Eroare judiciară săvârșită într-un proces civil. Acțiune în despăgubiri. Condiții.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : eroare judiciară
- prejudiciu
- despăgubiri materiale
- despăgubiri morale
C.civ. din 1864, art. 998, art. 1000 alin. (3)
Legea nr. 303/2004, art. 96
Despăgubirile pentru prejudiciul cauzat printr-o eroare judiciară săvârşită în cadrul unui alt proces decât celui de natură penală, pot fi acordate numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora: „dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.
Secția I civilă, decizia nr. 894 din 26 martie 2015
Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2010 pe rolul Judecătoriei Piteşti, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 232.004 lei reprezentând contravaloare daune materiale, la plata sumei de 150.000 euro în echivalent lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 şi art. 1000 alin. (3) coroborat cu art. 1073 şi 1091 C.civ.
La 25 februarie 2011 reclamantul a depus două cereri modificatoare şi completatoare ale acţiunii iniţiale, în sensul că a înţeles să se judece în calitate de pârât şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precizând cuantumul daunelor morale la suma de 300.000 euro şi păstrând în mare parte motivarea din cererea iniţială.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în sensul că, dată fiind motivarea acţiunii, calitate nu poate avea decât Statul Român prin Ministerul Justiţiei, astfel că în sarcina sa nu se poate reţine nici un fel de culpă.
Prin sentinţa civila nr. 7015 din 1 iulie 2011, Judecătoria Piteşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P- Direcţia Finanţelor Publice Argeş şi a respins acţiunea faţă de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice privind plata despăgubirilor materiale. A admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 15.000 euro, în echivalent lei, la cursul oficial de schimb din ziua plăţii efective, reprezentând despăgubiri morale. A fost respins capătul de cerere privind plata daunelor materiale, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin decizia civilă nr. 116 din 2 mai 2012, Tribunalul Argeş a anulat sentinţa civilă nr. 7015/2011 şi a reţinut competenţa în primă instanţă a tribunalului, faţă de cuantumul pretenţiilor băneşti.
În faţa Tribunalului Argeş, reclamantul a modificat din nou cuantumul daunelor morale solicitate ca fiind de 150.000 euro, precizând în acelaşi timp faptul că daunele materiale solicitate reprezintă pensia de întreţinere achitată, onorariu de avocat, contravaloarea testului de paternitate şi cheltuielile cu procesul din 1986.
Prin sentinţa civilă nr. 445 din 29 noiembrie 2013, Tribunalul Argeş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, respingând acţiunea faţă de aceasta, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost completată şi precizată. A fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei totale de 176.948,98 lei, din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale şi suma de 50.000 lei daune morale către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş, s-a constatat că aceasta este întemeiată, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind cel care, potrivit dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunde pentru prejudiciul cauza reclamantului. Astfel, textul legal invocat conferă expres calitate procesuală pasivă Statului Român, respectiv: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice”.
În cadrul erorilor judiciare răspunderea pentru eventualele prejudicii suferite de cei vătămaţi se poate valorifica în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar nu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş.
În raport de considerentele expuse, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş, respingând acţiunea faţă de această pârâtă.
Pe cale de consecinţă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2562/1986 pronunţată de Judecătoria Piteşti, modificată în căile de atac, s-a constatat că reclamantul este tatăl minorului A.A., încuviinţându-se ca acesta să îi poarte numele. Totodată, pârâtul a fost obligat şi la plata pensiei de întreţinere în sumă de 400 lei lunar, începând cu 07 noiembrie 1985 şi până la majorat. Ulterior, reclamantul, prin acord cu C.A.A., persoana pentru care s-a stabilit paternitatea, s-au prezentat la INML Bucureşti şi s-a procedat la întocmirea unui raport de expertiză medico-legală, respectiv un examen ADN, concluzia acestuia fiind aceea că se exclude reclamantul de la paternitatea numitului C.A.A., stabilindu-se că nu este tatăl biologic al acestuia.
Constatând rezultatele expertizei, reclamantul a promovat o cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr.1996/1986 a Tribunalului Argeş, iar prin decizia civilă nr. 39/AMF/2010 s-a admis în principiu cererea de revizuire, s-a anulat decizia civilă nr. 1996/1986 şi s-a fixat termen pentru soluţionarea apelului. Prin decizia nr. 61/MF/2010 a Tribunalului Argeş s-a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2562/1986 pronunţată de Judecătoria Piteşti, în sensul că s-a modificat sentinţa, respingându-se acţiunea în constatarea paternităţii.
În acest context, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 232.004 lei reprezentând contravaloare daune materiale, la plata sumei de 150.000 euro în echivalent lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit.
În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă, având ca obiective stabilirea cuantumului actualizat al pensiei de întreţinere plătită de reclamant către minor în perioada noiembrie 1985 - aprilie 2003, suma actualizată a cheltuielilor efectuate de reclamant pentru dovedirea nevinovăţiei sale în cauză, precum şi a faptului că nu este tatăl biologic al minorului, suma actualizată a dobânzilor legale calculate, expertul reţinând un prejudiciu total cauzat reclamantului, în sumă de 126.948,98 lei.
Cererea reclamantului privind acordarea daunelor materiale s-a constatat a fi fondată şi prin urmare admisă, cu consecinţa obligării pârâtului la plata cuantumului stabilit prin expertiza efectuată în cauză, respectiv 6417,56 lei cheltuieli de judecată, 104.337,99 lei reprezentând suma actualizată a dobânzilor legale calculate, prejudiciul total suportat de către reclamant fiind în sumă de 126.948,98 lei, constând în prejudiciul material cauzat acestuia ca urmare a pronunţării unei hotărâri nelegale în ceea ce priveşte constatarea faptului că reclamantul a fost tatăl minorului A.A., fapt care a fost negat ulterior de testul de paternitate în baza căruia s-a făcut revizuirea şi s-a modificat sentinţa civilă.
Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamantul a fost grav prejudiciat, că la momentul când s-a constatat în mod greşit de către instanţă că ar fi tatăl minorului, acesta era student şi urma să se căsătorească. Nu s-a mai căsătorit, nu a mai urmat facultatea şi a suportat rigorile legii, având în vedere perioada comunistă, s-a îmbolnăvit, reuşind să îşi continue studiile mult mai târziu.
S-a mai reţinut că reclamantul a avut probleme şi cu familia sa, întrucât, existând o hotărâre
judecătorească în cauză, era de notorietate că este tatăl minorului, dovedind situaţia contrară peste ani, când minorul a devenit major şi a putut fi expertizat la Institutul Mina Minovici, fiind efectuat testul de paternitate, care a demonstrat că nu există nici o probabilitate ca reclamantul să fie tatăl minorului.
Faţă de aceste aspecte, având în vedere că în tot acest timp, reclamantul a plătit pensia de întreţinere a minorului, fapt recunoscut inclusiv de către mama acestuia în faţa instanţei de judecată, inclusiv la cererea de revizuire, tribunalul a apreciat că se impune ca pârâtul să fie obligat la plata daunelor solicitate, atât cu privire la cuantumul material, dar şi în ceea ce priveşte cuantumul moral, apreciind că hotărârea judecătorească în cauză a schimbat cursul vieţii reclamantului din toate punctele de vedere, atât profesional, cât şi familial, mai ales că a divorţat de prima sa soţie din cauza problemelor cauzate în căsnicie de mama minorului.
Aşadar, referitor la capătul de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri morale, tribunalul a constatat că probatoriul cauzei a pus în evidenţă prejudiciul de această natură suportat de reclamant, din cauza oprobiului public la care a fost supus, a marginalizării sale de către cunoscuţi şi apropriaţi, cu consecinţe asupra stării sale de sănătate, urmată implicit de repetarea unor ani de studii, iar ulterior chiar de abandonarea acestora, de desele procese la care a trebuit să participe privind majorarea ori neplata la vreme a pensiei de întreţinere, împrejurări faţă de care pretenţiile sale sunt în parte întemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 998 C.civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara. De asemenea, conform art. 52 alin. (3) din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse onoarei sau demnităţii unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite şi să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Prin încheierea din data de 6 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost admisă cererea formulată de reclamant şi, în temeiul art. 281 C.proc.civ., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinţei civile nr. 445/2013, în sensul că, în loc de „Obligă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 euro daune morale către reclamant”, se va trece corect menţiunea „Obligă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - la plata sumei totale de 176.948,98 lei din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale şi suma de 50.000 lei daune morale, către reclamant.”
În considerentele acestei încheieri, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, din eroare, cu ocazia redactării sentinţei civile nr. 445/2013, s-a menţionat la pagina 5 primul alineat, „faţă de considerentele mai sus amintite şi în baza textelor de lege enunţate a fost admisă în parte acţiunea precizată, obligând Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 euro în echivalent lei, la cursul oficial de schimb din ziua plăţii efective, reprezentând despăgubiri morale...”.
Astfel, în motivarea sentinţei instanţa a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unei sumei totale de 176.948,98 lei, din care suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale (conform raportului de expertiză) şi suma de 50.000 lei daune morale către reclamant.
S-a constatat astfel că din eroare s-a menţionat suma de 50.000 euro în loc de 50.000 lei, la suma ce reprezintă daunele morale, în caz contrar, nu s-ar fi ajuns la un cuantum total al prejudiciului de 176.948,98 lei.
Ulterior, la data de 19 februarie 2014 reclamantul a formulat cerere de completare a încheierii de şedinţă din data de 6 februarie 2014, prin care a învederat instanţei că a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 445/2013.
Prin încheierea din data de 11 aprilie 2014, Tribunalul Argeş a respins cererea de completare a încheierii din 6 februarie 2014, formulată de reclamant, reţinând în considerente următoarele:
Prin încheierea pronunţată la data de 6 februarie 2014, instanţa a admis cererea de îndreptare eroare materială, promovată de reclamant şi în temeiul art. 281 C.proc.civ. a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinţei civile nr. 445/2013, în sensul că, în loc de „Obligă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 euro daune morale”, se va trece corect menţiunea „Obligă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - la plata sumei totale de 176.948,98 lei din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale (conform raportului de expertiză) şi suma de 50.000 lei daune morale, către reclamant.”
Tribunalul a reţinut faptul că reclamantul, prin chiar cererea de completare, a învederat că a solicitat instanţei îndreptarea sau lămurirea întinderii dispozitivului sentinţei.
Cu toate acestea, prin prezenta cerere de completare, reclamantul apreciază că instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 445/2013, or, chiar reclamantul, prezent în şedinţa din 10 aprilie 2014, la interpelarea instanţei de judecată, a recunoscut cererea din dosar intitulată „Îndreptare/Lămurire” pe care a semnat-o personal şi în finalul căreia a solicitat expres, potrivit art. 281 C.proc.civ., îndreptarea respectiv lămurirea dispoziţiilor hotărârii, în sensul de a se preciza în mod clar cuantumul real al daunelor solicitate în instanţă.
Potrivit art. 2812 C.proc.civ., încuviinţarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătoreşti sau încheieri, este admisibilă exclusiv atunci când instanţa a omis a se pronunţa, lăsându-l complet nesoluţionat – asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidente.
Drept urmare, atâta vreme cât reclamantul a urmărit ca prin cererea formulată, instanţa să precizeze în mod clar cuantumul real al daunelor solicitate de reclamant, solicitând fie îndreptarea, fie lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 445/2013, iar instanţa a constatat că eroarea sesizată de reclamant în mod corect este una de calcul, care se încadrează în dispoziţiile art. 281 C.proc.civ., nu se poate susţine cu temei că tribunalul a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinţei amintite.
În acelaşi sens, tribunalul a reţinut că cererea formulată de reclamant la data de 4 februarie 2014, este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 281 C.proc.civ. (îndreptare eroare materială), iar nu pe dispoziţiile art. 2811 C.proc.civ. (care vizează lămurirea dispozitivului).
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, tribunalul a apreciat că este nefondată cererea de completare a încheierii de şedinţă din data de 6 februarie 2014, formulată de reclamant şi a respins-o.
Împotriva sentinţei civile nr. 455/2013 şi a încheierilor din 11 aprilie 2014 şi 6 februarie 2014 a declarat apel reclamantul, iar împotriva sentinţei menţionate a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.
La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014, instanţa a invocat excepţia tardivităţii apelului declarat de către reclamant împotriva sentinţei nr. 445/2013, excepţie asupra căreia, deliberând cu prioritate, a reţinut următoarele:
Conform art. 284 alin. (1) C.proc.civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar, sentinţa apelată a fost comunicată reclamantului la data de 27 ianuarie 2014. Prin urmare, de la data de 27 ianuarie 2014 a început să curgă termenul de 15 zile libere pentru declararea apelului şi a expirat la data de 12 februarie 2014, zi lucrătoare. Apelul declarat de reclamant a fost formulat la data de 19 februarie 2014, astfel cum reiese din viza serviciului registratură aplicată pe cererea de apel.
În consecinţă, apelantul-reclamant a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 445/2013 după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de lege, astfel că apelul este tardiv, fiind respins ca atare.
Prin decizia civilă nr. 743 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.
A fost schimbată, în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind daunele materiale. A fost menţinută în rest sentinţa.
A fost respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 445/2013, pronunţată de Tribunalul Argeş.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva încheierilor din 6 februarie 2014 şi 11 aprilie 2014 pronunţate de Tribunalul Argeş.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor aduse de apelantul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a constatat că apelul este fondat, pentru următoarele
considerente:
Faţă de materialul probator administrat în cauză, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că prin decizia civilă nr. 1996/1986 pronunţată de Tribunalul Argeş, după casarea cu reţinere a sentinţei civile nr. 2562/1986 a Judecătoriei Piteşti, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta M. şi s-a constatat că C.A. este tatăl minorului A., încuviinţându-se ca acesta din urmă să poarte numele tatălui. Totodată, pârâtul a fost obligat şi la plata pensiei de întreţinere în sumă de 400 lei lunar, începând cu 07 noiembrie 1985 şi pană la majorat.
Prin raportul de expertiză medico-legală a IML Mina Minovici, în urma unui examen ADN, s-a stabilit că se exclude reclamantul de la paternitatea numitului A.A., nefiind tatăl biologic al acestuia.
Prin decizia civilă nr. 39/AMF/2010 a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată de revizuentul C.A., fiind anulată decizia civilă nr. 1996/1986. Prin decizia nr. 61/MF/2010 a Tribunalului Argeş s-a modificat sentinţa civilă nr. 2562/1986 pronunţată de Judecătoria Piteşti, respingându-se acţiunea în constatarea paternităţii.
Prin cererea ce face obiectul litigiului de faţă, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 232.004 lei reprezentând contravaloare daune materiale, (pensia de întreţinere pe care a plătit-o în favoarea minorului, contravaloarea expertizei medico-legale efectuate, cheltuieli din dosarul din anul 1986 şi onorariu de avocat) şi la plata sumei de 150.000 euro în echivalent lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit, decurgând din această situaţie apreciată de reclamant ca fiind eroare judiciară.
Primele două critici formulate de către pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei apelate, privind soluţionarea capătului de cerere având ca obiect daunele materiale, sunt întemeiate.
Astfel, în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, reclamantul a solicitat şi instanţa a admis obligarea pârâtului la plata sumei de 126.948,98 lei, daune materiale, din care suma de 16.153,43 lei pensie de întreţinere aferentă perioadei 1985 - aprilie 2003, actualizată, suma de 6417,56 lei - cheltuieli (6400 lei cheltuieli de judecată în dosarul din 1986, la nivelul acelui an, 2700 lei contravaloarea expertizei medico-legale şi 500 lei onorariu de avocat) şi suma de 104.377,99 lei reprezentând dobânzi legale actualizate pentru cele două sume anterioare.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, constând în contravaloarea pensiei de întreţinere achitată către copil, contravaloarea cheltuielilor de judecată din cadrul primului proces de stabilire a paternităţii, contravaloarea expertizei medico-legale şi a onorariului de avocat solicitat, curtea a constatat că în mod greşit prima instanţă a admis acest capăt, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Or, în speţă, nu este îndeplinită niciuna din condiţiile menţionate de textul de lege, ce reprezintă sediul materiei pentru repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale.
Cu privire la acest text de lege, Curtea Constituţională a reţinut, chiar într-o decizie recentă (Decizia nr. 60 din 11 februarie 2014), că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, este o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată pe rolul statului de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, însă este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii penale sau de sancţionare disciplinară a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului, şi care a fost de natură a determina eroarea judiciară, condiţie reglementată de textul de lege menţionat. S-a mai reţinut în esenţă, că existenţa prealabilă a unei hotărâri de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ca şi condiţie prealabilă pentru exercitarea cererii de despăgubire pentru prejudiciile materiale, nu constituie o încălcare a principiului liberului acces la justiţie.
Pe de altă parte, în ce priveşte contravaloarea onorariului de avocat, curtea a reţinut că nici nu s-a făcut dovada că aceasta a fost suportată de reclamant în cadrul dosarului având ca obiect revizuire, soluţionat prin decizia civilă nr. 61/MF/2010 a Tribunalului Argeş, în condiţiile în care chitanţa are data emiterii 14 octombrie 2010, deci cu mult ulterior soluţionării cererii de revizuire.
Prin urmare, se constată că în mod greşit prima instanţă a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, în condiţiile în care soluţia corectă era de respingere, pentru considerentele expuse.
Cel de-al treilea motiv de apel, privitor la legalitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, nu se impune a mai fi analizat, dat fiind faptul că au fost găsite întemeiate primele două motive de apel, cu consecinţa respingerii capătului de cerere privind daunele materiale, capăt pentru care a fost administrată această probă cu expertiză contabilă.
Cu privire la ultima critică referitoare la daunele morale, curtea apreciază ca nu este întemeiată.
Ca o chestiune prealabilă se constată că în cadrul apelului, critica formulată de pârât vizează cuantumul daunelor morale, însă având în vedere efectul devolutiv al apelului, precum şi faptul că prima instanţă nu a argumentat existenţa erorii judiciare, curtea a analizat şi acest din urmă aspect.
Astfel, în privinţa existenţei erorii judiciare, faţă de situaţia de fapt reţinută anterior, curtea apreciază că în cauză rezultă o eroare judiciară înţeleasă ca fiind reprezentarea falsă a realităţii juridice.
Eroarea judiciară se referă la hotărârea judecătorească de stabilire a paternităţii din anul 1986, ce s-a dovedit ulterior a fi neconformă cu realitatea. În această cauză, la respectiva soluţie, neconformă cu realitatea, s-a ajuns după stabilirea unei stări de fapt eronate pe baza unor date, informaţii şi lucrări ale altor persoane (martori şi expertiză), ţinând seama de limitele ştiinţei şi limitele lucrărilor de expertiză medico-legale în cauzele având ca obiect stabilire paternitate, faţă de nivelul ştiinţei din anii 1980.
Prin urmare, faţă de situaţia concretă se apreciază că în cauză este vorba despre o eroare judiciară obiectivă, datorată altor persoane sau unor factori externi activităţii propriu-zise a magistratului şi nu subiectivă, la originea căreia ar sta magistratul.
Pe cale de consecinţă, fiind vorba de eroare judiciară, statul va răspunde pentru daunele morale decurgând din această eroare, în temeiul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ce reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile decurgând în erori judiciare, fără a se face distincţie în funcţie de prejudicii morale sau prejudicii materiale suferite, pentru daunele morale nefiind prevăzută condiţionarea prevăzută de art. 96 alin. (4) din acelaşi act normativ.
In ceea ce priveşte cuantumul efectiv al daunelor morale acordate de către instanţă, de 50.000 lei, curtea a apreciat că acesta nu este disproporţionat faţă de prejudiciul moral încercat de către reclamant, care timp de aproximativ 23 de ani, a fost considerat de către societate tatăl copilului, în condiţiile în care s-a dovedit a nu fi. Pe de altă parte, prejudiciul moral rezultă şi din frustrarea suferită de către reclamant ce a fost pus în situaţia de a suporta consecinţele juridice şi sociale ale unei hotărâri, ce stabilea o situaţie de fapt neconformă cu realităţii.
În aprecierea prejudiciului moral încercat, curtea a avut în vedere şi Hotărârea CEDO din 25 februarie 2014 în cauza Ostace c. României, într-o situaţie similară cu cea a reclamantului. Astfel, în cadrul acestei hotărâri, s-a reţinut încălcarea de către Statul Român a art. 8 din Convenţia europeană, ca urmare a faptului că a fost respinsă cererea de revizuire a unei hotărâri de stabilire a paternităţii, pronunţată în anul 1981, în condiţiile în care ulterior, prin expertiza ADN, s-a stabilit că petentul nu era tatăl minorului, însa instanţa naţională investită cu cererea de revizuire, a apreciat că expertiza ADN nu îndeplineşte condiţiile de înscris nou. În urma constatării încălcării art. 8 din Convenţie, Statul Român a fost obligat la plata sumei de 5.000 euro daune morale.
Prin urmare, curtea a constatat că nu este întemeiat motivul de apel referitor la cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă, acesta fiind intr-un cuantum rezonabil faţă de prejudiciul moral suferit de reclamant.
Şi ultima critică referitoare la cheltuielile de judecată, este întemeiată, faţă de respingerea capătului de cerere vizând daunele materiale. Astfel, având în vedere admiterea în parte a acţiunii, curtea a apreciat necesar a înlătura obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de expertiză contabilă, faţă de inutilitatea acestei probe în raport cu soluţia dată capătului de cerere privind daunele materiale. Pe cale de consecinţă, cheltuielile de judecată ce
se impune a fi acordate sunt reprezentate de onorariu de avocat, în cuantum de 2.000 lei.
Faţă de toate considerentele expuse anterior, în baza art. 296 C.proc.civ. a fost admis apelul formulat de către pârât, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind daunele materiale.
În ceea ce priveşte apelurile declarate de către reclamant împotriva încheierilor din 6 februarie 2014 şi 11 aprilie 2014, curtea a constatat că acestea nu sunt fondate.
Astfel, prin cererea formulată la data de 4 februarie 2014, intitulată „Cerere de îndreptare/lămurire”, reclamantul a solicitat îndreptarea/lămurirea dispoziţiilor sentinţei, în sensul de a se preciza în mod clar cuantumul real stabilit de instanţă cu privire la daunele morale acordate, respectiv dacă acestea sunt 50.000 euro sau 50.000 lei.
Prin încheierea de şedinţă apelată a fost îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele sentinţei, unde s-a dispus a se trece suma de 50.000 lei daune morale, în loc de 50.000 euro, cum eronat fusese trecut.
Prin apel, reclamantul a solicitat admiterea cererii şi îndreptarea dispozitivului sentinţei în sensul că la cuantumul daunelor morale, să fie trecută suma de 50.000 euro şi nu 50.000 lei, întrucât în considerentele hotărârii apare suma de 50.000 euro daune morale şi s-a apreciat că aceasta a fost intenţia instanţei.
Curtea a apreciat că apelul este nefondat, deoarece prin cererea formulată în faţa primei instanţe, reclamantul a urmărit de fapt schimbarea soluţiei instanţei cu privire la cuantumul daunelor morale, prin modificarea monedei menţionate în dispozitiv, urmărind trecerea sumei de 50.000 euro în loc de 50.000 lei cât a fost acordată de către instanţă.
Verificând dispozitivul sentinţei, se constată că acesta este foarte clar, întrucât prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata sumei totale de 176.948,98 lei, din care: suma de 126.948,98 lei reprezentând daune materiale şi suma de 50.000 lei daune morale către reclamant. Prin urmare, faţă de cuantumul total al daunelor acordate de către instanţă şi al daunelor materiale, se constată că nu există nici o eroare de calcul cu privire la daunele morale, acestea fiind acordate în sumă de 50.000 lei, deducţie logică rezultată şi din operaţia de adunare efectuată de instanţă.
Pe de altă parte, faptul că în cuprinsul dispozitivului s-a menţionat suma de 50.000 euro daune morale, aceasta nu poate reprezenta decât o eroare de dactilografiere, cum corect a reţinut instanţa de fond. Aceasta deoarece dispozitivul hotărârii trebuie să fie în concordanţă cu minuta întocmită cu ocazia deliberării, iar considerentele, redactate ulterior întocmirii minutei, trebuie să reflecte minuta, neputându-se ca prin considerente să fie schimbată soluţia pronunţată în cauză.
Prin urmare, în cazul existenţei unei neconcordanţe între minută şi considerentele hotărârii, cu privire la moneda în care a fost acordată o sumă, neconcordanţa nu poate fi înlăturată decât în sensul îndreptării erorii din considerente şi în niciun caz în sensul îndreptării monedei din minută, întrucât aceasta ar echivala cu modificarea soluţiei, în cazul dat.
Nici apelul declarat de către reclamant împotriva încheierii de şedinţă din 11 aprilie 2014 nu poate fi admis.
Astfel, prin cererea formulată la data de 19 februarie 2014, reclamantul a solicitat instanţei completarea încheierii din 6 februarie 2014, în sensul ca instanţa să se pronunţe şi asupra cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei, cu privire la cuantumul daunelor morale, cererea fiind respinsă.
Curtea a apreciat că în mod corect instanţa de fond a calificat cererea ca fiind o cerere de îndreptare eroare materială, în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat anterior, dispozitivul sentinţei este foarte clar, nefiind necesar a fi lămurit, singura eroare fiind cuprinsă în considerentele hotărârii, eroare care a fost şi îndreptată.
In realitate, pe această cale, reclamantul a urmărit modificarea soluţiei cu privire la cuantumul daunelor morale, modificare ce nu poate fi obţinută decât prin intermediul căilor de atac.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 296 C.proc.civ., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva încheierilor de şedinţă din data de 6 februarie 2014 şi 11 aprilie 2014.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, care a susţinut că decizia Curţii de Apel Piteşti este nelegală şi netemeinică, deoarece nu s-a pronunţat pe ceea ce s-a solicitat şi cuprinde motive contradictorii în privinţa apelurilor formulate de acesta. Astfel:
1. În mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat, ca mod de calcul, termenul de formulare a apelului, calculând 15 zile de când a fost iniţial comunicată sentinţa civilă, ignorând faptul că această sentinţă a fost modificată ulterior prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 6 februarie 2014, ce i-a fost comunicată la 13 februarie 2014 şi la care a solicitat ulterior completare, asupra căreia instanţa s-a pronunţat prin încheierea din 11 aprilie 2014, respingând cererea, astfel încât termenul de 15 zile pentru formularea apelului împotriva sentinţei finale se calcula de la data comunicării acestei din urmă încheieri, data comunicării fiind 22 mai 2014, reclamantul formulând apelul la 30 mai 2014.
În aceste condiţii, decizia Curţii de Apel Piteşti privind respingerea ca tardiv a apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei instanţei de fond este o decizie nelegală.
2. De asemenea, soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant împotriva celor două încheieri din 6 februarie 2014 şi 11 aprilie 2014 este nelegală şi netemeinică, instanţa nepronunţându-se pe motivele de fapt şi de drept invocate în cererea de îndreptare a erorii materiale prin care s-a solicitat îndreptarea erorii din dispozitiv şi nu din considerente. În acest sens, în mod greşit instanţa de fond s-a pronunţat pe altceva decât s-a cerut, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii şi îndreptând eroarea materială din considerente şi nu din dispozitiv, aşa cum s-a cerut, încălcând astfel reclamantului dreptul de dispoziţie şi dreptul la un proces echitabil, judecând nu pe baza cererilor formulate, ci în funcţie de voinţa judecătorului.
Curtea de Apel Piteşti, păstrând această soluţie, a pronunţat o decizie nelegală şi netemeinică, în contradictoriu cu dispoziţiile legii în materie de îndreptare eroare materială, în materie de drept de dispoziţie al părţii şi în materie de art. 6 CEDO, nepronunţându-se pe realele motive de fapt şi de drept invocate în cererea de îndreptare de eroare materială şi în apelul formulat în acest sens împotriva încheierii din 6 februarie 2014. La fel a procedat Curtea de Apel şi cu încheierea din 11 aprilie 2014.
3. Completul de judecată din apel nu a fost legal constituit, având în vedere componenţa completului din faţa instanţei de fond, componenţă ce a fost stabilită ca urmare a casării sentinţei Judecătoriei Piteşti pentru necompetenţă şi nelegalitatea instanţei care a pronunţat iniţial hotărârea.
Astfel, în rejudecare, după casarea sentinţei Judecătoriei Piteşti, Tribunalul Argeş a avut ca şi componenţă, o instanţă constituită din judecător/preşedinte şi procuror ca reprezentant al Statului Român ştiut fiind că în toate procesele în care Statul Român este chemat în judecată, în astfel de speţe, este obligatorie prezenţa procurorului.
În apel, instanţa a considerat în mod nelegal şi netemeinic că nu se mai impune prezenţa procurorului în proces, deoarece din punctul său de vedere, acest lucru este facultativ şi nu obligatoriu, în condiţiile în care legiuitorul este cel care stabileşte legalitatea constituirii completului de judecată şi în condiţiile în care exista o decizie de casare în acest sens, prin care se stabilea competenţa materială a instanţei şi componenţa completului de judecată.
Aşadar, decizia atacată este nelegală şi netemeinică pentru motivele arătate, instanţa nepronunţându-se pe cererea reclamantului şi dând o interpretare greşită acesteia, schimbându-i natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, pronunţându-se fără a fi legal constituită şi dând o decizie cu motive contradictorii şi străine de natura pricinii prin încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind astfel lipsită de temei legal.
Mai mult, instanţa de apel a încălcat reclamantului dreptul la un proces echitabil prin nerepararea în totalitate a prejudiciului suferit ca urmare a erorii judiciare, apreciind în mod greşit, că este o eroare obiectivă şi nu subiectivă care să ţină de magistratul care a pronunţat sentinţa din anul 1986, fără a specifica însă în ce constă eroarea obiectivă şi de unde a rezultat pentru a putea fi invocată astfel.
Legiuitorul prevede prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 că, Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar pentru repararea prejudiciului partea vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, aspect precizat şi de instanţă în decizia ce face obiectul prezentului recurs.
Cu toate acestea, în mod contradictoriu, instanţa a apreciat totuşi că reclamantul nu este îndreptăţit să primească daunele materiale, ci doar daunele morale în cuantum de 50.000 lei (şi nu euro, aşa cum a motivat iniţial instanţa de fond în considerente), invocând aşa zisele cauze obiective şi nu subiective ce au stat la baza erorii judiciare, în condiţiile în care legiuitorul prin articolul sus menţionat se referă la repararea prejudiciului suferit de partea vătămată, în general, şi nu în special doar la daunele morale, astfel încât instanţa nu poate restrânge dreptul stabilit de lege şi nu poate să-i îngrădească dreptul de a fi reparat prejudiciul material şi nici dreptul de a primi cheltuielile de
judecată în integralitate
Mai mult, legiuitorul prevede că, în general, prejudiciul moral suferit de o persoană nu poate fi mai mic decât prejudiciul material, întrucât suferinţa morală este mult mai mare şi nu poate fi comparată cu prejudiciul material, în speţă, lucrurile fiind stabilite exact invers de către instanţă.
Examinând recursul declarat de reclamant, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Un prim motiv de critică vizează soluţia de respingere, ca tardiv, a apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 445/2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, invocându-se faptul că termenul de 15 zile libere pentru formularea apelului împotriva sentinţei se calcula începând de la data de 22 mai 2014, dată la care a fost comunicată încheierea din 11 aprilie 2014 de respingere a cererii de completare a încheierii din 6 februarie 2014 prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în considerentele sentinţei nr. 445/2013.
Înalta Curte constată că s-a reţinut, în mod corect, faptul că potrivit dovezii de comunicare, sentinţa apelată a fost comunicată reclamantului la data de 27 ianuarie 2014. Prin urmare, de la data de 27 ianuarie 2014 a început să curgă termenul de 15 zile libere pentru declararea apelului şi a expirat la data de 12 februarie 2014, zi lucrătoare.
Art. 284 alin. (1) C.proc.civ. reglementează termenul de declarare a apelului, care „este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.”
Termenul de apel este un termen imperativ, legal şi absolut, astfel încât, în caz de încălcare, intervine sancţiunea decăderii.
În speţă, potrivit dovezii de comunicare aflată in dosarul tribunalului, sentinţa apelată a fost comunicată reclamantului la data de 27 ianuarie 2014. Prin urmare, de la această dată a început să curgă termenul de 15 zile libere pentru declararea apelului şi a expirat la data de 12 februarie 2014. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei nr. 455/2013 la data de 19 februarie 2014, astfel cum reiese din viza serviciului registratură aplicată pe cererea de apel
În lipsa unei dispoziţii legale, este inadmisibilă prelungirea termenului stabilit pentru exercitarea acestei căi de atac, astfel încât, este lipsită de orice fundament juridic susţinerea recurentului reclamant în sensul că termenul de 15 zile libere pentru formularea apelului împotriva sentinţei tribunalului se calcula în speţă, de la data comunicării ultimei încheieri din 11 aprilie 2014, prin care a fost respinsă cererea de completare a încheierii din 6 februarie 2014, încheiere care a fost comunicată la data de 22 mai 2014, iar reclamantul a formulat apelul la data de 30 mai 2014.
În contextul acestor considerente, este legală soluţia curţii de apel privind respingerea, ca tardiv, a apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 445/2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, nefiind încălcate dispoziţiile imperative ale art. 284 C.proc.civ.
O altă critică de recurs vizează soluţionarea greşită a apelului declarat de reclamant împotriva încheierilor din 6 februarie 2014 şi 11 aprilie 2014, recurentul susţinând că instanţa nu s-a pronunţat pe motivele reale de fapt şi de drept invocate în cererea de îndreptare eroare materială şi în apelul formulat în acest sens şi a pronunţat astfel, o decizie nelegală şi netemeinică, dată în contradictoriu cu dispoziţiile legale prevăzute în materie de îndreptare eroare materială, în materie de drept de dispoziţie al părţii şi în contradictoriu cu art. 6 din CEDO.
Critica este nefondată pentru următoarele considerente:
Prin încheierea din 6 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost admisă cererea formulată de reclamant şi, în temeiul art. 281 C.proc.civ., a fost îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele sentinţei civile nr. 455/2013, în sensul că la pagina 5 alineatul 1 din considerente, s-a dispus a se trece suma de 50.000 lei daune morale, în loc de 50.000 euro, cum eronat fusese trecut.
Prin apelul formulat împotriva acestei încheieri, reclamantul a solicitat admiterea cererii şi îndreptarea dispozitivului (ci nu a considerentelor) sentinţei nr. 455/2013, în sensul că, la cuantumul daunelor morale să fie trecută suma de 50.000 euro şi nu 50.000 lei, întrucât în considerentele hotărârii apare suma de 50.000 euro daune morale şi aceasta este corectă.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 281 C.proc.civ., în materie de îndreptare eroare materială, deoarece, faptul că în cuprinsul considerentelor hotărârii s-a menţionat suma de 50.000 euro daune morale, în loc de 50.000 lei, aceasta nu poate reprezenta decât o eroare materială simplă, de tehnoredactare, în condiţiile în care dispozitivul hotărârii este în concordanţă cu minuta întocmită în dosar cu ocazia deliberării, iar considerentele, redactate ulterior întocmirii minutei şi dispozitivului, trebuie să reflecte şi să expliciteze minuta/dispozitivul, neputându-se ca prin considerente să fie schimbată soluţia pronunţată în cauză.
Prin urmare, aşa cum în mod judicios a statuat instanţa de apel, în cazul existenţei unei neconcordanţe între minută şi considerentele hotărârii, cu privire la moneda în care a fost acordată o sumă de bani, neconcordanţa nu poate fi înlăturată decât în sensul îndreptării erorii din considerente şi în niciun caz în sensul îndreptării monedei din minută, întrucât aceasta ar echivala cu modificarea soluţiei, în cazul dat.
De altfel, în cazul existenţei unei neconcordanţe între considerentele şi dispozitivul hotărârii, aceasta nu reprezintă o eroare materială în sensul art. 281 C.proc.civ., ci o greşeală de judecată care poate constitui numai motiv de critică în calea de atac exercitată în condiţiile legii.
În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că cererea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C.proc.civ. a fost în mod corect soluţionată cu respectarea acestor dispoziţii legale şi cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Faptul că nu s-a pronunţat o soluţie în sensul solicitat de reclamant (acela al îndreptării erorii din dispozitiv, respectiv al îndreptării monedei în care a fost acordată suma de bani din minută) nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilităţii sau a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană, astfel cum în mod eronat susţine recurentul reclamant, cererea părţii fiind în mod atent şi judicios analizată de către instanţa de judecată.
Şi apelul declarat de către reclamant împotriva încheierii din 11 aprilie 2014 a fost în mod corect respins ca nefondat.
Astfel, prin cererea formulată la data de 19 februarie 2014, reclamantul a solicitat instanţei completarea încheierii din 6 februarie 2014, în sensul de a se pronunţa instanţa şi asupra cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei, cu privire la cuantumul daunelor morale, cererea fiind respinsă de către tribunal.
Curtea de apel a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a calificat „cererea de îndreptare/lămurire a întinderii dispozitivului sentinţei civile nr. 445/2013” ca fiind o cerere de îndreptare eroare materială, în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat anterior, dispozitivul sentinţei este foarte clar, nefiind necesar a fi lămurit, singura eroare fiind cuprinsă în considerentele hotărârii, eroare care a şi fost îndreptată.
Atâta timp cât instanţa a constatat că eroarea sesizată de reclamant este una materială, de tehnoredactare, cuprinsă în considerentele sentinţei, care se încadrează în dispoziţiile art. 281 C.proc.civ. şi care a fost îndreptată ca atare, nu se poate susţine că tribunalul a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind lămurirea dispozitivului sentinţei.
În realitate, pe această cale, recurentul reclamant nu a urmărit lămurirea dispozitivului, ci modificarea soluţiei cu privire la cuantumul daunelor morale, prin îndreptarea monedei din minută, modificare care însă nu este posibilă prin mijlocul procedural ales, ci numai prin intermediul căilor de atac.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 296 C.proc.civ., a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva soluţiei de respingere a apelului declarat împotriva încheierilor din 6 februarie 2014 şi 11 aprilie 2014 pronunţate de Tribunalul Argeş.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate împotriva soluţiei de admitere a apelului declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, o primă critică de nelegalitate vizează greşita alcătuire a instanţei de judecată, în sensul că în constituirea completului nu a intrat şi reprezentantul Ministerului Public.
În cazul proceselor având ca obiect daune urmare a unor erori judiciare din procese civile, şi nu penale, participarea procurorului, deşi posibilă, atunci când există interese generale sau este interesată ordinea de drept, nu este obligatorie, fiind lăsată la aprecierea acestuia.
De aceea, în mod corect a constatat curtea de apel că, în cazul de speţă, este vorba despre participarea facultativă a procurorului în temeiul art. 45 alin. (3) C.proc.civ., ci nu despre participarea obligatorie reglementată de art. 45 alin. (4) C.proc.civ.
Cum participarea reprezentantului Ministerului Public în proces este obligatorie numai în cazurile prevăzute expres în lege, iar în dispoziţiile legale invocate în speţă nu se face referire la obligativitatea participării procurorului în asemenea cauze, este în afară de orice îndoială, că
participarea procurorului la soluţionarea acestei cauze nu este obligatorie.
Întrucât nu era obligatorie participarea procurorului la soluţionarea cauzei, lipsa reprezentantului Ministerului Public la dezbateri nu atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., instanţa fiind alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
O altă critică de recurs priveşte nelegalitatea deciziei Curţii de Apel Piteşti, care a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii în privinţa admiterii apelului formulat de pârât, deoarece, deşi legiuitorul prevede prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 că Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar pentru repararea prejudiciului partea vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, aspect precizat şi de instanţă în decizia ce face obiectul prezentului recurs, în mod contradictoriu şi nelegal instanţa a considerat că reclamantul nu are dreptul să primească decât daune morale nu şi materiale, pe motiv că eroarea judiciară nu-i aparţine judecătorului şi rezultă din motive obiective, pe care nu le specifică şi care nu au legătură cu condiţionarea dreptului acestuia de a-i fi reparat integral prejudiciul cauzat urmare a unei erori judiciare.
Critica este nefondată având în vedere următoarele:
Potrivit art. 96 alin. (4) din Legea privind statutul magistraţilor nr. 303/2004: „Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.
Cu privire la acest text de lege, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 60/11.02.2014, că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, este o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată pe rolul statului de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, însă este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii penale sau de sancţionare disciplinară a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi care a fost de natură a determina eroarea judiciară, condiţie reglementată de textul de lege menţionat.
Totodată, s-a reţinut că existenţa prealabilă a unei hotărâri de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ca şi condiţie prealabilă pentru exercitarea cererii de despăgubire pentru prejudiciile materiale, nu constituie o încălcare a principului liberului acces la justiţie.
În acest context legal, în mod corect s-a stabilit că în speţa supusă judecăţii nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile menţionate de textul de lege, ce reprezintă sediul materiei pentru repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, situaţie în care nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., privind interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Celelalte critici de recurs relative la daunele morale acordate şi care au constituit şi critici de apel, anume: că instanţa s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut în ceea ce priveşte moneda în care au fost acordate daunele morale, că instanţa a înrăutăţit situaţia reclamantului în propria cale de atac în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, că instanţa nu a motivat acordarea sumei de doar 50.000 lei daune morale sau că sentinţa tribunalului este contradictorie - nu pot fi examinate în condiţiile respingerii apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 455/2013, ca tardiv declarat.
Conform art. 299 C.proc.civ., obiectul recursului îl constituie decizia curţii de apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte, ci în baza unei excepţii, aceea de tardivitate a apelului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentul reclamant putea formula critici doar cu privire la această soluţie, referitor la care instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia reţinută în speţă, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat, recursul.