Contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cerere de restituire în natură a unei părți din imobil și a terenului de sub construcție. Intervenție accesorie în interesul entității notificate. Admisibilitate în principiu.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Părțile. Intervenția accesorie.
Index alfabetic : notificare
-contestație
-intervenție accesorie
-interes
Legea nr. 10/2001
C.proc.civ., art. 49, art. 52, art. 304 pct. 9
Faptul că litigiul reprezintă o contestaţie la Legea nr.10/2001, având ca obiect restituirea unui imobil (construcție și teren), în care părţi sunt notificatoarea şi unitatea deţinătoare, nu reprezintă un aspect de natură să împiedice formularea cererii de intervenţie accesorie, perfect admisibilă în orice gen de procese care nu au caracter strict personal, deoarece nu face decât să sprijine apărările şi poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a intervenit.
Astfel că, disputând acelaşi drept cu cel al reclamantei pentru o porţiune din terenul solicitat a fi restituit, petenții justifică interesul de a interveni în litigiu în favoarea pârâtului de la care au dobândit dreptul pretins. Pe această cale, intervenţia accesorie le conferă petenţilor mijlocul procedural prin care au posibilitatea de a formula apărările pe care le consideră pertinente şi utile în sprijinul părţii pentru care au intervenit în proces şi cu privire la care au interesul de a se păstra în patrimoniul său dreptul de proprietate pentru suprafaţa de teren respectivă, pentru ca, în acest mod, să-şi consolideze propriul lor drept, dobândit de la pârât.
Prin urmare, cum petenții justifică folosul practic de a participa în proces, în calitate de intervenienţi accesorii, instanța, respingând cererea ca lipsită de interes, a procedat la o greșită apreciere asupra condiției interesului acestora în promovarea cererii.
Secția I civilă, decizia nr.418 din 12 februarie 2015
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 21 martie 2006, reclamanta M.C.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să fie obligat pârâtul să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 429 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, cu excepţia celor vândute în baza Legii nr.112/1995.
În dosar au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului petenţii N.G. şi N.D., solicitând respingerea acţiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
În motivarea cererii de intervenţie, au arătat că sunt cumpărători ai unuia dintre cele trei corpuri de casă existente în imobilul din litigiu, în baza Legii nr.112/1995, iar reclamanta invocă, în dovedirea acţiunii, certificatul de calitate de moştenitor din 27 mai 1998 emis de BNP D.O., care nu poate face, însă, această dovadă. Au mai arătat petenții că au fost chemaţi în judecată de către reclamantă în cadrul a două procese.
Prin sentinţa civilă nr.12484 din 5 septembrie 2006, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de valoarea terenului în litigiu şi de dispoziţiile art.2 C.proc.civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă la data de 10 octombrie 2006, reclamanta depunând o cerere precizatoare a acţiunii introductive, prin care şi-a majorat câtimea obiectului acţiunii în ceea ce priveşte terenul în litigiu la suprafaţa de 940 m.p.
Prin încheierea din 24 noiembrie 2006, cu ocazia dezbaterii admisibilităţii în principiu, instanţa a respins cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de petenţii N.G. şi N.D., ca lipsită de interes. În pronunţarea acestei soluţii, Tribunalul a considerat că petenţii nu justifică interes în formularea cererii de intervenţie, de vreme ce nu au depus nicio probă în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 959 din 05 iulie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active. S-a admis acţiunea, aşa cum a fost precizată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General. A fost obligat pârâtul să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul, compus din teren în suprafaţă de 940 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, cu excepţia apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995.
În soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a reţinut că pârâtul nu a respectat termenul legal de rezolvare a notificării, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, că reclamanta, prin cererea înregistrată la 10 ianuarie 2002, a solicitat obligarea statului să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu, acţiune respinsă ca inadmisibilă, prin hotărâre rămasă irevocabilă, determinat de intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie.
În aceste condiţii, nesoluţionarea notificării formulate de către reclamantă în intervalul lung de timp scurs de la înregistrarea acesteia, şi chiar după ce s-a reţinut că reclamanta nu are la dispoziţie decât procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă un refuz evident de restituire a imobilului în natură, împrejurare ce îi conferă accesul direct la instanţă.
Prin urmare, nu se poate reţine că acţiunea reclamantei este inadmisibilă şi nici că soluţia pronunţată prin hotărârile judecătoreşti menţionare are autoritate de lucru judecat, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă fiind remediul juridic şi mijlocul procedural prin care aceasta poate cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului de care a fost deposedată, solicitând restituirea acestuia.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active este neîntemeiată. Aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx47/1922, I.B.C. a dobândit imobilul situat în Bucureşti, str. P.T. x7, format din teren cu toate construcţiile existente.
În procesul-verbal întocmit la 18 iulie 1946 pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Municipiul Bucureşti se arată că imobilul situat în str. P.T. nr. x9, proprietar I.C.B., domiciliat la aceeaşi adresă, se compune din teren în suprafaţă de 1.482 m.p. şi o casă cu 8 camere, 2 antreuri, 4 bucătării, o prăvălie la stradă şi anexe.
Din adresa emisă de P.M.B. - Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastru se reţine că imobilul la care face referire procesul-verbal încheiat la 18 iulie 1946 era compus din imobilele ce au purtat următoarele adrese poştale: str. P.T. nr. x7 pană în anul 1925 şi str. H. nr. y, menţionându-se că, în prezent, figurează înscrise distinct, cu adresele poştale str. P.T. nr. x9, şi str. H. nr. y, imobile ce figurau înscrise şi la nivelul anului 1948.
Ulterior, autorul reclamantei (calitate ce rezultă din certificatul de moştenitor din 27 mai 1998), prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx52/1949, a vândut imobilul proprietatea lui, situat în str. P.T. nr.x9, compus din teren în suprafaţă de 400 m.p.
În acest act se menţionează că vânzătorul I.C.B. deţine imobilul care face obiectul contractului în baza actului de vânzare-cumpărare nr. xxx47/1922 şi că restul suprafeţei cumpărate prin acest act rămâne proprietatea deplină a vânzătorului, neintrând în vânzarea care face obiectul contractului nr. xxx52/1949.
În raport de faptul că pârâtul a susţinut că imobilul revendicat de reclamantă, situat în str. H. nr. y, nu este unul şi acelaşi cu imobilul menţionat în actul de vânzare-cumpărare nr. xxx47/1922, în cauză s-a efectuat un raport de expertiză topografică, care, în urma analizei actelor depuse la dosar şi a măsurătorilor efectuate la faţa locului, a stabilit că terenul indicat în actul de vânzare-cumpărare al autorului reclamantei este unul şi acelaşi cu terenul identificat prin expertiză şi revendicat de reclamantă, cu menţiunea că, în urma înstrăinării suprafeţei de 400 m.p. în anul 1949, care avea deschidere la str. P.T., restul imobilului rămas în proprietatea vânzătorului I.C.B., care avea deschidere şi la str. H. nr. y, a rămas înscris la această adresă poştală.
În consecinţă, prin probele administrate în cauză s-a dovedit existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei asupra imobilului revendicat, iar diferenţa de adresă poştală a rezultat din succesiunea actelor încheiate de către fostul proprietar şi din divizările întregului imobil din str. P.T. în trei imobile distincte, cu înscrisurile în evidenţele cadastrale corespunzătoare divizărilor.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat de către stat prin Decizia nr. 879/1959, emisă în baza Decretului nr.92/1950, iar, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele naţionalizate prin acest act normativ sunt considerate ca fiind imobile preluate în mod abuziv de către stat.
De asemenea, naţionalizarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu încălcarea Constituţiei României în vigoare la acel moment, astfel că preluarea bunului, în aceste condiţii, nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.
În concluzie, în baza art.480 C.civ., l-a obligat pe pârât să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din teren în suprafaţă de 940 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, cu excepţia apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, astfel cum a solicitat reclamanta.
La data de 19 noiembrie 2013, petenţii N.G. şi N.D. au formulat cerere de îndreptare eroare/omisiune strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 959/2007 a Tribunalului Bucureşti, în sensul de a se dispune restituirea imobilului către reclamantă, cu excepţia apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, compus din teren în suprafaţă de 59,69 m.p. şi construcţie, conform contractului nr. x/1997.
Prin încheierea de şedinţă din 13 decembrie 2013, s-a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale cu privire la sentinţa civilă nr. 959/2007, cerere formulată de petenţii N.G. şi N.D., ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că petenţii nu sunt părţi în prezentul dosar, ca urmare a respingerii cererii de intervenţie ca lipsită de interes, iar erorile invocate de aceştia nu se circumscriu noţiunii de „eroare materială”, astfel cum este definită de dispoziţiile art. 281 C.proc.civ., întrucât, dacă s-ar da curs solicitării lor, ar însemna diminuarea suprafeţei de teren restituită reclamantei. Aceasta ar echivala cu remedierea unor eventuale greşeli de judecată, care nu se poate realiza decât prin intermediul căilor de atac declarate împotriva hotărârii privind fondul dreptului, iar nu în procedura reglementată de art.281 C.proc.civ.
La data de 16 decembrie 2013, petenţii N.G. şi N.D. au formulat cerere de lămurire/înlăturare dispoziţii potrivnice din dispozitivul aceleiaşi sentinţe, în sensul că nu formează obiectul restituirii suprafaţa de teren de 59,69 m.p., înstrăinată acestora prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, imobilul restituit fiind în suprafaţă de 880,31 m.p. Au susţinut că dispoziţiile din sentinţă sunt potrivnice, întrucât, pe de-o parte, se restituie suprafaţa de teren de 940 m.p., care cuprinde şi terenul înstrăinat petenţilor, de 59,69 m.p., şi, pe de altă parte, se exceptează de la restituire apartamentul vândut acestora, care este compus şi din teren în suprafaţă de 59,69 m.p.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat, la data de 3 februarie 2014 şi, ulterior, la 18 februarie 2014, cerere de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul sentinţei civile sus-menţionate, în sensul de a se excepta de la restituire inclusiv suprafaţa de 59,69 m.p., vândută în temeiul Legii nr.112/1995 odată cu apartamentul, astfel încât suprafaţa restituită să se menţioneze a fi de 880,31 m.p. La data de 21 februarie 2014, pârâtul a menţionat că solicită lămurirea şi înlăturarea dispoziţiilor potrivnice din dispozitivul sentinţei civile nr. 959/2007, în temeiul art.2811 C.proc.civ.
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 25 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, astfel cum a fost precizată.
A dispus lămurirea întinderii dispozitivului sentinţei civile nr. 959/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în sensul că apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995 a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, este situat în Bucureşti, str. H. nr. y, parter, ap.1 şi se compune din 3 camere, baie, culoar, marchiză, magazie zidită, în suprafaţă utilă de 54,26 m.p. şi 59,69 m.p. teren situat sub construcţie.
A dispus înlăturarea dispoziţiilor potrivnice, în sensul că suprafaţa de teren restituită reclamantei este de 880,31 m.p.
A respins cererea formulată de petenţii N.G. şi N.D., ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitatea procesuală activă.
Tribunalul a redat dispozitivul sentinţei civile cu privire la care s-au formulat cererile deduse judecăţii, reţinând că reclamanta şi-a precizat câtimea obiectului cererii cu referire la compunerea imobilului revendicat, în urma identificării acestuia prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, solicitând obligarea pârâtului să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din teren în suprafaţă de 940 m.p. şi construcţii edificate pe acesta, cu excepţia apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995; în considerente sau în dispozitiv nu este, însă, arătată compunerea apartamentului vândut în baza actului normativ menţionat.
Prin urmare, se impune lămurirea întinderii dispozitivului sentinţei civile evocate mai sus, întrucât simpla exceptare de la restituirea, în natură, a apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, fără a se indica efectiv compunerea acestuia, a determinat dificultăţi la intabularea dreptului de proprietate, solicitată de deţinătorii apartamentului.
Acest aspect a rezultat din cererea iniţială formulată de numiţii N.G. şi N.D., cumpărătorii apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, prin care au solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă în cauză, cerere respinsă de către tribunal prin încheierea pronunţată la data de 13 decembrie 2013.
Aceştia au formulat cerere de intervenţie în cauză, respinsă ca lipsită de interes prin încheierea pronunţată la data de 24 noiembrie 2006, avându-se în vedere că intervenienţii nu depuseseră, până la acel moment, la dosar, nicio probă pentru dovedirea interesului în promovarea cererii, iar reclamanta a arătat că cererea de chemare în judecată a vizat, exclusiv, doar partea din imobil care nu a fost restituită şi nu partea din imobil deţinută de chiriaşii cumpărători în baza Legii nr.112/1995.
Procedând la lămurirea întinderii dispozitivului sentinţei civile nr. 959/2007, instanţa a constatat că apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995 a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 se compune din 3 camere, baie, culoar, marchiză, magazie zidită, în suprafaţă utilă de 54,26 m.p. şi 59,69 m.p. teren situat sub construcţie.
Nu se poate face abstracţie de compunerea, în întregime, a apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, câtă vreme, chiar în contractul de vânzare-cumpărare, se face menţiunea că, odată cu locuinţa, se dobândeşte şi suprafaţa de 59,69 m.p., teren situat sub construcţie, iar această clauză este valabilă şi produce efecte juridice, nefiind desfiinţată printr-o hotărâre judecătorească.
Prin hotărârea pronunţată în cauză, instanţa a dispus restituirea terenului în suprafaţă de 940 m.p., aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, iar, din schiţa amplasament scara 1:200, anexă la raportul de expertiză, se constată că suprafaţa terenului de 940 m.p. a fost delimitată de punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 , 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 18 A, 19 A, 19, 20 A, 20, 21, 22, 23, 24, teren pe care se află, potrivit menţiunilor ambilor experţi, şi apartamentul deţinut de N.G. şi N.D.
În aceste condiţii, încă de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 959/2007, nu se putea dispune restituirea întregii suprafeţe de teren, de 940 m.p., atâta timp cât terenul în suprafaţă de 59,69 m.p. era situat chiar sub construcţia deţinută de petenţii N.G. şi N.D., iar, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, compunerea apartamentului era cea constatată mai sus.
Prin urmare, dispozitivul sentinţei civile pronunţate în această cauză cuprinde dispoziţii potrivnice, întrucât, pe de-o parte, s-a dispus restituirea terenului de 940 m.p., iar, pe de altă parte, apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995 a fost exceptat de la restituire, astfel cum, în mod expres, a solicitat reclamanta, fără a se avea în vedere şi suprafaţa de teren situată sub construcţie, ce intră în compunerea acestui apartament.
Aşa fiind, se impune înlăturarea dispoziţiilor potrivnice cuprinse în dispozitivul hotărârii, întrucât, atâta vreme cât s-a dispus exceptarea de la restituire a apartamentului înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, suprafaţa de teren care se putea restitui efectiv reclamantei era de 880,31 m.p.
În privinţa cererii formulate de petenţii N.G. şi N.D., aceştia nu au avut calitatea de părţi în cauză, iar dispoziţiile art. 2811 alin.(1) C.proc.civ. prevăd, în mod expres, că doar părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice conţinute de acesta. În consecinţă, a respins cererea formulată de petenţii N.G. şi N.D., ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 788 din 27 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că s-a înlăturat obligarea pârâtului la predarea garajului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 încheiat între S.C. R. S.A. şi D.G.; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Decizia civilă menţionată a rămas irevocabilă prin decizia nr. 3701/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a luat act de retragerea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General.
Împotriva încheierii de şedinţă pronunţate la data de 25 aprilie 2014 de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a formulat apel reclamanta M.C.G.
Petenţii N.G. şi N.D. au formulat apel împotriva sentinţei nr. 959/2007 şi a încheierilor din 24 noiembrie 2006 şi din 13 decembrie 2013 pronunţate în acelaşi dosar.
Prin decizia civilă nr. 370/A din 22 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta M.C.G. împotriva încheierii de şedinţă din 25 aprilie 2014, respectiv de apelanţii intervenienţi N.G. şi N.D. împotriva sentinţei civile nr. 959/2007 şi a încheierii din 24 noiembrie 2006 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București, prin Primarul General.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
1. Acţiunea privind restituirea imobilului pentru care reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 - temei invocat alături de art.480 C.civ. - are natura juridică a unei contestaţii la Legea nr. 10/2001 pentru nesoluţionarea pe fond a notificării de către Municipiul București, prin Primarul General.
2. Apelul reclamantei nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Nu se contestă existenţa celor două căi în instanţă, aflate la îndemâna părţilor cauzei, pentru lămurirea întinderii dreptului statuat într-o hotărâre judecătorească: art.2811 alin. (1) C.proc.civ. şi art.399 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ.
Însă, calea care putea fi utilizată în mod limitat în timp ar fi fost cea a contestaţiei la titlu, prevăzută de art.399 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ. - respectiv până la data încheierii executării silite - în speţă, astfel cum susţine reclamanta, până la data emiterii de către pârât a dispoziţiei din 12 ianuarie 2009 şi punerea în posesia efectivă la data de 23 iunie 2010, prin executorul judecătoresc.
Aceasta întrucât contestaţia la titlu este, în fond, o contestaţie la executare, fiind, aşadar, limitată în timp ca utilizare, până la finalizarea executării, în cauză, la 23 iunie 2010.
Susţinerea apelantei reclamante, în sensul că nu există o opţiune a părţii între calea contestaţiei la titlu, conform art.399 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., şi calea privind lămurirea întinderii şi explicitării dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, potrivit art.2811 C.proc.civ., nu poate fi primită în condiţiile în care, în chiar cuprinsul art.399 alin.(2) C.proc.civ. se prevede că „…dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art.2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu …”.
Scopul legiuitorului a fost acela de a se înlătura orice nelămuriri şi a se obţine toate explicitările privind dispozitivul hotărârii judecătoreşti, cât mai repede posibil, în raport de calea aleasă de partea interesată.
Susţinerea în sensul că exerciţiul dreptului la acţiune ar fi fost subordonat unei restricţii de ordin temporal, şi anume începerea executării silite, care decurge din art.399 C.proc.civ., este nefondată, întrucât executarea unei hotărâri poate avea loc nu doar în forma executării silite care are un moment de pornire într-o procedură specială, ci şi în forma executării de bunăvoie de către debitor.
Calea prevederilor art.2811 C.proc.civ., privind necesitatea lămuririlor referitoare la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, nu are restricţii de ordin temporal, legate strict de executarea hotărârii.
Aceasta, întrucât, pe această cale, se urmăreşte efectuarea lămuririlor nu doar în scopul înlăturării ori prevenirii apariţiei unor impedimente la executarea hotărârii, ci şi în scopul de a nu se aduce atingere drepturilor unor terţi.
Critica apelantei reclamante, în sensul că s-ar fi prejudiciat fondul cauzei prin admiterea cererii în temeiul art.2811 C.proc.civ., aducându-se încălcări ale autorităţii de lucru judecat, este vădit nefondată, deoarece s-a lămurit, strict, întinderea dreptului reclamantei cu privire la imobilul restituit în natură, în scopul de a nu prejudicia pe terţii intervenienţi apelanţi N.G. şi N.D., care cumpăraseră, în baza Legii nr.112/1995, un apartament cu terenul aferent, astfel cum este menţionat, în mod expres, în contractul de vânzare-cumpărare, astfel că se impunea lămurirea întinderii dreptului asupra imobilului retrocedat – mai puţin partea ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării, prin explicitarea acestei din urmă părţi, prin descriere, suprafaţă etc.
Legiuitorul nu a prevăzut vreun impediment de utilizare a prevederilor art.2811 C.proc.civ. raportat la finalizarea executării silite.
3. Apelul intervenienţilor N.G. şi N.D. formulat împotriva încheierii de şedinţă din 24 noiembrie 2006 nu este fondat, în mod legal instanţa respingând cererea de intervenţie în sprijinul Municipiului București, pentru lipsă de interes personal, actual şi direct, având în vedere cadrul contestaţiei la Legea nr.10/2001, care privea notificatoarea şi unitatea deţinătoare în baza acestei legi, reclamanta urmărind restituirea imobilului ce nu a făcut obiectul înstrăinărilor conform Legii nr.112/1995.
Apelul intervenienţilor accesorii împotriva încheierii de şedinţă din 13 decembrie 2013 nu este, de asemenea, fondat, întrucât cererea de intervenţie accesorie nefiind admisă în principiu, lipsa de legitimare procesuală activă a apelanţilor în îndreptarea omisiunilor privind soluţionarea cererilor prin sentinţa Tribunalului Bucureşti conducea la soluţia clară, de respingere pe excepţia reţinută.
În consecinţă, şi apelul intervenienţilor formulat împotriva sentinţei este nefondat, dar şi lipsit de interes, în condiţiile în care s-a admis, în mod legal şi temeinic, cererea Municipiului Bucureşti, de lămurire a dispozitivului sentinţei apelate, sub aspectul explicitării întinderii dispozitivului, prin descrierea imobilului proprietatea intervenienţilor N.G. şi N.D. - clădire şi teren aferent - ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995 - „exceptat” de la restituirea, în natură, a imobilului de la aceeaşi adresă către reclamantă - în dispozitivul hotărârii - sentința civilă nr. 959/2007 pronunţată de Tribunalul București, Secția III-a civilă.
Pentru aceste considerente, în baza art.296 C.proc.civ., apelurile au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi petenţii N.G. şi N.D.
I. Recurenta M.C.G. a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi respingerii cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 959/2007 formulată de către Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în raport de următoarele motive:
Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa a reţinut, în mod greşit, că scopul cererii de lămurire a dispozitivului unei hotărâri, prevăzut de art.2811 C.proc.civ., nu este doar cel de înlăturare ori prevenire a apariţiei unor impedimente la executarea hotărârii, ci şi acela de a nu aduce atingere drepturilor unor terţi.
Drepturile terţilor nu pot fi apărate pe calea procedurală reglementată de textul de lege sus-menţionat.
Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că procedura specială de lămurire a dispozitivului este mijlocul procedural prin care se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanţa de judecată, în vederea explicării acestora, pentru a se putea proceda la executarea silită a hotărârii vizate.
Aşadar, părţile au acces la această procedură specială doar în ipoteza în care dispozitivul hotărârii judecătoreşti nu este suficient de clar, aspect ce poate genera dificultăţi în procedura de executare silită, nefiind o cale menită să ducă la anularea ori modificarea titlului executoriu, întrucât o atare finalitate poate fi atinsă doar prin intermediul căilor legale de atac.
Aceeaşi finalitate a lămuririi hotărârii judecătoreşti poate fi obţinută şi pe calea contestaţiei la titlu, promovată în condiţiile art.399 alin.(1) C.proc.civ.
Obiectul cererii este identic în ambele cazuri, diferind doar cauza acţiunii, respectiv temeiul juridic şi folosul practic urmărit în fiecare caz: lămurirea dispozitivului în vederea executării viitoare (art.2811), respectiv lămurirea acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute [art.399 alin.(1)].
Argumentul instanţei de apel, potrivit căruia calea prevăzută de art.2811 nu are restricţii de ordin temporar este real, însă nu se poate admite că această cale poate fi promovată şi după începerea executării silite (cu atât mai puţin după executarea hotărârii), întrucât, în atare situaţie, dispoziţiile art.399 alin.(1) nu ar mai avea aplicabilitate.
În speţă, instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată de către prima instanţă, apreciind că nu s-a prejudiciat fondul cauzei prin admiterea cererii în temeiul art.2811 C.proc.civ., deoarece s-a lămurit, strict, întinderea dreptului reclamantei cu privire la imobilul restituit în natură, în scopul de a nu prejudicia pe terţii intervenienți N.
Pe de o parte, terţii N. nu au calitatea de părţi în cauză, întrucât, astfel cum se reţine chiar în decizia atacată, cererea lor de intervenţie accesorie a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru lipsa interesului personal, actual şi direct.
Pe de altă parte, prin hotărârea instanţei de fond, s-a modificat hotărârea supusă procedurii de lămurire, în sensul diminuării suprafeţei de teren restituită recurentei, aducându-se, astfel, atingere principiului autorităţii de lucru judecat.
Pentru a ajunge la o atare dezlegare, instanţa a examinat împrejurările ce ţin de fondul cauzei, respectiv a făcut o reinterpretare a expertizei topo, a componenţei apartamentului înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, deşi acesta s-a aflat sub cenzura instanţei şi la data pronunţării hotărârii supuse lămuririi.
În sprijinul admiterii cererii de lămurire dispozitiv, instanţa reţine că „încă de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. (.....) nu se putea dispune restituirea întregii suprafeţe de teren de 940 m.p., atâta timp cât terenul în suprafaţă de 59,69 m.p. era situat chiar sub construcţia deţinută de petenții N.G. şi N.D. ..”.
În consecinţă, judecătorul fondului a transformat cererea de lămurire a dispozitivului într-o adevărată cale de atac, pronunțându-se pe fondul cauzei şi corectându-l în procedura specială instituită de art.2811 C.proc.civ.
Acelaşi judecător, prin încheierea pronunţată la 13 decembrie 2013, în soluţionarea unei cereri de îndreptare eroare materială, a reţinut că „erorile invocate de către terţii N.G. şi N.D. nu se circumscriu noţiunii de eroare materială, Tribunalul considerând că, dacă s-ar da curs cererii petenților N., ar însemna diminuarea suprafeţei de 940 m.p. restituiţi reclamantei, ceea ce ar echivala cu remedierea unor eventuale erori de judecată, apte de îndreptare, exclusiv prin promovarea cailor legale de atac...”.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
II. Recurenţii N.G. şi N.D. au criticat decizia, pentru următoarele motive:
Soluţia este nelegală pentru motivul de recurs încadrat în art.304 pct.5 C.proc.civ.
(nesoluționarea cererii de intervenţie pe fond), cât şi pentru motivul încadrat în art.304 pct.9 C.proc.civ. (nelegalitatea deciziei recurate).
Au susţinut că, în situaţia în care încheierea din 25 aprilie 2014 rămâne irevocabilă, prin respingerea recursului reclamantei împotriva deciziei nr. 370/A/2014, soluţia instanţei de apel apare ca fiind legală.
În cealaltă eventualitate, soluţia este nelegală, deoarece recurenţii au calitatea de proprietari ai terenului de sub construcţie, aspect ce rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.
Prin neclaritatea obiectului acţiunii principale, s-a vizat inclusiv terenul petenţilor, asupra căruia instanţele s-au mai pronunţat anterior sentinţei nr. 959/2007, astfel că interesul acestora este clar determinat, şi anume protejarea dreptului de proprietate asupra terenului de sub casă.
Această situaţie le conferă calitate procesuală activă şi demonstrează interesul de a formula o cerere de intervenţie în cauză.
În concluzie, folosul recurenţilor este evident şi constă în consolidarea titlului de proprietate asupra terenului de sub construcţie.
Este adevărat că reclamanta a susţinut că acţiunea vizează exclusiv partea din imobil ce nu s-a înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, însă, în realitate, prin acţiunea sa, a formulat pretenţii şi în privinţa acestui teren, având o atitudine duplicitară, inclusiv cu prilejul concluziilor asupra fondului.
Cum instanţele de fond au apreciat, în mod greşit, existenţa interesului recurenţilor în promovarea cererii de intervenţie (care nu a fost soluţionată pe fond), solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea, în tot, a încheierii din 24 noiembrie 2006, a sentinţei nr. 959/2007 şi a încheierii din 13 decembrie 2013, precum şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond.
În subsidiar, solicită admiterea recursului, admiterea apelului, admiterea cererii de intervenţie, modificarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul de a se restitui reclamantei doar suprafaţa de 880,31 m.p., fără suprafaţa de 59,69 m.p., situată sub construcţie, cumpărata în baza Legii nr.112/1995.
În acest sens, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, imobilul este compus din 3 camere, baie, culoar, marchiza, magazine zidită, în suprafaţă utilă de 54,26 m.p. şi 59,69 m.p. teren situat sub construcţie.
Cum contractul în cauză nu a fost desfiinţat de instanţele de judecată, soluţia dată în speţă apare ca fiind vădit nelegală şi netemeinică.
Mai mult, soluţia instanţei este şi contradictorie, pe de-o parte, fiind exceptat apartamentul de la restituire, iar, pe de altă parte, suprafaţa de teren din contract fiind inclusă în suprafaţa de 940 m.p.
În plus, cererea de mărire a câtimii obiectului cererii, depusă la instanţa de fond, nu are rolul unei simple cereri precizatoare, ci este o veritabilă modificare a acţiunii, schimbând suprafaţa revendicată, astfel că se impune admiterea apelului şi restrângerea suprafeţei restituite la cea solicitată iniţial (400 m.p.), ce nu cuprindea şi suprafaţa de 59,69 m.p., înstrăinată recurenţilor.
În cazul respingerii recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi decizii şi păstrarea, ca fiind legală şi temeinică, a încheierii din 25 aprilie 2014, solicită respingerea recursului formulat de petenţi, ca lipsit de obiect.
Reclamanta şi petenţii N. au depus întâmpinare la recursul formulat de părţile adverse, solicitând respingerea căii de atac respective.
Petenţii N. au susţinut, în plus, şi excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă pentru neîncadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art.304 C.proc.civ. Criticile recurentei reclamante vizează un singur argument dintre cele avute în vedere de instanţă, şi anume cel referitor la împrejurarea că procedura reglementată de art.2811 C.proc.civ. este deschisă inclusiv în situaţia în care, prin hotărârea supusă acestei proceduri, s-ar aduce atingere drepturilor unor terţi. Or, cum instanţele au admis cererea formulată de o parte din dosar, nu se poate reţine un aspect de nelegalitate a deciziei recurate. Cum nu există critici concrete de nelegalitate, privind decizia instanţei de apel, recursul declarat de reclamantă este nul.
Analizând, cu prioritate, în condiţiile art. 137 alin.(1) C.proc.civ., excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.
În primul rând, deşi intimaţii N. califică susţinerile enunţate mai sus ca fiind subsumate excepţiei nulităţii recursului, în realitate, acestea reprezintă veritabile apărări de fond pentru care intimaţii consideră că trebuie înlăturate criticile recurentei reclamante, vizând încălcarea dispoziţiilor art.2811 C.proc.civ. Astfel, intimaţii arată, în esenţă, că, de vreme ce cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii primei instanţe a fost admisă în favoarea uneia dintre părţile dosarului, în speţă, a Municipiului Bucureşti, iar nu a unui terţ, nu se poate reţine critica reclamantei, referitoare la nerespectarea textului legal indicat mai sus, în ceea ce priveşte pe cei la dispoziţia cărora este reglementată calea procesuală a lămuririi dispozitivului unei hotărâri.
În afara faptului că susţinerile intimaţilor nu se circumscriu excepţiei nulităţii recursului, ele nu pot fi primite de prezenta instanţă nici ca apărări de fond, întrucât, în raport de soluţiile pronunţate în dosar până la acest moment, petenţii N. nu au dobândit calitatea de părţi în litigiul de faţă şi, în consecinţă, nu pot formula susţineri în legătură cu modul în care au primit rezolvare cererile părţilor din dosar, ci doar în legătură cu soluţia de respingere a cererii de intervenţie.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte va examina mai întâi recursul declarat de petenţii N., deoarece calea de atac vizează soluţia dată cererii de intervenţie formulată de aceştia în dosarul primei instanţe şi, în caz de admitere, va produce efecte asupra hotărârii primei instanţe pronunţate asupra acţiunii, în timp ce recursul
declarat de reclamanta se referă la cereri ulterioare sentinţei şi care, în ipoteza prezentată, rămân fără obiect.
Contrar susţinerilor petenţilor, nu recursul declarat de ei are caracter subsidiar în raport cu recursul declarat de reclamantă, ci soluţia ce se va da asupra căii de atac formulată de aceasta din urmă depinde de modul de rezolvare a recursului declarat de petenţi, pentru argumentele expuse în precedent.
Din această perspectivă, analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de petenţii N. este fondat, pentru următoarele considerente:
În prealabil, asupra motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi, trebuie precizat că examinarea deciziei atacate se va realiza doar din perspectiva art.304 pct.9 C.proc.civ., iar nu şi a pct.5 din acelaşi text de lege, întrucât petenţii invocă greşeli de procedură cu privire la aprecierea primei instanţe asupra interesului lor în formularea cererii de intervenţie, greşeli confirmate în apel, iar nu nerespectarea normelor de procedură de către însăşi instanţa de apel. În această ipoteză, în care se pune problema exercitării controlului judiciar asupra legalităţii hotărârii primei instanţe de către Curte, la rândul său, supus cenzurii instanţei de recurs, iar nu a săvârşirii pretinselor nereguli procedurale de către instanţa de apel, criticile recurenţilor se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.
Susţinerile recurenţilor sunt întemeiate, prin confirmarea soluţiei tribunalului, sub acest aspect, Curtea procedând la o greşită interpretare a noţiunii de „interes” procesual în exercitarea cererii de intervenţie şi a condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească petenţii pentru promovarea cu succes a unei asemenea cereri.
Curtea de apel a considerat că soluţia de respingere a cererii de intervenţie accesorie formulată de recurenţi în dosarul primei instanţe, ca lipsită de interes, este corectă, aceştia nejustificând un interes personal, actual şi direct, întrucât litigiul vizează o contestaţie la Legea nr.10/2001, în care părţi sunt notificatoarea reclamantă şi unitatea deţinătoare şi în care se solicită restituirea imobilului care nu a format obiectul înstrăinărilor conform Legii nr.112/1995.
Obiectul acţiunii, astfel cum a fost precizat de reclamantă, se referă la restituirea imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 940 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, mai puţin apartamentul vândut în temeiul Legii nr.112/1995.
Prin cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti, petenţii au solicitat respingerea acţiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală, invocând dreptul lor de proprietate asupra unei părţi din imobil şi depunând, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat în baza Legii nr.112/1995, între S.C. R. S.A., în calitate de reprezentantă a Primăriei Municipiului Bucureşti şi recurenţi.
Prin acest act juridic, s-a înstrăinat către cei doi petenţi imobilul situat în Bucureşti, compus din apartament 1 de la etajul 1, în suprafaţă de 54,26 m.p., cota indiviză de 100% din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de 59,69 m.p. teren de sub construcţie.
Recurenţii pretind că terenul de sub construcţie, care le-a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, face parte din suprafaţa de teren solicitată de reclamantă a fi restituită în natură, în dosarul de faţă, şi cu privire la care îi contestă acesteia calitatea procesuală activă de a promova acţiunea în restituire.
Prin urmare, disputând acelaşi drept cu cel al reclamantei pentru o porţiune din terenul solicitat de către aceasta în procesul de faţă, recurenţii justifică interesul de a interveni în dosar, în favoarea pârâtului, de la care au dobândit dreptul pretins. Intervenţia accesorie le conferă petenţilor mijlocul procedural prin care au posibilitatea de a formula apărările pe care le consideră pertinente şi utile în sprijinul părţii pentru care au intervenit în proces şi cu privire la care au interesul de a se păstra, în patrimoniul său, urmare a respingerii acţiunii, dreptul de proprietate pentru suprafaţa de teren respectivă, pentru ca, în acest mod, să-şi consolideze propriul lor drept, dobândit de la pârât.
În concluzie, recurenţii justifică folosul practic de a participa în proces, în calitate de intervenienţi accesorii, şi care, contrar opiniei instanţei de apel, reprezintă un folos actual, personal şi direct. Interesul recurenţilor de a interveni în litigiu este actual, întrucât, în caz contrar, s-ar expune riscului ca pârâtul să fie obligat să restituie în natură reclamantei şi partea de teren pentru care ei pretind dreptul de proprietate, fără să-şi poată formula apărările necesare; este şi personal şi direct, deoarece folosul practic îi vizează chiar pe petenţi, care pretind dreptul de proprietate disputat în litigiul de faţă.
Împrejurarea că reclamanta a exclus din solicitarea de restituire a imobilului apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995 nu este relevantă în analiza interesului petenţilor de a formula cerere de intervenţie, de vreme ce, conform obiectului acţiunii astfel cum a fost individualizat mai sus, rămâne în discuţie porţiunea de teren, de 59,69 m.p., cu privire la care atât reclamanta, cât şi recurenţii, se pretind proprietari.
De asemenea, faptul că litigiul reprezintă o contestaţie la Legea nr.10/2001, în care părţi sunt notificatoarea şi unitatea deţinătoare, nu reprezintă un aspect de natură să împiedice formularea cererii de intervenţie accesorie, perfect admisibilă în orice gen de procese care nu au caracter strict personal, deoarece nu face decât să sprijine apărările şi poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a intervenit.
De altfel, împrejurarea că petenţii au interes să intervină în proces rezultă în mod implicit şi din soluţia de admitere a cererii formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti, confirmată în apel, în urma căreia s-a lămurit întinderea dispozitivului hotărârii primei instanţe, în sensul identificării şi stabilirii compunerii apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, precum şi a înlăturării dispoziţiilor potrivnice, referitoare la suprafaţa de teren restituită reclamantei, care s-a stabilit a fi de 880,31 m.p., prin excluderea suprafeţei de teren de 59,69 m.p., pretinsă în proprietate de recurenţi.
Mai trebuie menţionat că reclamanta contestă în continuare, prin căile de atac exercitate în dosarul de faţă, soluţia de admitere a cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 959/2007 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, astfel încât interesul petenţilor, de a interveni în proces pentru apărarea drepturilor pârâtului Municipiul Bucureşti, de la care au dobândit imobilul în discuţie, trebuie considerat, o dată în plus, ca fiind actual. Aceste argumente servesc şi la înlăturarea considerentului Curţii, privind lipsa de interes a petenţilor în declararea apelului, determinat de împrejurarea că, oricum s-a obţinut, la solicitarea pârâtului, în procedura reglementată de art.2811 C.proc.civ., înlăturarea terenului lor de la restituirea în natură către reclamantă. De vreme ce încheierea prin care a fost admisă cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii primei instanţe nu a rămas irevocabilă şi, dimpotrivă, este contestată de reclamantă, inclusiv în recursul declarat de aceasta în dosarul de faţă, petenţii sunt expuşi riscului de a pierde terenul pentru care se pretind proprietari, ceea ce le conferă interes nu numai în cererea de intervenţie formulată, dar şi în exercitarea apelului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de intervenţie şi a hotărârii finale pronunţate de tribunal.
Chemarea în judecată a recurenţilor de către reclamantă într-un alt litigiu (derulat în perioada 2002-2003), având ca obiect imobilul din dosarul de faţă, reprezintă un alt argument pentru care aceştia justifică interes de a sta în proces, în calitate de intervenienţi voluntari, în sprijinul apărărilor formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că, respingând apelul declarat de petenţi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de intervenţie accesorie, instanţa de apel a procedat la o greşită apreciere asupra condiţiei interesului recurenţilor în promovarea cererii respective. Aceasta va conduce la admiterea căilor de atac declarate de petenţi în litigiul de faţă, cu consecinţa înlăturării hotărârilor pronunţate în fazele procesuale anterioare, inclusiv a încheierii pronunţate de prima instanţă, prin care a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie.
Această cerere va fi admisă în principiu, prezenta instanţă constatând că este îndeplinită de către petenţi cerinţa interesului în formularea intervenţiei accesorii.
Cauza va fi trimisă, spre rejudecare, la acelaşi tribunal, pentru a li se asigura intervenienţilor posibilitatea de a-şi formula apărările pe care le consideră necesare în sprijinul susţinerilor părţii pentru care au intervenit, începând cu faza procesuală în care au formulat cererea de intervenţie greşit respinsă.
În mod firesc, urmând a se desfiinţa, în întregime, sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, toate încheierile ulterioare, pronunţate în soluţionarea cererilor formulate în legătură cu pretinse erori materiale sau nelămuriri ale dispozitivului hotărârii vor fi schimbate, în sensul că cererile respective vor fi respinse ca rămase fără obiect, de vreme ce, din punct de vedere juridic, sentinţa care a generat formularea lor nu mai există.
Apărările formulate în întâmpinare de către M.C.G., vizând recursul declarat de petenţii N., prin care aceasta arată că, şi în ipoteza admiterii în principiu a cererii de intervenţie, soluţia finală ar fi fost tot cea de respingere, nu pot fi primite. Reclamanta susţine că, de vreme ce excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată atât de petenţi în cererea de intervenţie, cât şi de pârât, a fost respinsă prin sentinţă, iar pârâtul Municipiul Bucureşti, în favoarea căruia petenţii au formulat cererea de intervenţie, nu a atacat hotărârea primei instanţe sub acest aspect, cererea respectivă nu poate fi decât respinsă.
Susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât ceea ce este, în primul rând, relevant pentru admiterea recursului declarat de petenţi constă în aceea că, urmare a criticilor corecte formulate în recurs şi admiterii căilor de atac declarate de aceştia, hotărârea primei instanţe va fi desfiinţată în întregime, inclusiv sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, astfel încât nu mai prezintă importanţă ce parte şi pentru ce motive a declarat apel împotriva sentinţei ce se va desfiinţa.
Pe de altă parte, problema supusă discuţiei de către reclamantă, prin întâmpinare, vizează, în principiu, caracterul neavenit al căii de atac exercitate de către intervenientul accesoriu în ipoteza în care partea pentru care a intervenit în proces nu a declarat cale de atac sau intervenientul accesoriu formulează, în calea de atac, critici suplimentare sau potrivnice părţii pentru care a intervenit. Problema este lipsită de importanţă, de vreme ce petenţii N. nu au dobândit calitatea de intervenienţi în fazele procesuale anterioare, ca urmare a greşitei soluţii de respingere a cererii de intervenţie, şi, în această situaţie, nu interesează poziţia pârâtului în primul ciclu procesual, faţă de sentinţa pronunţată. Aceleaşi considerente au fost avute în vedere de prezenta instanţă şi pentru situaţia recursului declarat de petenţii N., care a fost primit spre examinare, deşi pârâtul Municipiul Bucureşti nu a declarat cale de atac.
Nu în ultimul rând, ca o consecinţă a admiterii cererii de intervenţie, prin prezenta decizie, şi a trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, intervenienţii trebuie să beneficieze de un proces echitabil în sensul art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce presupune examinarea tuturor excepţiilor şi apărărilor formulate de aceste părţi în sprijinul apărărilor formulate de pârât, deci şi examinarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată prin cererea de intervenţie.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, acesta a fost admis, cu consecinţa casării deciziei recurate, a admiterii apelului declarat de aceeaşi parte împotriva încheierii de şedinţă din 25 aprilie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, a schimbării încheierii respective, în sensul respingerii cererii formulate de Municipiul Bucureşti, de lămurire a dispozitivului sentinţei nr.959/2007, ca rămase fără obiect. Cum s-a arătat deja, soluţia asupra recursului declarat de reclamantă reprezintă efectul firesc, din punct de vedere juridic, al soluţiei de desfiinţare a hotărârii primei instanţe pronunţate în ciclul procesual anterior, soluţie care lipseşte de efecte juridice încheierile ulterioare pronunţate în legătură cu această hotărâre. Prin urmare, Înalta Curte nu a mai procedat la analiza criticilor reclamantei formulate prin cererea de recurs, referitoare la nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul confirmării încheierii din 25 aprilie 2014, urmare a respingerii apelului declarat de partea menţionată.
Având în vedere aceste considerente, în baza art.312 alin.(1) - (3) cu referire la art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de petenţii N. şi de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, care a fost casată şi, pentru aceleaşi argumente, în baza art.297 alin.(1) C.proc.civ., a admis apelul declarat de petenţi împotriva sentinţei tribunalului, a desfiinţat această hotărâre, precum şi încheierea pronunţată asupra cererii de intervenţie; în baza art.52 alin.(1) cu referire la art.49 C.proc.civ., a admis, în principiu, cererea de intervenţie şi a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal. Potrivit art.296 C.proc.civ., a admis apelul declarat de petenţii N. împotriva încheierii primei instanţe, prin care a fost soluţionată cererea lor, de îndreptare a erorilor materiale/omisiuni privind sentinţa desfiinţată şi a schimbat încheierea, în sensul că a respins această cerere, ca rămasă fără obiect.
În baza art. 296 C.proc.civ., a admis apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă prin care a fost soluţionată cererea pârâtului Municipiul Bucureşti, de lămurire a întinderii dispozitivului aceleiaşi sentinţe, a schimbat încheierea, în sensul că a respins cererea menţionată, ca rămasă fără obiect.