Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului penal de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 666 din data de 24 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală s-a respins ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare declarată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 338/A din 23 05 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosar nr. x/97/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul la plata cheltuielile judiciare avansate de stat în sumă de 100 RON.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Împotriva sentinţei penale nr. 133/2015, definitivă, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2015, petentul A. a formulat contestaţie în anulare, pe care a depus-o la acesta instanţă. Cauza a fost declinata la Curtea de Apel Alba Iulia dat fiind obiectul acesteia.

Prin cerere s-a solicitat să se dispună încetarea procesului penal conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen. S-a învederat că prin sentinţa penală nr. 133/2015, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2015, rămasă definitiva prin Decizia penală nr. 338/A/2016, pronunţată de Curtea de Apel Albă Iulia, petentul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, B. la 2 şi 10 luni închisoare, C. la 2 ani şi 8 luni închisoare, D. la 3 ani închisoare, condamnaţi şi la 2 ani cu pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implica exerciţiul autorităţi de stat, pentru săvârşirea infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2008, rap. La art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 66 alin. (1) lit. a), b), art. 66 alin. (2) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsa accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), C. pen. de la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare şi până la executarea sau considerată ca executata pedeapsa principală .

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare, sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere sa respect anumite măsuri de supraveghere.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus să execute obligaţia de a frecventa un program de reintegrare sociala derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin( 3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul urma să presteze o munca neremunerata în folosul comunităţii pe o perioada de 60 de zile la Primăria Municipiului Hunedoara sau la Biblioteca Judeţeană Ovidiu Densuşeanu Hunedoara - Deva.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind dispoziţiile în care se dispune revocarea executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 241 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constatat încetarea de drept a măsurii controlului judiciar luata fata de inculpaţi prin Ordonanţa din data de 10.02.2015 a procurorului Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciului Teritorial Alba Iulia.

Ulterior prin Decizia penală nr. 20/A/2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x/97/2016, în raport cu numitul A., s-a constatat dezincriminarea faptei şi s-a dispus încetarea executării pedepsei de 3 ani închisoare şi 2 ani cu pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implica exerciţiul autorităţi de stat, pentru săvârşirea infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzută în art. 132, din Legea nr. 78/2008, rap la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 66 alin. (1) lit. a),b), art. 66 alin. (2) C. pen.

Împotriva Deciziei penală nr. 20/A/2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x/97/2016, a fost formulată contestaţie în anulare de către Direcţia Naţionale Anticorupţie - Serviciului Teritorial Albă Iulia, care a fost respinsă ca nefondată prin Decizia penală nr. 46/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x/57/2017.

Petentul a solicitat să se observe că Decizia penală nr. 20/A/2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x/97/2016, prin care s-a constatat dezincriminarea faptei este întemeiată pe dispozitivul şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 297, alin. (1) din C. pen., constatându-se ca acestea sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" în cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", coroborată cu prevederile prevăzute în art. 595 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 4 teza a II-a C. pen.

Petentul a invocat în contestaţie, neconstituţionalitatea prevederile - art. 132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul Legii nr. 47/1992, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale.

A menţionat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel: excepţia este ridicată în faţa instanţei de judecată, la cererea petentului parte în dosar, excepţia vizează neconstituţionalitatea a art. 132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia nu are ca obiect prevederi legale constate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, mai mult criticile şi considerentele de neconstituţionalitate prezentate în raport cu dispoziţiile legale amintite, nu au mai fost formulate în alte excepţii ridicate şi analizate de Curtea Constituţională, excepţia are o legătură directă cu soluţionarea prezentei cauze, respectiv în raport direct cu, competenţa materială a organelor care au efectuat urmărirea penală.

Totodată, a învederat că pornind de la scopul contestaţiei în anulare - care este acela de a îndrepta anumite erori grave de procedură comise la judecarea apelului - şi având în vedere jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale, care a preluat doctrina dreptului viu şi care produce efecte directe cu privire la determinarea conţinutului normativ al Constituţiei României, Curtea, în procesul de contencios constituţional, prevede o protecţie juridică sporită subiectelor de drept.

Raportat la prezenta cauză, jurisprudenţa a recunoscut legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilităţii, al procedurii de judecată şi al configurării căilor extraordinare de atac. Pe de altă parte tendinţa jurisprudenţei recente a Curţii este acea de a stabili şi dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate conţinutului normativ al art. 16, art. 21 sau al art. 129 din Constituţie, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac. A solicitat a se avea în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 651 din 17 octombrie 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 1000 din 18. 12. 2017, a se aprecia că şi dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. trebuie să fie evaluate în conformitate cu standardul de protecţie pe care îl asigură art. 16 şi art. 21 din Constituţie, prin sporirea garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie.

A învederat că prezentei cauze îi sunt aplicabile şi prevederile Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 302 din 4 mai 2017, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi se constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. .b) din C. proc. pen. care nu reglementează în categoriile nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenta materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională, cu aplicarea art. 281 alin. (3).

A invocat nelegalitatea sesizării din oficiu, act de procedură penală, care este lovit de nulitatea absolută, în temeiul necompetenţei materiale a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie Serviciul Teritorial Alba Iulia, în consecinţă - lipseşte sesizarea organului competent, conform art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. Arată că potrivit art. 56, Competenţa procurorului alin. (3) din C. proc. pen. "Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu de către procuror", lit. d) "în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie". În acelaşi sens a arătat că este prevăzut în Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în capitolul III Infracţiuni, art. 5 alin. (2) "în înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute în art. 10-13."

De asemenea, art. 132 din legea amintită este un articol care nu este prevăzut la infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, acest articol nu este cuprins nici la infracţiunile de corupţie .

Secţiunea 1 Categorii de infracţiuni, articolul 5 are trei aliniate care prezintă expres clar, previzibil, cert, fără echivoc trei categorii de infracţiuni:1. infracţiuni de corupţie prevăzute la art. 289 - 292 din C. pen., inclusiv când acestea sunt de persoanele prevăzute la art. 308 din C. pen., infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni prevăzute la art. 10 -13, în Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, 3. infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniuni Europene prevăzute de la art. 18 A- 18 A 5, din cuprinsul Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, prin sancţionarea cărora se asigură protecţia fondurilor şi a resurselor Uniuni Europene.

A învederat ca art. 132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Această normă este o normă de trimitere, este o condiţie, ce trebuie să se raporteze la infracţiunea la care se face trimitere, şi anume la abuzul în serviciu reglementat de art. 297 din C. pen. Infracţiunea abuzul în serviciu reglementat de art. 297 din C. pen., mai mult nu este prevăzută în Secţiunea 1 categorii de infracţiuni art. 5 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, republicată. Dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, republicată, reglementează o condiţie subsidiară şi suplimentară, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Această - condiţie - suplimentară pe tipicitatea faptei săvârşită dacă este îndeplinită, atrage un spor de pedeapsă, respectiv limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime, nicidecum nu atrage o competentă materială derogatorie a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de la C. proc. pen.

De asemenea, " limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime "este o dispoziţie legală care este aplicată prin excelentă de către instanţele de judecată, iar potrivit art. 393 alin(2) din C. proc. pen. ce prevede,, Deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale."

Contestatorul a menţionat că în cuprinsul dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul nu a descris o faptă distinctă, cu o configuraţie proprie, ci a făcut trimitere la dispoziţia şi pedeapsa cuprinsă în art. 297 din C. pen.

Art. 297 din C. pen. este suportul juridic al art. 132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare. În concluzie pentru a fi incidente prevederile art. 132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, este necesar să se desfăşoare urmărirea penală de organul de urmărire penală general competent material, să se constate mai întâi că faptele săvârşite întrunesc toate elementele de structură ale conţinutului variantei tip descrise de art. 297 C. pen., după care sunt analizate aspectele, respectiv "condiţia", ce atrage majorarea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei.

A arătat că este profund greşit, cu încălcarea art. 1 şi art. 2 din C. proc. pen., să se procedeze la urmărirea penală de către procurorul, care anticipează în faza de urmărire penală că are competenţe, în raport cu o eventuală condiţie ce presupune o majorare de pedeapsă cu o treime adăugată la limitele speciale, fără să fie cunoscută în prealabil întrunirea elementelor constitutive ale infracţiuni de abuz în serviciu în forma sa tip, fiind astfel apreciat un spor de pedeapsă, atribut si competentă exclusivă a instanţelor de judecată

În concluzie articolul distinct, respectiv art. 132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările, nu este prevăzut în cadrul infracţiuni asimilate în fracţiunilor de corupţie, cu o consecinţă directă în raport cu organele de urmărire penală competente material.

A arătat că pct. 33 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 22 iunie 2017, este prevăzut că "Curtea observă că această concluzie este susţinută şi de faptul că în jurisprudenţei sa, analizând constituţionalitatea noţiunii de "folos necuvenit", nu a realizat o suprapunere a elementului "pagubă" (regăsit în art. 297 din C. pen.) cu cel de "folos necuvenit" (regăsit în dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noţiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituţională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existenţă de sine stătătoare în contextul săvârşirii infracţiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos."

Cu privire la pct. 36. din Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 22 iunie 2017, este prevăzut "(...) că elementul material al variantei-tip a infracţiunii de abuz în serviciu, care constă într-o acţiune - îndeplinirea actului prin încălcarea legii, dar şi într-o inacţiune - neîndeplinirea unui act. Aşa cum s-a precizat în prealabil (paragraful 34 al prezentei decizii), în doctrină s-a arătat că fapta de abuz în serviciu este susceptibilă de tentativă în modalitatea constând într-o acţiune. În ceea ce priveşte săvârşirea unei infracţiuni printr-o inacţiune, Curtea constată că legiuitorul a reglementat, în cadrul art. 17 din C. pen., săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune, anterior aceasta fiind recunoscută de doctrina şi practica judiciară, nefiind însă legal consacrată. Curtea constată că dispoziţia ce reglementează varianta-tip a infracţiunii de abuz în serviciu prevede expres omisiunea echivalentă acţiunii - neîndeplinirea unui act - ca modalitate distinctă de săvârşire a acestei infracţiuni. Astfel, concluzia care se impune este că în varianta comisivă infracţiunea de abuz în serviciu nu poate fi săvârşită printr-o omisiune în doctrină s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 17 din C. pen., sunt susceptibile de a fi săvârşite prin inacţiune numai infracţiunile comisive care presupun producerea unui rezultat material explicit în norma de incriminare. Cu toate acestea, doctrina a relevat faptul că nu toate infracţiunile comisive care presupun producerea unui rezultat se pot considera săvârşite şi prin omisiune. în acest sens s-a precizat că infracţiunile comisive care pot fi săvârşite prin omisiune sunt acele infracţiuni de rezultat, adică cele care produc un rezultat material, la care omisiunea echivalentă acţiunii nu este expres prevăzută în norma de incriminare. "Contestatorul invedereza cu privire la prezenta cauză ca, fapta pentru care a fost pronunţată condamnarea iniţială este - abuz în serviciu,fapta a fost săvârşită prin omisiune,fapta nu are în cuprinsul său o pagubă sau un prejudiciu, nu are un rezultat, nu există pagubă sau prejudiciu, nu există un rezultat material generat de omisiune, nu există pagubă, în mod cert şi clar nu există convertirea pagubei. prejudiciului în folosul necuvenit pentru sine sau pentru altul.

În concluzie, a susţinut că nu este infracţiune de corupţie, nu este competenţa materială a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie Serviciul Teritorial Alba Iulia, care s-a sesizat din oficiu şi care a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu, aspect procedural ce atrage nulitatea absolută a actelor de procedură criticate încheiate de organul de urmărire penală necompetent material.

Din a doua perspectivă a criticilor, petentul a solicitat să se constate că lipseşte autorizarea ori altă condiţie prevăzută de lege, conform art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., în consecinţă existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, conform art. 426 lit. b) din C. proc. pen., aspecte care rezultă din procesul-verbal de sesizare din oficiu din 16 iulie 2014, este lovit de nulitate absolută, cuprinde date şi informaţi în urma punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică nr. 53/UP din 16.05.2014, mandat emis în mod legal de către Tribunalul Albă în Dosarul nr. x/107/2014, prelungit prin încheierea nr. x din 16.06.2014 (Dosar nr. x/107/2014) la solicitarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie Serviciul Teritorial Albă - Iulia în Dosarul nr. x//P/2013.

Procesul-verbal de sesizare din oficiu din 16 iulie 2014, în Dosarul penal nr. x/P/2014, nu constituie o sesizare din oficiu legală şi temeinică, cuprinde datele şi informaţiile din mandatul executat de SRI, cu încălcarea flagrantă a considerentelor şi dispozitivului Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale a României, decizie ce era în vigoare la data judecăţii prezentei cauze, fiind aplicabile considerentele de la pct. 52 din decizia amintită cu privire la efectul erga omnes pentru viitor al deciziilor sale, inclusiv prezentei cauze, astfel Conform adresei nr. x/2016 din data de 29.03.2016, comunicată de către Direcţiei Naţionale Anticorupţie Serviciul Teritorial Albă - Iulia în Dosarul nr. x/97/2015, este prezentat că măsurile de supraveghere tehnică, inclusiv a convorbirilor telefonice,(pe lângă foto, vidio, localizare,), a fost trimis actul de autorizare către Serviciul Român de Informaţi, care evident a executat măsurile de supraveghere tehnică.

În urma punerii în executare de către Serviciul Român de Informaţi, a mandatului de supraveghere tehnică nr. x din 16.05.2016 au rezultat date şi informaţii cu o presupusă activitate frauduloasă în care sunt implicaţi subsemnaţii, conform convorbirilor telefonice pe care le-a purtat A., F., D. şi G. Mai mult în urma punerii în executare de către Serviciul Român de Informaţi, a mandatului de supraveghere tehnică nr. 53/UP din 16.05.2014, a rezultat că membrii comisiei ( din care subsemnaţii făceam parte) şi candidata ne-am deplasat la Bucureşti în data de 16.07.2014, cu microbuzul cu nr. x, unde se va produce presupusa faptă frauduloasă. Procesul-verbal de sesizare din oficiu din 16 iulie 2014 valorifică, exploatează, face vorbire la conţinutul unor convorbiri telefonice înregistrate şi comunicate nelegal de către Serviciul Român de Informaţii, în baza mandatului încredinţat amintit. Datele şi informaţiile din cadrul convorbirilor telefonice înregistrate de către Serviciul Român de Informaţi, prezintă o presupusă activitate infracţională si constituie conţinutul - Procesul-verbal de sesizare din oficiu din 16 iulie 2014 - activitatea de supraveghere tehnică, de culegere de informaţii efectuată de către Serviciul Român de Informaţii, nu poate constitui - Sesizare din oficiu - conform art. 292 C. proc. pen., având în vedere activitatea specifică a Serviciul Român de Informaţii, reglementată de Legea nr. 14/1992, cu modificările şi completările ulterioare. Conform dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 14/1992, cu modificările şi completările ulterioare, teza a II-a, organele Serviciul Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală specifice conform art. 55 alin. ( 5) şi (6) din C. proc. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. ( 2), teza finală din C. proc. pen. Conform art. 55 alin. (5) din C. proc. pen. organele de cercetare penale specială ( eventual organe ale Serviciul Român de Informaţii) sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A solicitat să se constate că nu există avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există autorizarea organului competent care să confere calitatea de ofiţeri anume desemnaţi din cadrul organelor Serviciul Român de Informaţii, să execute mandate de supraveghere tehnică ce sunt utilizate, exploatate, valorificate în procesul-verbal de sesizare din oficiu, în mod cert acest proces-verbal nu constituie - sesizare din oficiu legală. Învederează ca este cert că nu a existat un aviz conform pentru cercetarea penală şi executarea mandatului de către organele speciale, aceste mandate de supraveghere tehnică nu trebuiau să fie încredinţate şi executate de organe neabilitate, neautorizate,care nu au competenţe de cercetare penale, dar au furnizat date şi informaţii în afara cadrului procedural legal, au procesat şi comunicat informaţii în mod nelegal cuprinse în - sesizarea din oficiu -, sesizare care trebuia întocmită în condiţiile prevăzute de lege. Sesizarea din oficiu trebuie să fie legală, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale . cale legală . procedură legală, procedee legale care să respecte dispoziţiile C. proc. pen., nicidecum din mandate executate de Serviciului Român de Informaţii, care nu are competenţe, atribuţii să comunice date şi informaţii către Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Albă - Iulia. De asemenea, să se constate dubla greşeală procedurală, pe lângă faptul că organe neabilitate au executat mandatul de supraveghere tehnică, aceste organe neavizate au si comunicat către Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Albă - Iulia, date şi informaţii respectiv înregistrările telefonice, care au primit nelegal si neprocedural - statut de - sesizare din oficiu.

Sesizarea din oficiu nu înseamnă consemnarea de date şi informaţi obţinute şi comunicate expres de organele Serviciului Român de Informaţii, în raport de care trebuiau îndeplinite condiţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe fondul sesizării din oficiu, în prezent este evident că organul de urmărire penală competent " nu a aflat " că s-a săvârşit o infracţiune, pe considerentul că presupusa faptă infracţională, săvârşită prin omisiune - neîntocmirea unor subiecte de examen - presupune neexecutarea art. 52 din Hotărârea de Guvern nr. 611/2008, faptă ce nu constituie infracţiune, conform Deciziei penale nr. 20/A/2017, definitivă, pronunţată de a Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x/97/2016.

Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune, în condiţia certă şi clară că la data de 16.07.2014 nu s-a săvârşit omisiunea de a aplica o hotărâre de guvern care nu este infracţiune, în consecinţă sesizarea din oficiu nu prevede o infracţiune, iar procesul-verbal încheiat face vorbire de 2 fapte ce nu sunt infracţiuni, astfel cum rezultată din datele şi informaţiile comunicate nelegal şi neprocedural.

În cadrul procesului-verbal de sesizare din oficiu din 16 iulie 2014, din Dosarul nr. x/P/2014, se face trimitere şi de infracţiunea de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 C. pen. (a doua faptă presupusă infracţională), infracţiune care conform rechizitoriului nu există, cum nu există nici infracţiunea de abuz în serviciu pe considerentul hotărât definitiv în raport cu numitul A., nu este încălcată nici o dispoziţie din legislaţia primară - lege ordinară sau organică, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, fapta fiind dezincriminată, mai mult omisiunea nu a generat o pagubă, un rezultat material. în consecinţă nu este infracţiune şi Deciziei nr. 458 din 22 iunie 2017, pct. 36 a Curţii Constituţionale.

Arată că procesul-verbal de sesizare din oficiu, lovit de nulitate absolută, redă conţinutul mandatului de supraveghere tehnică nelegal, nelegalitate rezultată din necompetenta organelor, nepenale care l-au executat şi din conţinutul acestuia care în mod real nu au aflat că s-a săvârşit o infracţiune, aspect ce rezultă definitiv din hotărârile judecătoreşti definitive amintite. Paradoxul şi nelegalitatea este evidentă - în raport cu data şi tipul săvârşirii faptelor - la data de 16 iulie 2014 - "organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale (...)", în condiţia certă,fără echivoc că fapta, faptele presupuse infracţionale s-au efectuat, s-au derulat s-au executat în data de 17 iulie 2014, evident după o zi de la data întocmirii procesul-verbal de sesizare din oficiu din 16 iulie, 2014. Nu se putea sesiza din oficiu, nu se putea încheia un proces-verbal cu fapte săvârşite evident este timpul trecut), după această dată de 16 iulie 2014, pentru că faptele presupuse infracţiuni nu existau la data de 16 iulie 2014.

Învederează că sesizarea din oficiu - este lovită de nulitate absolută, pe motivul clar probat că prevede presupuse infracţiuni, cu privire la fapte care nu s-au produs, faptele, presupusele "infracţiuni" s-au săvârşit după o zi, traficul de influenţă nu s-a săvârşit niciodată, nici măcar după o zi de la întocmirea sesizării din oficiu, iar abuzul în serviciu conform Deciziei penale nr. 20/A/2017, definitivă, pronunţată de a Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x/97/2016, nu s-a produs nici după sesizarea din oficiu.

Consideră oportun de învederat că înaintea pronunţării Deciziei penale nr. 338 din 05.04.2016 definitive de condamnare, a fost publicată în M. Of. nr. 190 din 14.03.2016 Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale a României cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei "ori alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen.

Invocă nulitatea absolută a sesizării din oficiu care nu respectă dispoziţiile procedurale referitoare la competenţa organelor de urmărire penală reglementată în cap II, secţiunea a 5-a din C. proc. pen., în raport cu prevederile art. 13 din Legea nr. 14/1992, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi invocată în orice stare a procesului, în temeiul art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., astfel cum a fost constatat prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 302 din 4 mai 2017, care ar fi aplicabile în cauză.

Invocă faptul că nulitatea absolută a sesizării din oficiu rezultă din faptul că nu au fost nerespectate dispoziţiile referitoare la competenţa materială a organelor de urmărire penale, pe considerentul clar că organele cu competenţe de siguranţă naţională au efectuat, au executat acte de urmărire penale fără avizul conform al procurorului general, au comunicat printre altele înregistrările telefonice amintite, care au devenit conţinutul sesizării din oficiu. Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 55 şi art. 56 din C. proc. pen., care prezintă detaliat categoria organelor de urmărire penală şi competenta acestora.

Este evident că executarea mandatului de supraveghere tehnică, care cuprinde inclusiv interceptarea comunicaţiilor - utilizate la întocmirea sesizării din oficiu, sunt mijloace de probe interzise de lege, în condiţia în care procedeul probatoriu utilizat este nelegal, procedeu probatoriu executat de o structură care nu are competenţă penală.

În concluzie, sesizarea din oficiu consemnată în procesul-verbal de sesizare din oficiu, întocmit la data de 16 iulie 2014, a utilizat un mijloc de probă - un procedeu probatoriu nelegal (lipseşte inclusiv avizul/autorizarea prevăzută de lege) aceasta presupune nelegalitatea sesizării, care este sancţionată cu nulitatea absolută, având în vedere imposibilitatea săvârşirii, unei infracţiuni înaintea datei în care a fost săvârşit fapta cercetată, în raport de care s-a pus în mişcare acţiunea penală.

Consideră important de prezentat faptul că mandatul de supraveghere tehnică din 16.05.2014 criticat, nelegal, executat de organe ce nu sunt de urmărire penală, a fost executat în alt dosar penal, respectiv în Dosarul nr. x/P/2013, nu este folosit, valorificat, procesat, utilizat în acest dosar "mamă", pe considerentul că este nelegal, nul absolut, dar este utilizat absolut nelegal în Dosarul nr. x/P/2014, pentru întocmirea sesizării din oficiu.

Se pune problema în mod legal şi pertinent, dacă mandatul de supraveghere tehnică nr. 53/UP din 16.05.2014 criticat, este sau nu este legal în toate dosarele penale este utilizat, este un mijloc de probă şi/sau procedeu probatoriu legal sau conform dispoziţiilor legale amintite şi aplicate sau este lovit de nulitate absolută.

Mandatul de supraveghere tehnică nr. 53/UP din 16.05.2014 criticat, încalcă şi prevederile şi considerentele prevăzute la punctele 42-84 a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 91 din 28 februarie 2018, având în vedere organele specializate (Serviciul Român de Informaţii) care l-a executat, procesarea acestuia, comunicarea şi exploatarea acestuia în raport direct cu sesizarea din oficiu - (conţinutul şi informaţiile din cuprinsul acesteia)- vădit nelegală şi lovită de nulitate absolută.

Este statuat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României, este obligativitatea respectării, în România a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, cu referire la deciziile Curţii Constituţionale amintite, a dispoziţiilor C. pen. şi a C. proc. pen. Organele de urmărire penală au competenţă clar stabilită, este un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept.

Principiul legalităţii presupune ca organele judiciare să respecte dispoziţiile de drept substanţial şi cele de drept procedural, inclusiv a normelor de competenţă. Din prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, nerespectarea competenţei materiale prezentate, a organelor de cercetare neautorizate, care nu sunt organe de urmărire penală dar au creat probe, mijloace de probe, procedee probatorii utilizate la procesul-verbal de sesizare din oficiu, atrage nulitatea absolută a acestuia.

Nerespectarea normelor de competenţă materială a organelor de urmărire/cercetare penală specială atrage sancţiunea nulităţii absolute, vătămarea procesuală a persoanei fiind, în această situaţie prezumată iuris et de iure, mai ales că sesizarea nu cuprinde fapte penale săvârşite la data întocmirii procesului-verbal, nu cuprinde nici o faptă penală aspect dovedit în prezent, în raport cu subsemnatul. Condamnarea a fost pronunţată fără respectarea normelor de procedură penală si fără respectarea normelor de drept substanţial incidente cauzei.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din C. proc. pen. şi constată că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma "excluderea probei", din cuprinsul lor se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. Aceste prevederi au legătură directă cu prezenta cauză astfel: Mandatul de supraveghere tehnică nr. 53/UP din 16.05.2014 criticat, probă nelegală care constituie actul de sesizare din oficiu cu privire la săvârşirea unei fapte penale - pe viitor - respectiv după o zi de la data sesizării din oficiu, este evident că la data întocmirii - Procesul-verbal de sesizare din oficiu din 16 iulie 2014-, nu s-a săvârşit nici o infracţiune, nu s-a săvârşit în concret nici o presupusă infracţiune, mandatul de supraveghere tehnică nr. 53/UP din 16.05.2014 criticat, este o probă, un mijloc de probă, a devenit conţinutul concret a sesizării din oficiu care este lovită de nulitate absolută, în mod legal şi constituţional trebuie eliminat acest mijloc de probă din dosarul cauzei,procesul-verbal de sesizare din oficiu din 16 iulie 2014 în mod evident trebuie să îndeplinească toate condiţiile de legalitate cu privire la competenţa materială a organelor care au comunicat datele şi informaţiilor cuprinse în sesizare, cu privire la dată şi termenul de întocmire nicidecum cu fapte nesăvârşite eu presupuse fapte nepenale care minau să se săvârşească pe viitor,, conţinut, procedură, mijloace de procedură. În raport cu toate criticile prezentate solicită a se constata că lipseşte autorizarea, sesizarea (legală) a organului competent si celelalte condiţii prevăzute de lege. Se pune problema în mod legal şi procedural dacă organul de urmărire penală avea calitatea să afle conţinutul supravegherii tehnice efectuate de organele SRI, iar în condiţia în care a alat dacă pot face obiectul unui act de procedură penală - sesizare din oficiu.

A arătat că prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Curtea Constituţionala a stabilit că "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conforma cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în aceasta interpretare, atât instanţele judecătoreşti’ cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare.

A învederat că potrivit principiului legalităţii, care este o caracteristică esenţiala a statului de drept, legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin (5) că:

"în România, respectarea Constituţiei a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitor la secretul corespondenţei, precum şi în art. 53 referitor la restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi, articole care au fost încălcate cu prilejul executării, exploatării, comunicării, utilizării mandatului de supraveghere tehnică nr. 53/UP din 16.05.2014 criticat, cuprins în sesizarea din oficiu care este lovită de nulitate absolută. Mai mult sunt încălcate art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Petentul a făcut trimitere la art. 1 C. pen. coroborat cu art. 1 alin. (2) din C. proc. pen. din care rezultă cu prisosinţă că doar o lege penală poate prevede o fapta care constituie infracţiune, fiind necesar să fie respectate condiţiile prevăzute în Constituţie şi în tratatele Uniuni Europene atât cu privire la standardul normei penale cât şi la normele de procedură penală.

Analiza admisibilităţii unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale presupune verificarea îndeplinirii următoarelor condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv:

a) excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

b) excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c) norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Ca atare, judecătorul sau instanţa de judecată în faţa căreia se invocă o astfel de excepţie de către părţi sau procuror îşi va limita analiza exclusiv la cele trei condiţii expuse anterior, fără a se putea substitui instanţei de control constituţional, singura îndreptăţită să analizeze dacă textul legal criticat este conform normelor constituţionale.

Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 prin raportare la dispoziţiile art. 16, 21 si 129, art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 28 din Constituţia României prin raportare la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 alin. (5) "în România, respectarea Constituţiei a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitor la secretul corespondenţei, precum şi în art. 53 referitor la restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi".

Apărarea a susţinut că prin aceste dispoziţii este încălcat dreptul la un proces echitabil în legătură cu administrarea probelor în cursul urmăririi penale.

Curtea de Apel Alba a constatat că dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 sunt în vigoare şi cu privire la acestea nu s-a pronunţat o soluţie de neconstituţionalitate până în prezent, sub aspectul învederat de contestator.

Cu toate acestea însă, în faza discutării admisibilităţii în principiu a prezentei contestaţii în anulare nu s-au pus în discuţie considerentele Deciziei nr. 458 din 22 iunie 2017 şi Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 91/2018, Decizia nr. 22/2018 ale Curţii Constituţionale, acestea neavând legătură cu obiectul cauzei.

S-a reţinut că deşi excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa Curţii de Apel Alba Iulia învestită cu soluţionarea cauzei în care contestatorul A. a solicitat anularea hotărârii de condamnare, Curtea de Apel a constatat că aceasta nu are legătură cu obiectul cererii de contestaţie în anulare, în care se analizează exclusiv dacă există sau nu incident vreun caz de încetare a procesului penal.

Pe de o parte, Curtea a reţinut că este contestată constituţionalitatea unui articol care are aplicabilitate numai în faza de judecata, fază a procesului penal distinctă de cea a contestaţiei în anulare, fază care însă a fost închisă prin tranşarea definitiva a litigiului.

Pe de altă parte, ansamblul motivelor detaliate expuse în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate vizează respectarea dreptului la un proces echitabil în ceea ce priveşte claritatea şi precizia art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, s-a constatat că în această fază, contestatorul invocă aspecte ce ţin de fondul cauzei şi chestiuni legate de sesizarea şi fiabilitatea probelor administrate de organele de cercetare penală.

Totodată, Curtea a constatat că un loc important în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului îl ocupă analiza respectării principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, nemijlocirii, legalităţii şi loialităţii în administrarea mijloacelor de probă, garantate prin art. 6 parag. 1, sau a prevederilor art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ce asigură acuzatului dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

În acest cadru, instanţa a reţinut că invocarea unor aspecte ce ţin de fiabilitatea probatoriului, modul de sesizare al organelor de urmărire penala, modul de apreciere a probelor de către instanţă nu are legătură cu obiectul contestaţiei în anulare.

Pentru aceste considerente Curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea contestatorului A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Analizând contestaţia în anulare exercitată de contestator, Curtea de Apel Alba Iulia a ajuns la concluzia că aceasta este inadmisibilă, motiv pentru care a respins-o pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.

Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, ceea ce reprezintă o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.

Cazurile de contestaţie în anulare limitativ prevăzute de legiuitor stabilesc faptul că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Conform art. 16 C. proc. pen., cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, şi impun o soluţie de încetare a procesului penal sunt situaţiile în care "e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;". Aceste cazuri sunt strict enumerate de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea şi combaterea corupţiei nu se regăseşte în aceasta categorie. Mai mult, potrivit extrasului de pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, problema neintervenirii încetării procesului penal a fost ridicata de către contestator dar nu a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie la momentul soluţionării recursului în casaţie în Dosarul nr. x/97/2015, întrucât acesta a fost considerat tardiv.

S-a arătat că instanţa nu împărtăşeşte, punctul de vedere al condamnatului care consideră Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, un caz de încetare a procesului penal. Decizia în cauză a fost publicata în Monitorul Oficial în luna iulie 2016, or hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în luna aprilie 2016. Din acest punct de vedere la data pronunţării hotărârii definitive a hotărârii, dispoziţiile legale se bucurau de prezumţia de constituţionalitate.

Aşa cum s-a arătat, sesizarea efectuată de către Serviciul Român de Informaţii la care face referire contestatorul este una efectuata în baza Legii nr. 51/1991, însă nu se referă la categoria specială de infracţiuni limitativ prevăzute de lege şi nu poate fi asimilata infracţiunilor pentru care sunt necesare sesizarea organului competent cum sunt în speţă cele de la art. 413-417 C. pen., pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea comandantului unităţii militare, cele prevăzute la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 191/2003, precum şi în cazul infracţiunilor din materia concurenţei prev. de art. 5 din Legea nr. 11/1991.

Potrivit Legii nr. 51/1990 privind siguranţa naţională - art. 14 lit. d) şi art. 20 - Serviciul Român de Informaţii are obligaţia de a sesiza orice fapte de natură penală.

Această sesizare nu este o sesizare formulată în sensul art. 16 lit. e) C. proc. pen. raportat la art. 221 C. proc. pen. Infracţiunile care se cercetează în baza sesizării organului competent sunt strict prevăzute de lege. Mai mult potrivit art. 292 C. proc. pen. organul de urmărire penala se poate sesiza din oficiu cu privire la săvârşirea unei infracţiunii care îi intră în competenţa de cercetare.

În speţă, Curtea a constatat faptul că problema invocată drept temei al căii extraordinare de atac a reprezentat motiv de apel, analizat ca atare de instanţa de control judiciar, astfel cum rezultă în mod explicit din considerentele deciziei penale atacate, în speţă fila 17 din decizia atacata.

Prin punctul de vedere exprimat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 10 din 29.03.2017, s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.

"Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal - pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal - se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.

Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen.

A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.

O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.

Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.

Este inadmisibil ca pe calea contestaţiei în anulare să se ajungă practic la o nouă analiză a sentinţei primei instanţe şi instanţa de contestaţie în anulare să se transforme într-o veritabilă instanţă de apel.

Aşa cum s-a arătat anterior, în faza discutării admisibilităţii în principiu a prezentei contestaţii în anulare, nu se pun în discuţie considerentele Deciziei nr. 458 din 22 iunie 2017 Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, Deciziei nr. 91/2018, Deciziei nr. 22/2018 a Curţii Constituţionale, toate enumerate de petent in cererea introductiva. Acestea nu au legătură cu faza examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei in anulare.

Deciziile Curţii Constituţionale, atât considerentele cât şi dispozitivul, sunt obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, însă produc efecte doar pentru viitor.

În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale Curtea de Apel Alba Iulia a subliniat următoarele:

a. normele de procedură sunt suspuse principiului activităţii (tempus regit actum), neputând fi aplicate regulile din materia dreptului substanţial referitoare la retroactivitatea legii penale mai favorabile; astfel, legalitatea actului procesual sau procedural efectuat ori a probei administrate se va evalua în funcţie de legea în vigoare la momentul întocmirii actului sau administrării probei;

b. Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale nu poate produce efecte mai extinse decât o decizie legislativă de modificare sau abrogare a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen.

c. spre deosebire de efectele deciziei de neconstituţionalitate care se produc numai pentru viitor (ex nunc), efectele nulităţii se produc pentru trecut (ex tunc), însă presupun ca actul procesual/procedural să fie fost ab initio nelegal întocmit sau ca proba să fie fost iniţial nelegal administrată;

d. excluderea probelor rezultate în urma punerii în aplicare a procedeului probatoriu al supravegherii tehnice anterior datei de 14 martie 2016 de către alte organe specializate ale statului (prin intermediul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii) doar ca efect al Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale reprezintă, în fapt, o aplicare retroactivă a deciziei Curţii Constituţionale care produce doar efecte ex nunc potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie;

e. atât Decizia nr. 51/2016 Curţii Constituţionale, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 [prin care au fost modificate dispoziţiile art. 142 alin. (1) C. proc. pen.] au fost publicate în aceeaşi zi şi în acelaşi Monitor Oficial a României (nr. 190 din 14 martie 2016). În acest context, sunt aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 712/2014 potrivit căror "remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta decizie până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României determină înlăturarea viciului de neconstituţionalitate şi menţinerea în fondul activ al legislaţiei, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin prezenta decizie".

Curtea a constatat, încă dintr-un început, că cererea de contestaţie în anulare formulată de petent vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei analizate de instanţa de apel, ce fac obiectul deciziei contestate pe această cale.

În ceea ce priveşte condiţiile impuse de legiuitor pentru analizarea admisibilităţii în principiu, s-a menţionat că nu este suficientă simpla indicare exhaustivă a unui caz dintre cele limitativ prevăzute în conţinutul art. 426 din C. proc. pen., ci situaţia reclamată de parte trebuie să se reflecte în mod efectiv în procedura derulată de instanţa de apel şi în conţinutul actelor procesuale contestate pe această cale.

De asemenea, în art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. Per a contrario, dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, cererea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Prin urmare, constatând ca prezenta contestaţie în anulare nu este admisibilă, pentru considerentele mai sus invocate, Curtea a respins-o.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în sentinţa penală nr. 666 din data de 24 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a declarat recurs petentul A., susţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale.

A arătat că, în situaţia în care dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 sunt neconstituţionale, există o legătură cu obiectul cauzei, constând în faptul că organul de urmărire penală specializat, nu are competenţa materială şi teritorială să se sesizeze din oficiu.

Pe acest considerent, deşi dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 sunt des criticate la Curtea Constituţională, criticile sale sunt de noutate, întrucât nu a regăsit nicăieri asemenea critici, în legătură cu competenţa teritorială şi competenţa materială a organelor de urmărire penală specializate.

Verificând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

În cauza dedusă judecăţii, petentul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 338/A din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând să se dispună încetarea procesului penal conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen.

Prin hotărârea contestată, petentul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 66 alin. (1) şi (2) C. pen.

Prin cererea de contestaţie în anulare, petentul A. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în raport de dispoziţiile art. 16, 21 şi 129, art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 28 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A susţinut că prin aceste dispoziţii este încălcat dreptul la un proces echitabil în legătură cu administrarea probelor în cursul urmăririi penale, iar prin cererea de recurs a arătat că, deşi dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 sunt des criticate la Curtea Constituţională, criticile sale sunt de noutate, întrucât nu a regăsit nicăieri critici cu privire la competenţa teritorială şi competenţa materială a organelor de urmărire penală specializate.

Având în vedere aceste aspecte, cât şi toate celelalte motive invocate în scris la dosar, a solicitat să se dispună sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, având o incidenţă evidentă asupra obiectului cauzei.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi, sau din oficiu, de către instanţă ori de procuror în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de petentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 nu îndeplineşte condiţia legăturii cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de petent împotriva Deciziei nr. 338/A din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Excepţia de neconstituţionalitate invocată de petent nu influenţează modul de soluţionare a cauzei în condiţiile în care, în această fază procesuală, contestatorul invocă aspecte ce ţin de fondul cauzei şi chestiuni legate de sesizarea şi fiabilitatea probelor administrate de organele de cercetare penală, de asemenea, este contestată constituţionalitatea unui articol care are aplicabilitate numai în faza de judecata, distinctă de cea a contestaţiei în anulare, iar ansamblul motivelor expuse în detaliu în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate vizează respectarea dreptului la un proces echitabil în ceea ce priveşte claritatea şi precizia art. 132 din Legea nr. 78/2000

În acest cadru, Curtea de apel a reţinut în mod corect că invocarea unor aspecte ce ţin de fiabilitatea probatoriului, modul de sesizare al organelor de urmărire penală, modul de apreciere a probelor de către instanţă nu are legătură cu obiectul contestaţiei în anulare.

Faţă de cele menţionate, Înalta Curte constată că recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în sentinţa penală nr. 666 din 24 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în sentinţa penală nr. 666 din 24 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2018.