instanţa de apel a aplicat greşit o lege înainte de intrarea acesteia în vigoare, Înalta Curte constată că este fondată.
În speţă, dezbaterile au fost declarate închise în apel la termenul de judecată din data de 05 februarie 2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din hotărâre.
Instanţa de judecată a dispus amânarea pronunţării hotărârii de patru ori în cauză, până la data de 05 martie 2015, când a pronunţat decizia atacată.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului pârât referitoare la nelegalitatea amânării succesive, nejustificate a pronunţării în cauză, Înalta Curte constată că nu se verifică încălcarea dispoziţiilor art. 260 alin. (1) C.proc.civ., deoarece niciun text procedural nu limitează posibilitatea instanţelor de judecată ca atunci când, din diverse motive, amână pronunţarea soluţionării cauzei, să o facă până la o anumită dată, respectiv să fie ţinute de un anumit număr de amânări de pronunţare.
Prin urmare, nefiind vorba despre un act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale, nu poate fi reţinută o eventuală nulitate virtuală, şi cu atât mai puţin, o nulitate expresă de natură a atrage anularea încheierii de dezbateri pentru acest motiv.
De asemenea, motivele pentru care se amână pronunţarea, nu afectează valabilitatea hotărârii judecătoreşti, ci poate să atragă doar sancţiuni disciplinare pentru judecători.
Susţinerea de nelegalitate a hotărârii atacate, grefată pe faptul aplicării „legii” înainte de intrarea acesteia în vigoare, fiind vorba despre faptul soluţionării speţei prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015, care a fost publicată în Monitorul Oficial, producând efecte din data de 03 martie 2015, deci ulterior închiderii dezbaterilor în apel (05 februarie 2015), dar înainte de pronunţarea deciziei definitive de către instanţa de apel (05 mai 2015), Înalta Curte apreciază că este fondată din următoarea perspectivă:
De la data publicării în Monitorul Oficial al României nr. 152 din 3 martie 2015, Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al aceluiaşi articol sus-menţionat se prevede că, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de aceste reglementări, se pune problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte ex nunc şi erga omnes, se aplică proceselor pe rol, după închiderea dezbaterilor şi înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial.
Răspunsul este, evident, unul negativ, deoarece „sfârşitul dezbaterilor” la care se referă textul de lege (art. 256 alin. 1 C.proc.civ), vizează atât dezbaterile finale care marchează terminarea cercetării judecătoreşti într-un dosar, cât şi dezbaterile care au loc pe parcursul procesului în legătură cu orice aspect procedural.
Or, în speţa de faţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 152 din 3 martie 2015 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015 dezbaterile în apel erau închise şi şedinţa de judecată ridicată, neavând relevanţă că s-a luat măsura amânării pronunţării în cauză.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor, dă expresie principiului constituţional, acela al neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, în contextul în care dezbaterile au fost declarate închise în data de 05 februarie 2015, Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015 nefiind publicată în Monitorul Oficial la această dată, nu este în vigoare şi deci nu este obligatorie pentru instanţele de judecată.
Prin urmare, nu a fost pusă în discuţia părţilor, astfel încât, raportarea instanţei de apel la această decizie în stabilirea cuantumului despăgubirilor la momentul exproprierii, excede dispoziţiilor legale în vigoare la momentul la care s-a discutat această cauză.
Faptul relevat, respectiv aplicarea „legii” înainte de intrarea acesteia în vigoare a condus la majorarea despăgubirii în folosul intimatei-reclamante şi în defavoarea bugetului de stat.
În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la decizia Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015, care nu era în vigoare la momentul închiderii dezbaterilor şi care nu ar fi putut fi pusă, în aceste condiţii, în discuţia părţilor.
Instanţa de apel nu putea pronunţa hotărârea reţinând aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuţia părţilor, fără a încălca principiile procesului civil, şi fără a vătăma părţile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (5) C.proc.civ., care atrag casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Înalta Curte subliniază că vătămarea la care se referă art. 105 alin. (2) C.proc.civ. decurge din majorarea despăgubirii în folosul intimatei-reclamante şi în defavoarea bugetului de stat, şi imposibilitatea recurentului pârât de a se apăra asupra acestei chestiuni de drept, având în vedere poziţia sa procesuală.
Aşadar, în acest caz nu este incident motivul de recurs invocat de recurentul pârât, reglementat de art. 304 pct. 4 C.proc.civ. referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, astfel cum s-a arătat în considerentele ce preced.
În consecinţă, Înalta Curte a admis recursul pârâtului, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, care va rejudeca apelurile ţinând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de recurs şi a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reţinute de instanţa de recurs.