Casare pentru nemotivarea hotărârii și pentru reevaluarea probatoriului. Trimitere spre rejudecare. Cerere de aderare la apel formulată în al doilea ciclu procesual. Tardivitate.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.
Index alfabetic : aderare la apel
- prima zi de înfățișare
- casare
- tardivitate
C.proc.civ. din 1865, art. 134, art. 293, art. 315
Potrivit dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., intimatul este în drept, chiar după expirarea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, cerere care poate fi făcută până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și pot pune concluzii.
Însă, în ipoteza în care judecata în apel se reia într-un al doilea ciclu procesual, la interpretarea și
aplicarea dispozițiilor legale sus-menționate, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 315 C.proc.civ., respectiv motivele și limitele casării. Aceasta, întrucât casarea unei decizii și trimiterea spre rejudecare nu implică întotdeauna o reluare integrală a judecății de vreme ce, potrivit dispozițiilor art. 315 alin.2 C.proc.civ.: „când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat”. Prin urmare, dacă, de exemplu, neregularitatea procedurală în apel ar fi reprezentată de neîndeplinirea procedurii de citare față de partea care ar fi în drept să formuleze o cerere de aderare la apel, ca efect al casării hotărârii aceasta ar putea să formuleze o astfel de cerere pentru că neîndeplinirea procedurii de citare este sancționată cu nulitatea actelor de procedură.
Însă, în condițiile în care casarea deciziei dată în apel în primul ciclu procesual, a fost determinată de neregularități care au privit administrarea probelor și motivarea hotărârii, prima zi de înfățișare la judecata în apel fiind un moment procesual depășit, partea nu mai putea formula, cu prilejul rejudecării, o cerere de aderare la apel în condițiile în care în primul ciclu procesual, fiind legal citată, nu a formulat o asemenea cerere.
Secția I civilă, decizia nr.2025 din 2 octombrie 2015
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 5 septembrie 2007, reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Beiuş şi Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, solicitând să se dispună anularea dispoziţiei nr.262/2007 şi fie obligate pârâtele să îi atribuie teren în compensare pentru imobilul preluat de la autoarea sa, A.A.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 232 din 16 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bihor, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca nefondată, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art.22 lit. c) din Legea nr.10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr.63 din 2 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Oradea; a fost desfiinţată sentinţa apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru cercetarea fondului.
Prin sentinţa civilă nr. 262 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.M. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Beiuş şi Comisia Locală Beiuş pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. S-a dispus anularea dispoziţiei nr. 262/2007 emisă de Instituţia Primarului Beiuş - Bihor şi au fost obligate pârâtele să-i atribuie reclamantei pentru terenul cuprins în CF nr. xx96, nr.top. x/3 şi x/2 Beiuş, preluat de Statul Român de la defuncta A.A., alt teren în compensare, la un raport de schimb de 1:9.
Tribunalul a reţinut că imobilele având nr. top. x/3 - loc de casă la şcoala normală în suprafaţă de 47 mp și nr. top. x/2 - reprezentând loc de casă la şcoala normală în suprafaţă de 813 mp, solicitate de reclamantă, au fost transcrise în coala de carte funciară cu nr. xx96 Beiuş cu situaţia neschimbată în favoarea lui A.A., drept dobândit în anul 1948 cu titlu de cumpărare. Acest drept de proprietate a fost transcris în favoarea Statului Român la data de 23 ianuarie 1976, în baza unei cereri depuse de Consiliul Beiuş prin adresa nr. 1777/1976 şi a deciziei nr. 686/1975.
Astfel, în mod greşit a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către numita A.A., prin dispoziţia nr. 262/2007, emisă de Primarul Municipiului Beiuş, cu motivarea că aceasta nu avea calitate de persoană îndreptăţită, deoarece din certificatul de calitate de legatar nr. x2/2006, rezultă că reclamanta este moştenitoarea defunctei A.A. decedată la 3 septembrie 2003, în calitate de legatar universal, iar calitatea defunctei A.A., de moştenitor al soţului A.A. decedat la data de 26 aprilie 1974, reiese din certificatul de moştenire nr. x5/1979 emis de Notariatul de Stat Local Beiuş.
Prin decizia nr. 686/15 decembrie, emisă de comitetul executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bihor, conform declaraţiei autentificate din 10 noiembrie 1975, a fost acceptată propunerea de donaţie făcută de A.A. şi soţia A., referitoare la o suprafaţă de 850 mp teren, act pe baza căruia Statul Român a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.
În raport de aceste considerente, prima instanţă a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece în speţă doar oferta de donaţie făcută Statului Român de către soţii A. a fost încheiată în forma autentică prevăzută de art. 813 C.civ., nu şi acceptarea acesteia, care a fost făcută prin hotărâre a Comitetului executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Beiuş în baza Decretului nr. 478/1954.
În consecință, Tribunalul Bihor a reținut că sunt aplicabile dispoziţiile art.3 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a admis cererea de chemare în judecată, a dispus anularea dispoziţiei nr.262/2007 emisă de Instituţia Primarului Beiuş și a constatat că reclamanta este îndreptăţită la masuri reparatorii, în calitate de legatar universal al defunctei A.A., decedată la data de 3 septembrie 2003.
Cu referire la natura măsurilor reparatorii, tribunalul a arătat că prin dispoziţiile art.1 alin.(1), art.7 alin.(1), art.9, art.11 şi art.26 din Legea nr.10/2001 a fost consacrat principiul restituirii în natură a imobilelor care intră sub incidenţa acestei legi, art.1 alin. (2) din acest act normativ stipulând că, numai în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Totodată, prin dispoziţiile art.26 alin.(1) din Legea.10/2001 s-a arătat că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă, sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În raport de aceste dispoziţii s-a reținut că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie iar nu facultativă, aceasta neputând fi lăsată la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite potrivit legii cu soluţionarea notificării, care este obligată ca, prin decizia sau dispoziţia motivată emisă, să acorde în compensare persoanei îndreptăţite la restituire bunuri şi
servicii (fără a fi necesară formularea unei cereri exprese în acest sens).
A arătat tribunalul că, potrivit lucrărilor de specialitate efectuate în cauză, terenul cuprins în CF xx96, nr.topo x/3 şi x/2 care a aparţinut defunctei A.A., are o valoare de 36 euro/mp, în vreme ce terenul pe care pârâtele îl oferă în compensare reclamantei cu nr.topo x5/5 şi x6/5, are o valoare de 4 euro/mp .
Cum diferenţa de valoare dintre cele două terenuri, respectiv cel pe care defuncţii A. l-au donat Statului Român şi cel oferit de pârâte în schimb este de 1:9, nu există un raport de echitate cu privire la aceasta ofertă, reclamanta fiind îndreptăţită să primească la schimb un teren apropiat ca valoare celui care a fost donat de defuncţii A.
În aceste condiţii prima instanţă a apreciat că se impune ca terenul ce urmează a fi acordat reclamantei pe un alt amplasament, în suprafaţă echivalentă, să aibă un raport de schimb de 1:9, să fie de aceeaşi categorie de folosinţă şi de aceeaşi valoare cu cel care a fost preluat de stat.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtele Primăria Municipiului Beiuş şi Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr.10/2001, solicitând admiterea apelului și modificarea, în parte, a sentinţei în sensul atribuirii în compensare reclamantei a unei suprafeţe de teren la un raport de schimb mai mic.
Prin decizia civilă nr. 53/A din 5 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, a fost respins, ca nefondat, apelul.
Curtea de apel a reţinut că prima instanţă a anulat dispoziţia nr. 262/2007 emisă de Primarul Municipiului Beiuş şi le-a obligat pe pârâte să acorde un teren în compensare pentru terenul proprietatea antecesorilor reclamantei conform expertizei efectuate.
Este adevărat că pârâta a contestat raportul de expertiză efectuat pentru evaluarea terenului, iar prima instanţă, în şedinţa publică din 20 septembrie 2010 a respins această probă fără nicio motivare, însă în apel a fost încuviinţată, în temeiul dispoziţiilor art.295 C.proc.civ. (care instituie caracterul devolutiv al apelului), o nouă probă cu expertiză judiciară.
Prin raportul de contraexpertiză s-a apreciat că valorile de circulaţie pentru terenuri sunt de 25 euro, respectiv 5 euro/m.p.; acest raport de expertiză a fost contestat de intimata-reclamantă care a susținut că nu a fost legal citată la data efectuării expertizei.
La data de 07 februarie 2012, reprezentantul apelantelor a solicitat termen pentru încheierea unei tranzacţii între părţi pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă şi pentru atribuirea unor loturi de teren intimatei-reclamante.
În acest sens, părţile au ales prin convenţie un expert pentru efectuarea unei expertize extrajudiciare al cărei raport a fost depus la termenul din 24 aprilie 2012, concluziile fiind în sensul că terenul preluat de la autorii reclamantei are o valoare de 39 euro/m.p., iar terenul oferit reclamantei are o valoare de 5 euro/m.p., valori care sunt apropiate de concluziile expertizei efectuate la tribunal.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele Primăria Municipiului Beiuş şi Comisia Locală Beiuş de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art.304 pct. 7, 8 şi 9 C.proc.civ., recurentele-pârâte au arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul menţinerii unui raport de schimb între terenuri de 1:9, care este exagerat în raport de valoarea de circulaţie a terenului preluat de Statul
Român, de la antecesoarea reclamantei, şi de cea a terenului propus pentru atribuirea în compensare.
În opinia recurentelor, curtea de apel trebuia să ia în considerare raportul de contraexpertiză efectuat de trei experţi, prin care s-a stabilit un raport de schimb de 1:5, în condiţiile în care, la solicitarea instanţei, experţii au comunicat dovezile de citare a reclamantei la desfăşurarea contraexpertizei şi nu a fost reţinut un alt motiv de nulitate a lucrării.
Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul atribuirii intimatei-reclamante, în compensare, pentru terenul înscris în C.F. xx96, cu nr. top. x/3 şi x/2, a unei suprafeţe de teren din C.F. xx37, nr. top. x5/5 şi x6/5, la un raport de schimb de 1:5, astfel cum a fost stabilit prin raportul de contraexpertiză întocmit la judecata în apel.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea căii de atac, condiţionat de casarea deciziei, pentru a putea formula, în rejudecare, cerere de aderare la apel şi pentru a putea opta pentru varianta de expertiză întocmită de expertul T.S., vizând terenul identificat în C.F. nr. xx58, nr. top. x2/3, şi un raport de schimb cu terenul preluat de stat, de 1:7. A precizat că nu este de acord cu admiterea recursului în varianta menţionată în contraexpertiză, privind terenul din C.F. xx37, nr. top. x5/5 şi x6/5 şi un raport de schimb de 1:5.
Prin decizia nr. 2553 din 13 mai 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceeaşi curți de apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că decizia recurată este, în parte, nemotivată, în ceea ce priveşte înlăturarea contraexpertizei efectuate în apel iar, în parte, conţine motive contradictorii, sub aspectul confirmării hotărârii primei instanţe, fundamentată pe un raport de expertiză pe care instanţa de apel 1-a înlăturat, considerând că se impunea întocmirea unui nou raport, sens în care a şi dispus încuviinţarea contraexpertizei în calea de atac; cu toate acestea, instanța de apel a reţinut că valoarea de schimb între terenuri, stabilită în raportul de expertiză efectuat în dosarul tribunalului, este corectă.
A arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că şi în recurs problema supusă dezbaterii este cea a
raportului de schimb între terenul preluat de la antecesorii reclamantei, înscris în C.F. nr. xx96, nr. top. x/3 şi x/2, şi terenul oferit, în compensare, de către pârâte, înscris în C.F. nr. xx37/A, nr. top. x5/5 şi x6/5, cu privire la care, în urma evaluării, prima instanţă a reţinut că este de 1:9, în baza raportului întocmit de expert T.D., în timp ce instanţa de apel a constatat că acest raport este de 1:5, conform contraexpertizei întocmite de trei experţi, în apel.
Însă de vreme ce curtea de apel a menționat în considerentele deciziei atacate că raportul de expertiză întocmit în dosarul primei instanţe nu poate fi avut în vedere (deoarece a fost contestat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Beiuş, iar tribunalul a respins, nemotivat, obiecţiunile la raport) și a încuviințat în apel o contraexpertiză (care a stabilit un alt raport valoric între terenuri), menţinerea soluţiei primei instanţe, fundamentată pe raportul de expertiză efectuat la judecata în primă instanță, se bazează pe argumente contradictorii, reprezentând, totodată, încălcarea propriilor măsuri dispuse în apel, în legătură cu refacerea probei în discuţie.
Pe de altă parte, curtea de apel a motivat înlăturarea contraexpertizei efectuate în apel pe argumente care exced legalităţii măsurii de încuviinţare a probei respective şi care ţin de costurile ridicate ale procesului, de prejudiciile aduse reclamantei prin tergiversarea litigiului, imputabilă apelantelor, de imposibilitatea finalizării unei tranzacţii între părţi, modalitate de argumentare care, practic, echivalează cu nemotivarea deciziei în sensul exigenţelor impuse de art. 261 pct.5 C.proc.civ.
De asemenea, astfel cum, în mod corect, au susţinut şi recurentele, instanța de apel nu a arătat considerentele pentru care a înlăturat contraexpertiza, în condiţiile în care obiecţiunile intimatei-reclamante la raport, încuviinţate de instanţă la termenul din 10.01.2012, au vizat legalitatea citării părţilor la desfăşurarea lucrării în teren, iar experţii au depus dovezile de citare, în sensul solicitat, care se regăsesc în dosarul instanței de apel.
În plus, curtea de apel a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, şi un raport de expertiză extrajudiciară, întocmit de expertul T.S., cu privire la care tot această instanţă a menţionat, în decizie, că a fost contestat de apelantele-pârâte şi, ca atare, fiind efectuat în afara judecăţii, nu trebuia valorizat ca mijloc de probă. Tot referitor la acest raport, argumentele instanței de apel sunt contradictorii, deoarece, pe de o parte, se reţine, în finalul deciziei, că intimata-reclamantă nu poate solicita acordarea unui alt teren în compensare, în absenţa exercitării apelului de către aceasta şi a încheierii unei tranzacţii pentru alt teren, dar se conferă relevanţă raportului de expertiză întocmit de T.S., constatându-se că valorile terenurilor în discuție, stabilite de acest expert (39 euro/m.p. pentru terenul preluat de la antecesorii reclamantei; 5 euro/m.p. pentru terenul oferit de apelante) sunt apropiate de cele menţionate în raportul de expertiză efectuat în dosarul primei instanţe.
Or, instanţa de apel a omis un element important, în sensul că diferă terenurile oferite în compensare, evaluate în dosarele de fond şi apel, prin expertiza T.D. fiind evaluat terenul înscris în C.F. xx37/A, cu nr. top. x5/5 şi x6/5, iar prin expertiza T.S. fiind evaluat terenul înscris în C.F. 1258, nr. top. x2/2 şi x2/3. În consecinţă, nu se putea concluziona că valorile stabilite în cele două faze procesuale, în expertizele menţionate, sunt „destul de apropiate", raportat la terenurile oferite în compensare (care sunt diferite) şi la argumentul arătat deja, privind imposibilitatea analizării cererii intimatei-reclamante, de acordare, în compensare, a unui nou teren, şi anume tocmai cel evaluat în raportul de expertiză extrajudiciară depus în apel.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că decizia recurată este, în parte,
nemotivată iar, în parte, se fundamentează pe argumente contradictorii, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei şi face imposibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.
Cum, în recurs, faţă de structura actuală a căii de atac, nu mai este permisă reevaluarea probelor administrate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct.11 C.proc.civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, iar soluţionarea litigiului de faţă impune, în mod obligatoriu, interpretarea expertizelor efectuate în cauză, în vederea stabilirii unei corecte şi complete situaţii de fapt, sub aspectul valorii terenului oferit în compensare reclamantei, în baza art. 312 alin. 1-3 cu referire la art. 304 pct.7 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în vederea reevaluării probatoriului administrat, arătând că, în măsura în care se impune şi în limitele motivelor de apel, instanța de apel va aprecia asupra necesităţii completării sau refacerii probelor deja administrate.
Cu prilejul rejudecării, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea.
Prin înscrisul depus la dosar la data de 14 octombrie 2014, intimata-apelantă a solicitat admiterea cererii sale de aderare la apelul declarat de Primăria Municipiului Beiuș, fără a arăta motivele de fapt și temeiurile de drept ale cererii.
În şedinţa publică din 4 noiembrie 2014, intimata-reclamantă A.M. a depus la dosar o cerere de aderare la apel prin care a solicitat ca la pronunţarea hotărârii să fie avut în vedere raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul T.S. în care s-a propus un raport de schimb de 1:7, prin raportare la terenul identificat cu nr. top. x2/3, înscris în C.F. xx58.
În motivarea cererii de aderare la apel, intimata-reclamantă a arătat că, prin hotărârea primei instanţe, apelantele au fost obligate să-i atribuie un alt teren în compensare (la un raport de schimb de 1:9); cum în cauză au declarat apel doar pârâtele, a fost nevoită să formuleze cerere de aderare la apel pentru a putea solicita modificarea hotărârii instanţei de fond.
A mai arătat intimata-reclamantă că, în speță, s-a încercat încheierea unei tranzacţii pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, fapt consemnat în considerentele deciziei civile nr. 53/A/2012 a Curţii de Apel Oradea, şi în acest sens a fost ales prin convenţia părților un expert pentru efectuarea unei expertize extrajudiciare; este de acord cu raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de T.S. în care a fost identificat un nou amplasament, respectiv terenul identificat cu nr. top. x2/3 înscris în C.F. xx58, cu un raport de schimb de 1:7.
În opinia recurentei-reclamante, lucrarea de contraexpertiză efectuată în cauză nu poate fi avută în vedere deoarece a invocat excepţia nulităţii expertizei având în vedere faptul că nu a fost citată la efectuarea lucrărilor din teren.
Prin decizia civilă nr. 253/A din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel Oradea, Secţia I civilă a respins, ca fiind tardiv declarată, cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă A.M.
A admis apelul declarat de pârâtele Primăria Municipiului Beiuş şi Comisia Locală pentru aplicare a Legii nr. 10/2001 împotriva sentinţei civile nr. 262/C/2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A obligat pârâtele să-i atribuie reclamantei în compensare pentru terenul înscris în CF. xx96 cu nr.top. x/3 şi x/2 în suprafaţă de 860 m.p. şi valoare de 21.500 euro (25 euro /m.p.), 4.300 m.p. din CF xxx118, cu nr. cadastral xxx118 în valoare de 21.500 euro (5 euro/m.p. la un raport de schimb de 1:5) sau un alt teren de aceeaşi valoare (21.500 euro) dacă părţile convin în acest sens; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă, este tardiv formulată prin raportare la dispozițiile art. 293 C.proc.civ., care prevăd că: „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare…”.
În speţă, intimata-reclamantă a formulat cererea de aderare la apel, cu depășirea acestui moment procesual, respectiv la primul termen de judecată (14.10.2014) în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, astfel că urmează a fi respinsă, ca tardivă.
Criticile formulate de apelantele-pârâte au fost găsite întemeiate.
Astfel, s-a reținut că tribunalul a anulat dispoziţia nr. 262/2007, emisă de Instituţia Primarului Municipiului Beiuş, şi le-a obligat pe pârâte să-i acorde reclamantei teren în compensare pentru terenul proprietatea antecesorilor acesteia, conform expertizei efectuate de expertul T.D., la un raport
de schimb de 1:9.
În apel, în primul ciclu procesual, avându-se în vedere faptul că a fost contestat raportul de expertiză efectuat privind evaluarea terenului oferit în compensare reclamantei de apelantele-pârâte, înscris în C.F. xx37, nr. top. x5/5 şi x6/5 şi a terenului ce a format proprietatea antecesorului reclamantei înscris în C.F. xx96 nr. topografice x/3 şi x/2, iar instanţa de fond, în şedinţa publică din 20 septembrie 2010, a respins proba solicitată de reprezentantul pârâţilor privind efectuarea unui raport de contraexpertiză fără nici o motivare, a fost încuviinţată administrarea acestei probe, în conformitate cu prevederile art. 295 C.proc.civ.
Raportul de contraexpertiză a concluzionat că valoarea de circulaţie a terenului ce a format proprietatea antecesorilor reclamantei situat pe str. N. cu nr. top. x/3 şi x/2 din C.F. xx96 este de 25 euro/m.p. (pentru suprafaţa de 860 m.p. valoarea fiind de 21.500 euro); pentru terenul cu nr. top. xx5/5 şi xx6/5 din C.F. xx37/A s-a estimat o valoare de circulaţie la 5 euro/m.p.
Intimata-reclamantă a contestat în primul ciclu procesual această probă cu expertiză susținând că nu a fost legal citată la apel la data efectuării expertizei, însă în primul dosar de apel au fost depuse de către experţi, la solicitarea instanţei, dovezile de citare, aspect reţinut şi de instanţa de recurs în decizia de casare.
Este adevărat că s-a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, în acest sens în primul ciclu procesual părţile alegând prin convenţie un expert pentru efectuarea unei expertize extrajudiciare, care a fost depusă la termenul din 24.04.2012 (în primul ciclu procesual) şi care a concluzionat că terenul antecesorilor reclamatei are o valoare de 39 euro/m.p., iar terenul cu nr. top. xx52/2 şi xx52/3 din C.F. xx58 are o valoare de 5 euro/m.p., raportul de schimb dintre cele două amplasamente fiind de 1:7.
Apelantele-pârâte, prin reprezentant, au învederat în şedinţa publică din 24.04.2012 că nu îşi însuşesc concluziile acestui raport de expertiză, astfel că acesta fiind întocmit în afara judecăţii nu poate fi valorizat ca şi mijloc de probă, aspect reţinut de altfel şi de instanţa de recurs în decizia de casare.
A apreciat instanța de apel că, în lipsa apelului reclamantei (cererea de aderare la apel formulată de reclamantă abia în al doilea ciclu procesual fiind tardivă) nu poate fi analizată şi nici nu se putea dispune o eventuală expertiză judiciară de evaluare a terenului solicitat în compensare de reclamantă.
În consecință, instanța de apel a dat eficiență raportului de contraexpertiză tehnică judiciară efectuat în apel în primul ciclu procesual conform căruia terenul situat pe str. N., cu nr. top. x/3 şi x/2 din C.F. xx96 (proprietatea antecesoarei reclamantei), are o valoare de circulaţie de 25 euro/m.p., iar suprafaţa de 860 m2, are o valoare de 21.500 euro, pentru terenul cu nr. topo. 985/5 şi 986/5 din C.F.xx37/A, valoarea de circulaţie fiind de 5 euro/m.p.; prin urmare au fost găsite întemeiate criticile apelantelor-pârâte privind raportul de schimb între cele două terenuri, care este de 1:5 în favoarea terenului care a fost proprietatea antecesoarei reclamantei.
A mai reţinut instanţa de apel că, astfel cum rezultă din copiile cărţilor funciare depuse la dosar de reprezentantul apelantelor-pârâte, asupra topograficelor cu nr. x5/5 şi x6/5 din C.F. xx37 s-au constituit cadastrale noi, proprietar fiind Municipiul Beiuș.
Pentru considerentele expuse, instanţa de apel a respins, ca tardiv declarată, cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă iar, în baza art. 296 C.proc.civ., a admis apelul declarat de pârâtele Primăria Municipiului Beiuş şi Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr.10/2001, a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 262/C/2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, în sensul că le-a obligat pe pârâte să-i atribuie reclamantei în compensare pentru terenul înscris în CF. nr. xx96 cu nr.top. x/3 şi x/2 în suprafaţă de 860 m.p. şi valoare de 21.500 euro (25 euro /m.p.), 4300 m.p. din CF xxx118, cu nr. cadastral xxx118 în valoare de 21.500 euro (5 euro/m.p. la un raport de schimb de 1:5) sau un alt teren de aceeaşi valoare (21.500 euro) dacă părţile convin în acest sens.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii cererii de aderare la apel, şi, în consecinţă, să fie obligate pârâtele să-i atribuie în compensare pentru terenul înscris în CF nr. xx96 cu nr. top x/3 şi x/2 în suprafaţă de 860 mp şi valoare de 21.500 euro, terenul identificat prin nr. top x2/3 înscris în CF xx58, așa cum a fost stabilit prin varianta de expertiză întocmită de expert T.S. pentru termenul de judecată din data de 24.04.2012 în care s-a propus un raport de schimb de 1:7; în subsidiar, a solicitat modificarea deciziei şi, în consecinţă, să fie obligate pârâtele să-i atribuie în compensare pentru
terenul înscris în CF nr. xx96 cu nr. top x/3 şi x/2 în suprafaţă de 860 mp în valoare de 21.500 un alt teren de aceeaşi valoare .
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct. 8 şi 9 C.pr.civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.293 C.pr.civ., în ceea ce priveşte cererea sa de aderare la apel, considerând că aceasta este tardivă, deoarece a fost depusă la primul termen de judecată în al doilea ciclu procesual.
Astfel, instanţa de apel a considerat că cererea de aderare la apel se poate depune, potrivit art.293 C.pr.civ., până la prima zi de înfăţişare, or, acest moment procesual care potrivit art. 134 C.pr.civ., este termenul de judecată la care părţile legal citate pot pune concluzii, a fost respectat în cel de-al doilea ciclu procesual.
A arătat recurenta-reclamantă că textul de lege nu face nici o distincţie în sensul că în căile de atac sau în rejudecare nu mai există prima de înfățișare sau că, în situaţia rejudecării nu se poate face cerere de aderare la apel; pentru că orice interdicţie trebuie prevăzută în mod expres, iar ceea ce legea nu interzice în mod expres, este permis, în opinia recurentei, este posibilă formularea cererii de aderare la apel şi în al doilea ciclu procesual.
Astfel, în măsura în care s-ar aprecia că în căile de atac, în rejudecare, nu există o primă zi de înfățișare, ar însemna că în asemenea faze procesuale s-ar putea propune probe şi pune concluzii la oricare dintre termenele de judecată.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că este adevărat că în rejudecare instanţa este ţinută de îndrumările instanţei de casare, însă aceste îndrumări se pun în discuţia părților la prima zi de înfățișare, ceea ce presupune existenţa unei prime zile de înfățișare şi implicit posibilitatea formulării unei cereri de aderare la apel.
Or, prin respingerea cererii de aderare la apel, ca fiind tardiv formulată, a fost lipsită de posibilitatea de a formula cereri în probațiune, respectiv de efectuare a unei contraexpertize, probă ce s-ar fi impus și prin raportare la îndrumările instanţei de casare, care a considerat că în prezenta cauză este necesară completarea sau refacerea probațiunii în vederea stabilirii corecte şi complete a situaţiei de fapt, respectiv a valorii terenului oferit în compensare. Or, instanţa de apel s-a mărginit să dea valoare raportului de contraexpertiză pe care, așa cum a menţionat în toate fazele procesuale, recurenta-reclamantă nu și-l însușește.
Recurenta-reclamantă a precizat că nu este de acord să primească în compensare terenul identificat prin nr. top x5/5 şi x6/5 din CF xx37 cu o rată de schimb de 1:5 deoarece este situat lângă groapa de gunoi a oraşului.
A învederat că, deşi iniţial, apelantele au declarat că sunt de acord cu soluționarea cauzei pe cale amiabilă, nu a fost posibilă încheierea unei tranzacții. Acesta a şi fost considerentul pentru care prin convenţia părţilor a fost ales un expert, respectiv T.S., care a depus lucrarea de expertiză pentru termenul din 24.04.2012, expertiză cu care este de acord şi care a stabilit un raport de schimb de 1:7, valoarea destul de apropiată cu ceea ce s-a stabilit prin expertiza de la judecata în primă instanță.
Deși această expertiză este extrajudiciară, expertul este atestat ca expert judiciar și a fost numit prin acordul părților din cauză. Apelantele-pârâte au contestat concluziile acestui raport deoarece nu au fost de acord cu concluziile expertului.
In opinia recurentei-reclamante, raportul de contraexpertiză efectuat în cauză nu poate fi avut în vedere de instanţa de recurs deoarece a fost anulat de către instanţa de apel, ca urmare a faptului că nu a fost citată la efectuarea fazei de teren, sens în care a invocat excepţia nulităţii expertizei. Acest raport nu a avut în vedere terenul care a fost expertizat în raportul de expertiză extrajudiciară.
Din acest punct de vedere, consideră că trebuia completat raportul de contraexpertiză, urmând a se avea în vedere şi acest teren pentru evaluare.
Raportat la aceste aspecte, recurenta a arătat că îşi susţine şi cererea de recurs formulată în subsidiar, deoarece nu doreşte să-i fie atribuit terenul pe care intimatele-pârâte l-au oferit în compensare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să fie respins pentru considerentele ce vor succede:
Cu referire la criticile prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte reține că nu pot fi primite.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., intimatul este în drept, chiar după
expirarea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Această cerere de aderare la apelul părții adverse poate fi făcută până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și pot pune concluzii.
Pentru ipoteza în care, ca și în speță, judecata în apel se reia într-un al doilea ciclu procesual, la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., instanța de judecată trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 315 din același act normativ, respectiv trebuie să aibă în vedere motivele și limitele casării.
Astfel, casarea unei decizii și trimiterea spre rejudecare nu implică întotdeauna o reluare integrală a judecății de vreme ce, potrivit dispozițiilor art. 315 alin.(2) C.proc.civ.: „când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat”.
Prin urmare, dacă, de exemplu, neregularitatea procedurală în apel ar fi reprezentată de neîndeplinirea procedurii de citare față de partea care ar fi în drept să formuleze o cerere de aderare la apel, ca efect al casării hotărârii aceasta ar putea să formuleze o cerere de aderare la apel pentru că neîndeplinirea procedurii de citare este sancționată cu nulitatea actelor de procedură.
Însă, în cazul particular dedus judecății, casarea deciziei date în apel în primul ciclu procesual a fost determinată de neregularități care au privit administrarea probelor și motivarea hotărârii, prima zi de înfățișare la judecata în apel fiind un moment procesual depășit. Prin urmare, intimata-reclamantă nu mai putea formula, cu prilejul rejudecării, o cerere de aderare la apel în condițiile în care în primul ciclu procesual, fiind legal citată, nu a formulat o asemenea cerere.
Cu referire la susținerile acesteia în sensul că, în măsura în care nu se apreciază că în fiecare ciclu procesual există întotdeauna o primă zi de înfățișare în sensul art. 134 C.proc.civ. s-ar putea propune probe şi pune concluzii la oricare termen de judecată, în continuarea argumentelor exemplificative menționate mai sus, Înalta Curte reține că nu sunt fondate întrucât în rejudecarea apelului, instanța de trimitere trebuie să se conformeze dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia instanței de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 315 C.proc.civ.
Cum criticile de recurs trebuie să vizeze în concret decizia recurată iar nu ipoteze teoretice, Înalta Curte menționează că în cauză, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., cererea de aderare la apel formulată în al doilea ciclu procesual fiind formulată cu depășirea termenului defipt de legea procesuală.
Deși recurenta a invocat cu referire la aceste critici și dispozițiile art. 304 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte reține că față de obiectul cererii de chemare în judecată, acest motiv de recurs, care sancționează nerespectarea principiului forței obligatorii a contractului, nu este prin ipoteză aplicabil.
Astfel, acest motiv de recurs poate fi invocat atunci când, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa care a pronunțat hotărârea ce face obiectul controlului judiciar a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca pretinsa interpretare greşită făcută de instanţă să vizeze un act juridic dedus judecăţii, iar nu dispozițiile legale în baza căruia instanţa de judecată a pronunţat hotărârea supusă controlului judiciar.
În consecinţă, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ., criticile de nelegalitate privitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ. subsumându-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., care a fost deja analizat.
Cum cererea de aderarea la apel a fost formulată cu depășirea termenului legal, nu se poate aprecia că a fost afectat dreptul la apărare al recurentei-reclamante, întrucât cu prilejul rejudecării apelului nu s-au administrat probe suplimentare prin care aceasta să poată solicita un alt teren în compensare.
Astfel, conform dispozițiilor art. 315 alin.(1) C.proc.civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs, asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În speță, instanța de recurs a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în vederea reevaluării probatoriului administrat, arătând că, în măsura în care se impune şi în limitele motivelor de apel, instanța de apel va aprecia asupra necesităţii completării sau refacerii probelor deja administrate.
Prin urmare, instanța de recurs nu a dat o dezlegare obligatorie cu privire la necesitatea administrării de probe ci a lăsat la aprecierea instanței de apel acest aspect. În raport de cadrul procesual determinat de motivelor de apel formulate de apelantele-pârâte, în condițiile în care părțile nu au ajuns la o soluție amiabilă (în sensul că nu au încheiat o tranzacție), în mod corect instanța de apel a înlăturat raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul S.T., întrucât conform deciziei nr.2553/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această probă extrajudiciară, care a privit un alt teren decât cel evaluat prin expertizele judiciare administrate în cauză, nu valorează mijloc de probă.
Or, în condițiile în care valorificarea raportului de expertiză extrajudiciară a constituit unul din motivele de casare a deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual, față de dispozițiile art. 315 alin.1 C.proc.civ., rezultă cu evidență că nu pot fi primite criticile prin care recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului în raport de expertiza întocmită de expertul S.T. care este atestat ca expert judiciar și a fost desemnat prin acordul părților, aceste aspecte fiind dezlegate de la prima judecată în recurs.
În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost pronunțată în temeiul unui raport de expertiză lovit de nulitate, Înalta Curte constată că nu este fondat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 208 alin.1 C.proc.civ.: „Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului.”
Recurenta-reclamantă a susținut că nu a fost citată cu prilejul efectuării lucrărilor la fața locului de către experții H.A., N.P. şi T.M., desemnați să efectueze proba cu contraexpertiză în apel, în primul ciclu procesual.
În condițiile în care dovada citării reclamantei la aceste lucrări a fost depusă de experți în dosarul Curţii de Apel Oradea, chiar dacă ulterior depunerii raportului de expertiză, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 208 alin.1 C.proc.civ.
Cu referire la susținerile recurentei-reclamante care a arătat că nu este de acord să primească terenul în compensare deoarece se află în vecinătatea unei gropi de gunoi, Înalta Curte constată că nu reprezintă o critică de nelegalitate; pentru a putea fi cenzurate de instanța de control judiciar este necesar ca nemulțumirile părților față de hotărârea pronunțată să fie formulate cu respectarea termenelor procedurale și în modalitățile prescrise de lege.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.(1) și 304 pct.9 C.proc.civ., recursul a fost respins, ca nefondat.