Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 7196/114/2011, reclamanţii B.T., A.E., B.A., M.R., A.G., D.P.I., B.R. şi P.A., în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA au soliciat obligarea acesteia să plătească reclamanţilor daune materiale şi morale, după cum urmează: B.T., daune materiale în sumă de 30.000 RON şi daune morale în sumă de 3.561.930 RON; B.A., daune morale în sumă de 365.000 RON; A.E., daune morale în sumă de 365.000 RON; M.R., daune materiale în sumă de 43.000 RON şi daune morale în sumă de 3.225.000 RON; A.G., daune materiale în sumă de 8.600 RON şi daune morale în sumă de 860.000 RON; D.P.I., daune materiale în sumă de 15.050 RON şi daune morale în sumă de 1.505.000 RON; B.R., daune materiale în sumă de 8.170 RON şi daune morale în sumă de 430.000 RON şi P.A., daune materiale în sumă de 10.750 RON şi daune morale în sumă de 322.500 RON; Totodată s-a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă auto, la plata de penalităţi de întârziere, calculate în cuantum de 0,1%/zi de întârziere la sumele acordate, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii ce urmează a fi pronunţată în cauză şi până la plata efectivă a sumelor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul secţiei I civilă a Tribunalului Buzău, însă prin încheierea din 18 ianuarie 2012 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, invocată din oficiu şi, în temeiul dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti s-a dispus transpunerea acesteia la secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a Tribunalului Buzău, unde a fost înregistrată la data de 24 ianuarie 2012, sub nr. 7196/114/2011*.
Pârâta SC C.A. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii chemării în judecată doar a asigurătorului, precizând că, în acord cu prevederile considerentelor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2005, răspunderea incumbă, ca efect al unei obligaţii in solidum, atât asiguratului, cât şi asigurătorului de răspundere civilă, acesta din urmă fiind chemat să răspundă alături de asiguratul său şi nu pentru acesta.
Prin încheierea interlocutorie din 2 mai 2012 instanţa a respins cererea formulată de pârâta SC C.A. SA de introducere în cauză, în calitate de intervenienţi forţaţi, a moştenitorilor persoanei decedate, B.C., vinovată de producerea accidentului rutier.
La data de 14 mai 2012 şi, ulterior, la data de 21 mai 2012 au formulat cereri de intervenţie în interes propriu A.V. şi A.N., fiecare dintre ei solicitând obligarea aceleiaşi pârâte la plata de daune materiale în sumă de 5.000 RON şi de daune morale în sumă de 450.000 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 3476 din 5 decembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 7196/114/2011*. Tribunalul Buzău a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii B.T., B.A., A.E., M.R., D.P.I., A.G., B.R. şi P.A. şi tot astfel cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii A.V. şi A.N., în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA.
A obligat pârâta la plata către reclamanţi şi către intervenienţi a următoarelor sume cu titlul de despăgubiri: suma de 150.000 RON despăgubiri morale şi de 30.000 RON despăgubiri materiale către reclamantul B.T.; suma de câte 100.000 RON despăgubiri morale către fiecare dintre reclamantele B.A. şi A.E.; suma de 250.000 RON despăgubiri morale şi suma de 43.000 RON despăgubiri materiale către reclamantul M.R.; suma de 100.000 RON despăgubiri morale şi suma de 8.600 RON despăgubiri materiale către reclamantul A.G.; suma de 100.000 RON despăgubiri morale şi suma de 15.000 RON despăgubiri materiale către reclamantul D.P.I.; suma de 50.000 RON despăgubiri morale şi suma de 8.000 RON despăgubiri materiale către reclamanta B.R.; suma de 40.000 RON despăgubiri morale şi suma de 10.000 RON despăgubiri materiale către reclamanta P.A.; suma de 50.000 RON despăgubiri morale şi suma de 5.000 RON despăgubiri materiale către intervenientul A.V.; suma de 50.000 RON despăgubiri morale şi suma de 5.000 RON despăgubiri materiale către intervenientul A.N.; la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere pentru sumele acordate, începând cu data rămânerii irevocabile a sentinţei şi până la plata efectivă a acestor sume, dar şi la plata sumei totale de 13.640 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, şi anume câte 1.240 RON către reclamanţii A.G., M.R., D.P.I., B.R., P.A. şi către intervenienţii A.V. şi A.N. şi suma de 4.960 RON către reclamantul B.T.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii M.R., A.G.D.P.I., B.R., P.A., B.T., B.A. şi A.E., intervenienţii A.V. şi A.N., precum şi pârâta SC C.A. SA.
Prin decizia nr. 57 din 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti au fost admise apelurile, fiind anulată sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care persoana care a condus autovehiculul ce a provocat accidentul, persoana asigurată B.C., a decedat în urma evenimentului rutier, instanţa de fond avea obligaţia de a cita şi de a introduce în cauză succesorii asiguratului, avânzii-cauză, care preiau drepturile şi obligaţiile autorului lor şi care pot avea calitate procesuală în procesele privitoare la drepturile sau obligaţiile respective.
Totodată s-a reţinut că, legea specială, Legea nr. 136/1995, recunoaşte dreptul persoanelor păgubite prin accidentele de autovehicule de a se îndrepta direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă şi de a solicita de la acesta despăgubiri, însă cu obligativitatea citării în proces a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienţi forţaţi.
Cauza a fost reînregistrată la secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Buzău la data de 19 septembrie 2013 sub nr. 7196/114/2011** şi faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de îndrumările instanţei de control judiciar, tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a fiicei defunctului B.C., vinovat de producerea evenimentului rutier, B.C.R.A.
Prin sentinţa nr. 569 din 14 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta SC C.A. SA, ca fiind rămasă fără obiect; excepţia inadmisibilităţii cererilor de intervenţie, invocată de pârâta SC C.A. SA şi excepţia de netimbrare a acţiunii principale şi a cererilor de intervenţie, invocată de pârâta SC C.A. SA.
Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii A.E., B.T., B.A., B.R., M.R., A.G., D.P.I. şi P.A. şi în parte, cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii A.N. şi A.V. în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA, şi în consecinţă:
A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi şi către intervenienţi a următoarelor sume cu titlul de despăgubiri: 35.000 RON despăgubiri morale şi de 30.000 RON despăgubiri materiale către reclamantul B.T.; câte 30.000 RON despăgubiri morale către fiecare dintre reclamantele B.A. şi A.E.; 45.000 RON despăgubiri morale şi 40.000 RON despăgubiri materiale către reclamantul M.R.; 30.000 RON despăgubiri morale şi 8.600 RON despăgubiri materiale către reclamantul A.G.; 30.000 RON despăgubiri morale şi de 15.000 RON despăgubiri materiale către reclamantul D.P.I.; 20.000 RON despăgubiri morale şi de 8.000 RON despăgubiri materiale către reclamanta B.R.; 15.000 RON despăgubiri morale şi de 10.000 RON despăgubiri materiale către reclamanta P.A.; 20.000 RON despăgubiri morale şi suma de 5.000 RON despăgubiri materiale către intervenientul A.N.; 20.000 RON despăgubiri morale şi suma de 5.000 RON despăgubiri materiale către intervenientul A.V.
A fost obligată pârâta la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere pentru sumele acordate, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe şi până la plata efectivă a acestor sume.
Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei totale de 13.640 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi anume, câte 1.240 RON către reclamanţii A.G., M.R., D.P.I., B.R., P.A. şi către intervenienţii A.N. şi A.V. şi suma de 4.960 RON către reclamantul B.T.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta SC C.A. SA că aceasta a rămas fără obiect, motiv pentru care a fost respinsă, în condiţiile, în care în acest ciclu procesual, judecata cauzei s-a făcut cu legala citare a numitei B.C.R.A., moştenitoarea celui vinovat de producerea evenimentului rutier, în calitate de intervenient forţat.
Cu privire la cererile de intervenţie în interes propriu formulate de către intervenienţii A.V. şi A.N., tribunalul a reţinut că fiecare dintre aceştia justifică un interes şi pretinde un drept propriu, ca urmare a prejudiciilor suferite prin vătămarea lor în urma accidentului rutier produs din vina persoanei asigurate, B.C., sens în care s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de intervenţie în interes propriu, reglementate de dispoziţiile art. 49 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, excepţia inadmisibilităţii cererilor de intervenţie în interes propriu, invocată de pârâtă a fost respinsă.
Pârâta SC C.A. SA a invocat, cu prilejul dezbaterilor în fond, faptul că nici acţiunea reclamanţilor şi nici cererile de intervenţie în interes propriu, formulate în cauză, nu sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, întrucât această dispoziţie legală se aplică numai cauzelor penale, precum şi cererilor de despăgubiri civile pentru daune materiale şi morale decurgând din acestea.
În speţă, tribunalul a reţinut că nu se poate vorbi despre existenţa unei cauze penale, atâta vreme cât nu există un proces penal care să fi fost soluţionat printr-o hotărâre definitivă de o instanţă de judecată penală. Având în vedere decesul persoanei responsabile pentru săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, procesul penal nu a putut fi pus în mişcare şi, în consecinţă, nu au fost întrunite condiţiile necesare pentru valorificarea acţiunii civile în procesul penal, sens în care s-a apreciat că excepţia netimbrării acţiunii principale şi a cererilor de intervenţie în interes propriu, invocată de pârâta SC C.A. SA, este neîntemeiată.
Asupra situaţiei de fapt, tribunalul a reţinut că în dimineaţa zilei de 18 august 2010, în jurul orelor 4:40, organele de poliţie au fost sesizate despre faptul că, pe raza comunei V.R. din judeţul Buzău a avut loc un eveniment rutier, soldat cu decesul şi vătămarea corporală a mai multor persoane.
În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că, în timp ce conducea autoutilitara marca F., încărcată cu saci de grâu, spre direcţia de mers Buzău-Râmnicu-Sărat, în dreptul localităţii Oreavu, conducătorul auto B.C. a adormit la volan, moment în care autoutilitara a pătruns pe contrasens, lovindu-se de un microbuz marca I., proprietatea SC A.L. SA şi utilizat de SC M.T. SRL Piatra-Neamţ, condus de numitul A.G., care efectua curse regulate de persoane şi se îndrepta dinspre Bacău spre Bucureşti. În urma impactului dintre cele două maşini, trei persoane şi-au pierdut viaţa, două dintre ele fiind conducătorul autoutilitarei marca F., B.C. şi pasagera B.M., aflată în microbuz. Alte 14 persoane au fost rănite, printre care şi A.G., şoferul microbuzului, M.R., D.P.I., B.R. şi P.A. O altă pasageră, R.N. rănită grav, a decedat ulterior, la data de 28 august 2010, la Spitalul de Urgenţă F. din municipiul Bucureşti.
Prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău pronunţată în Dosarul nr. 610/P/2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul B.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen., vătămare corporală gravă din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) şi alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. şi vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen., reţinându-se că a intervenit decesul făptuitorului.
Poliţa de asigurare RCA, asigurare obligatorie, pentru autoutilitara marca F., al cărei şofer a fost vinovat de producerea accidentului, a fost emisă de pârâta SC C.A. SA.
Tribunalul a constatat că această situaţie de fapt nu a fost contestată de pârâtă şi a apreciat, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România şi art. 26 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 21/2009, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, că asigurătorului RCA îi revine obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile de ordin material şi moral suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.
Având în vedere criteriile menţionate, precum şi consecinţele negative suferite de victimele accidentului rutier, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor şi intervenienţilor, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei pronunţate în cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.R., A.G., D.P.I., B.R., B.A., A.E., B.T., P.A. şi intervenienţii în nume propriu A.V. şi A.N., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 369 din 22 octombrie 2014 a respins apelul declarat de reclamanţii M.R., A.G., D.P.I., B.R., B.A., A.E., B.T., P.A. şi intervenienţii în nume propriu A.V. şi A.N.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că obiectul apelului declarat de către reclamanţi şi intervenienţi în nume propriu îl constituie cuantumul daunelor morale, care în opinia sa au fost corect acordate de către prima instanţă, întrucât la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale au fost avute în vedere, pe de o parte, dreptul părţii vătămate, sau al moştenitorilor acesteia, de a primi o compensaţie materială faţă de prejudiciul moral suferit, iar pe de altă parte, această compensaţie materială să nu conducă la o îmbogăţire fără justă cauză.
În acest context, la stabilirea obligaţiilor de reparare a prejudiciului în funcţie de dispoziţiile legale, art. 998-art. 999 C. civ., Legea nr. 136/1995, Ordinul nr. 21/2009 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, şi de probele administrate în cauză, precum şi în raport de temeiurile de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată şi la circumstanţele cauzei, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a stabilit în mod corect cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale acordate, văzând în special, caracterul compensatoriu al acestor despăgubiri.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii A.E., A.G., B.A., B.T., B.R., D.P.I., M.R., P.A. şi intervenienţii în nume propriu A.N. şi A.V., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Criticile aduse deciziei atacate vizând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la neanalizarea de către instanţa de apel a tuturor criticilor formulate în cadrul motivelor de apel, deoarece aceasta nu a luat în calcul toate aspectele privitoare la repararea prejudiciului.
În acest sens, recurenţii susţin că din considerentele deciziei atacate nu rezultă care au fost motivele pentru care instanţa de control nu a apreciat întemeiate criticile invocate de apelanţii şi de ce susţinerile acestora privind majorarea daunelor nu au fost analizate.
Tot în acelaşi context, instanţa de apel a apreciat că sumele acordate sunt echitabile, în raport cu prejudiciu real suferit de către părţi, fără însă a face vreo referire la aspectele avute în vedere atunci când a respins apelul şi fără a indica vreun criteriu anume, conform jurisprudenţei Înaltei Curţi, sens în care se constată, din analiza considerentelor deciziei atacate, că instanţa de apel nu a făcut nicio evaluare asupra părţilor sau a situaţiei de fapt.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva prevederilor art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ce curprind criterii orientative, faţă de împrejurarea că instanţa de apel nu a indicat temeiurile de drept la care s-a raportat.
În acest sens, recurenţii susţin că, instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa din România, iar în considerente, deşi menţionează că instanţa de fond a avut în vedere legislaţia în vigoare, aceasta trece peste dispoziţiile legale în vigoare şi ignoră în totalitate jurisprudenţa la care părţile reclamante şi intervenienţii au făcut referire.
Recurenţii apreciază că, în motivarea hotărârii recurate instanţa de apel nu face referire decât la judecata în echitate care ar trebui privită prin prisma consecinţelor accidentului pentru persoanele vătămate.
Astfel reclamantul M.R., pe lângă infirmitatea permanentă, pierderea în totalitate a vederii cu ochiul stâng, a mai suferit şi leziuni traumatice care i-au pus viaţa în pericol, iar ca urmare a evenimentului produs, acesta, la vârsta de 22 de ani a abandonat facultatea, s-a izolat de societate, având grave probleme psihice şi grave probleme de reinserţie socială.
În acest sens, recurenţii susţin că atât doctrina cât şi practica judiciară au statuat, în ceea ce priveşte persoanele cu handicap permanent, astfel cum este cazul reclamantului M.R., că acordarea despăgubirilor trebuie să aibă în vedere cele trei planuri şi anume planul personal, medical şi social.
Mai susţin recurenţii că şi pentru restul victimelor directe, D.P.I., A.G., B.R., P.A., A.N., A.V. şi indirecte B.A., B.T. şi A.E., accidentul a avut consecinţe nefaste, care însă nu au fost analizate de instanţă.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând ca recursul declarat de reclamanţii A.E., A.G., B.A., B.T., B.R., D.P.I., M.R., P.A. şi de intervenienţii în nume propriu A.N. şi A.V. să fie admis, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte apreciază ca fiind fondată critica subsumată de recurenţi motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reţinând că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel, formându-şi convingerea în sensul soluţiei pronunţate, nu a făcut o analiză judicioasă şi coroborată a întregului material probator administrat în cauză.
În speţă, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta era datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, chiar dacă şi-a însuşit sau nu concluziile şi motivele instanţei a cărei hotărâre este atacată, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator.
În acest sens, se constată faptul că în decizia pronunţată nu se regăsesc, sub nici o formă, considerentele pentru care au fost înlăturate toate apărările recurenţilor cu privire la persoanele vătămate corporal sau cei vătămaţi grav, unii dintre ei rămânând cu infirmităţi pentru tot restul vieţii.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a avut în vedere probele din dosar, declaraţiile martorilor, expertizele efectuate în cauză pentru fiecare reclamant, respectiv intervenient, precum şi actele medicale depuse de către aceştia.
În acest context, se constată că motivarea instanţei de apel este una extrem de lacunară, aceasta limitându-se la a face aprecieri abstracte fără niciun examen concret cu privire la criteriile de raportare conţinute de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Astfel, considerentele instanţei de apel au caracter general şi nu reprezintă un răspuns punctual la motivele de apel, nefiind evaluată situaţia particulară a fiecărei părţi, întrucât cauza nu presupune un examen global, ci analiza situaţiei personale a tuturor părţilor, a valorilor lezate, a consecinţelor, gravităţii şi duratei, a modului în care se repercutează în viaţa personală, socială, profesională, medicală a tuturor dintre acestea, a nevoilor de adaptare şi a eforturilor pe care acestea le fac pentru viaţa lor, a posibilităţilor efective de vindecare şi recuperare.
În această situaţie, Înalta Curte apreciază că nu s-au analizat toate argumentele părţilor, instanţa de apel considerând caracterul just al sumelor acordate, fără a detalia modul în care a raportat aceste reparaţii la anumite criterii doctrinare sau jurisprudenţiale, sens în care se constată că lipseşte silogismul judiciar care dă consistenţă hotărârii, aspect ce echivalează cu o neanalizare efectivă a cauzei.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut referire la aplicarea dispoziţiilor art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ce cuprind criterii orientative, fără însă a indica temeiurile de drept la care s-a raportat.
Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ce dispun că în caz de vătămare corporală, de deces daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, se constată că instanţa de apel nu a arătat temeiul legal avut în vedere pentru evaluarea prejudiciului, aceasta nefăcând o evaluare proprie şi corectă a prejudiciului moral suferit de recurenţi.
În considerentele hotărârii recurate se face referire la judecata în echitate, iar aceasta ar fi trebuit privită prin prisma consecinţelor accidentului pentru persoanele vătămate.
Din analiza deciziei atacate reiese foarte clar că aceasta nu cuprinde argumente clare şi fără echivoc referitoare la decizia de respingere a apelului, aceasta rezumându-se la a enunţa criteriile ce ar trebui avute în vedere raportat la legislaţie, doctrină şi practică judiciară, fără însă a motiva explicit în ce mod a înţeles să facă aplicarea acestor criterii reţinute.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.
Această despăgubire trebuie să fie totuşi efectivă şi rezonabilă, compensarea prejudiciului neefectuându-se prin faptul obligării la plata în sine, ci prin chiar suma de bani acordată, care trebuie să aibă o capacitate de a diminua întrucâtva suferinţele sau frustrările trăite de victime.
În acest context, se reţine că în pronunţarea hotărârii recurate Curtea de Apel Ploieşti a făcut referire la judecata în echitate, instanţa de apel enunţând o serie de principii fără a face o evaluare efectivă a prejudiciului suferit de către părţi.
În acest sens se constată, din considerentele deciziei atacate, că aceasta nu cuprinde argumentele referitoare la decizia de respingere a apelului, Curtea de Apel Ploieşti rezumându-se la a enunţa criteriile care ar fi trebuit avute în vedere raportat la legislaţie, doctrină şi practică judiciară, fără însă a reda explicit modul în care a înţeles să facă aplicarea acestor criterii reţinute.
Motivarea hotărârii judecătoreşti justifică echitatea procesului, pe de o parte, prin dreptul părţilor de a fi convinse că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acestea şi, pe de altă parte, prin dreptul părţilor de a cunoaşte oportunitatea promovării căii de atac.
Astfel, hotărârea atacată, pronunţată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând fără echivoc că, în speţă, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv ai căii de atac.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel nu a administrat probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente, atrăgând astfel incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanţii A.E., A.G., B.A., B.T., B.R., D.P.I., M.R., P.A. şi de intervenienţii în nume propriu A.N. şi A.V. împotriva deciziei civile nr. 369 din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii A.E., A.G., B.A., B.T., B.R., D.P.I., M.R., P.A. şi de intervenienţii în nume propriu A.N. şi A.V. împotriva deciziei civile nr. 369 din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.