Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 259/F din data de 9 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 597 alin. (4) din C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul-condamnat A.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a obligat contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 13 noiembrie 2019 s-a înregistrat pe rolul instanţei cererea formulată de contestatorul A., prin care a formulat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 77 din Legea nr. 302/2004 (2011), contestaţie la executarea pedepsei rezultante de 9 ani închisoare la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitând să se constate că există un caz de împiedicare a continuării executării pedepsei dispuse prin această sentinţă, având în vedere că prezentarea sa la locul de deţinere - Penitenciarul Bucureşti - Rahova - s-a produs împotriva voinţei sale şi prin încălcarea dispoziţiilor legale menţionate în continuare, astfel încât au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 77 teza finală din Legea nr. 302/2004 (2011), şi, pe cale de consecinţă:

- să se admită prezenta contestaţie la executare şi să se constate:

- NULITATEA măsurii de punere în executare a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019, sens în care să se dispună nulitatea procedurilor de extrădare, precum şi a actelor subsecvente şi să se dispună punerea sa de îndată în libertate.

- NULITATEA următoarelor acte:

- Procesul-Verbal de Remitere al resortisantului român A. de către Biroul Central Naţional al Interpol Madagascar către Biroul Central Naţional al Interpol România, cel din urma reprezentat de B., Scm. D. şi E., încheiat la F., Rep. Madagascar, la 19 mai 2019. ora 22:00;

- Procesul-Verbal de Predare-Primire a contestatorului A., încheiat la data de 20 mai 2019, ora 21, la Punctul Poliţiei de Frontieră "Henri Coandă" - Bucureşti între E., din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională (Interpol) şi As. G., din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti - Rahova;

- Procesul-Verbal de Depunere a persoanei private de libertate A. nr. x din 20 mai 2019, ora 22:00. încheiat între ASP. H. - şef de escortă şi I. - şef de tură la Penitenciarul Bucureşti - Rahova:

- Totalitatea actelor subsecvente celor menţionate.

De asemenea, constatând că procedura de extrădare a contestatorului este lovită de nulitate, acesta a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 74 din Legea nr. 302/2004 (2011), menţionând în mod expres intervalul de 45 de zile prev. de lit. d) a art. 74 alin. (1) din aceeaşi lege, începând cu data punerii în libertate, pentru a părăsi teritoriul României, iar, în subsidiar, în situaţia neadmiterii acestei solicitări, ca urmare a constatării nulităţii procedurii de extrădare a sa, a solicitat să se dispună ca Ministerul Justiţiei să iniţieze o nouă procedură de extrădare, legală, cu aplicarea procedurii statuate la art. 251 din Legea nr. 302/2004, în sensul repunerii sale în situaţia anterioară şi transferului într-o unitate de pe teritoriul Republicii Madagascar, urmând a se parcurge procedura de extrădare impusă atât de Legea nr. 302/2004, cât şi de Legea nr. 2017-027 din Republica Madagascar.

Contestatorul-condamnat a arătat că, având în vedere situaţia sa, care, începând din data de 27 decembrie 2018 se află, în mod neîntrerupt, pe teritoriul Republicii Madagascar, devin aplicabile şi prev. art. 548 alin. (1) C. proc. pen.

Acesta a arătat că punerea în executare atât a Mandatului de Executare a Pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cât şi a Mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, nu putea fi efectuată altfel decât cu respectarea procedurii descrise în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, care reglementează procedura extrădării.

Cu privire la calitatea sa de solicitant de azil, motiv de împiedicare a extrădării, contestatorul a arătat că, urmare a prezenţei pe lista persoanelor căutate din baza de date a Interpol, la data de 8 mai 2019, a fost arestat provizoriu de către autorităţile judiciare din Madagascar, în vederea extrădării către România. Se afla pe teritoriul statului Madagascar, încă din data de 27 decembrie 2017, atât în calitate de rezident al statului Madagascar, având cartea de rezidenţă nr. x, cât şi în calitate de solicitant de azil, fiind sub protecţia Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite, aspect care rezultă din documentele anexate, din analiza cărora a reieşit că, în calitate de solicitant de azil, în conformitate cu art. 14 din Declaraţia Universală asupra Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), a Convenţiei Naţiunilor Unite privind statutul refugiaţilor (28 iulie 1951) şi a Protocolului privind Statutul Refugiaţilor (31 ianuarie 1967) era protejat împotriva oricărei răsturnări forţate într-o ţară în care se temea că va fi expus ameninţărilor împotriva vieţii sau libertăţii, atâta timp cât Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite nu statua în mod definitiv asupra cererii sale.

Contestatorul a arătat că, chiar şi jurnalul J., la data de 14 mai 2019, după arestarea sa provizorie, citând afirmaţiile Ministrului Justiţiei din această ţară, a susţinut că el ar putea fi extrădat doar după soluţionarea definitivă a cererii de azil. Din această perspectivă, contestatorul a arătat că se află într-o situaţie clara de încălcare atât a tratatelor internaţionale la care România este parte, cât şi a dispoziţiilor art. 62 alin. (1) raportat la art. 19 alin. (1) lit. b), ambele din Legea nr. 302/2004.

Sub acest aspect, având în vedere imposibilitatea de extrădare a sa, stabilită în mod clar de textul de lege sus-menţionat, atrage asupra stării de fapt actuale (încarcerat, ca urmare a extrădării frauduloase), incidenţa art. 77 din Legea nr. 302/2004 - frauda la extrădare - şi, pe cale de consecinţă, nulitatea punerii în executare atât a Mandatului de Executare a Pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, cât şi a Mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018, emis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, aspect care prin el însuşi atrage admisibilitatea prezentei contestaţii.

Astfel, contestatorul a apreciat că, având în vedere cele arătate, se poate concluziona că:

• în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a instanţelor din Republica Madagascar prin care să se dispună extrădarea contestatorului, dar şi a avizului discreţionar şi obligatoriu al Ministrului Justiţiei din Rep. Madagascar, lipseşte baza legală necesară şi suficientă pentru preluarea extrădatului de către autorităţile române, aşa cum prevede art. 71 raportat la art. 56 alin. (1), ambele din Legea nr. 302/2004.

• conform legislaţiei malgaşe, Procurorul Republicii din cadrul Parchetului F. nu are calitatea de a emite un act valabil de extrădare;

• cele două autorizaţii - din 14 mai 2019 şi 18 mai 2019 - nu sunt, în realitate, autorizaţii de extrădare, ci autorizaţii de deplasare a escortei din cadrul Interpol România, în vederea extrădării;

• întrucât în autorizaţia din data de 14 mai 2019 nu se regăseau nici Mandatul de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018, emis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2015 (revocat la acest moment) şi nici Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019, emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008, a fost emisă autorizaţia din data de 18 mai 2019 (sub acelaşi număr), care conţinea cele două mandate, fără descrierea conţinutului Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019. Cu toate acestea, Procesul-Verbal de Remitere al resortisantului român A., de către Biroul Central Naţional al Interpol Madagascar către Biroul Central Naţional al Interpol România, cel din urma reprezentat de B., D. şi E., încheiat la F., Rep. Madagascar, la 19 mai 2019, ora 22:00, este întocmit în baza autorizaţiei din data de 14 mai 2019, ceea ce face incidentă sub acest aspect regula specialităţii, conform art. 74 din Legea nr. 302/2004:

• autorităţile din România l-au extras din Republica Madagascar cu încălcarea legislaţiei interne a ambelor state şi a convenţiilor internaţionale, deşi jurisdicţia României se extinde asupra subsemnatului în calitate de cetăţean român şi comunitar, cât şi asupra organelor sale, chiar într-o procedură extrateritorială, conform jurisprudenţei constante a CEDO.

Acesta a apreciat că împotriva sa nu s-a realizat în Republica Madagascar o procedură de extrădare legală, întrucât nu au fost respectate în niciun fel dispoziţiile legale în materie, înfrângându-i-se orice drept fundamental, prevăzut atât de legislaţia internaţională, cât şi de legislaţia naţională din România şi Madagascar.

Astfel, deşi art. 109 - 111 din Legea de cooperare judiciară internaţională în materie penală nr. 2017-027 din Madagascar, prevăd în mod expres obligativitatea prezentării persoanei extrădabile în faţa unui Judecător din cadrul Tribunalului de primă instanţă competent teritorial din Madagascar, pentru a se decide în şedinţă publică asupra cererii de extrădare, el nu a fost dus în faţa niciunei instanţei de judecată în timpul perioadei în care a fost arestat în Madagascar. Decizia Tribunalului de primă instanţă ar fi putut fi atacată cu apel în termen de 3 zile.

În plus, contestatorul a precizat că în perioada de timp cât s-a aflat arestat în Madagascar în vederea extrădării, nu a renunţat la aplicarea regulii specialităţii şi nici la aplicarea dispoziţiilor Legii malgaşe nr. 2017-027 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, deşi s-au făcut presiuni zilnice asupra sa în acest sens.

Acesta a mai arătat că, aşa cum a reieşit din art. 109 şi urm. din Legea nr. 2017-027 referitoare la cooperarea internaţională în materie penală din Madagascar, procedura în faţa judecătorului este obligatorie în procedura de extrădare, sub acest aspect legislaţia malgaşă fiind similară celei româneşti.

Un aspect diferit de procedura legală prevăzută de Legea nr. 302/2004 a fost cel statuat de art. 112 alin. (3) din Legea nr. 2017-027, care instituie dreptul discreţionar al ministrului justiţiei de a infirma decizia judecătorului de admitere a extrădării.

În toate situaţiile, procedura de extrădare se realizează obligatoriu prin decizia instanţei de judecată malgaşă, însoţită de avizul Ministrului Justiţiei.

Or, autorităţile româneşti au realizat transferul şi încarcerarea sa fără a avea la dispoziţie aceste documente, ci doar înscrisuri emanate de la un procuror de tribunal.

Pe de altă parte, în cererea de extrădare nr. x din 10 mai 2019 emisă de Ministerul de Justiţie din România se face trimitere la dispoziţiile art. 44 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei din 2003 şi al art. 16 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate din 2000.

Cu privire la dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate, contestatorul a apreciat că nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere că nu suntem în prezenţa unor fapte care să se circumscrie Criminalităţii Transnaţionale Organizate.

Contestatorul a mai apreciat că extrădarea sa şi punerea în executare a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019, emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008, dar şi a Mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (în prezent revocat), au avut loc cu încălcarea flagrantă atât a dispoziţiilor art. 62 raportat la art. 19 alin. (1) lit. b), ale) art. 71 raportate la art. 56 - 57 şi ale art. 77 din Legea nr. 302/2004 în vigoare la momentul extrădării, cât şi a dispoziţiilor art. 109 - 111 din Legea nr. 2017-027 referitoare la cooperarea internaţională în materie penală din Madagascar.

Acesta a arătat că extrădarea sa s-a făcut fără pronunţarea unei hotărâri cu privire la extrădare de către o instanţă competentă din Madagascar şi fără autorizarea obligatorie din partea Ministrului Justiţiei acestui stat.

Autorităţile române, în loc să solicite documente suplimentare de la statul solicitat pentru a se asigura că sunt respectate toate dispoziţiile legislative în materie, au ales să continue procedura de extrădare şi să îl aducă pe teritoriul României, fără a avea singurele documente prin care se putea dispune extrădarea şi anume o hotărâre judecătorească a instanţei competente şi avizul Ministrului Justiţiei din Republica Madagascar, pe teritoriul căreia se afla.

Cu privire la cele două documente din data de 14 mai 2019 şi 18 mai 2019, denumite Autorizaţie, contestatorul a arătat că acestea nu au fost emise de un judecător sau de Ministrul Justiţiei, ci de Procurorul Republicii din cadrul Parchetului F., care nu avea atribuţii în acest sens şi prin urmare, actele emise de acestea nu erau apte să producă efecte în privinţa extrădării sale.

Totodată, din analiza celor două autorizaţii, a rezultat faptul că acestea nu conţin nicio menţiune cu privire la admiterea cererii de extrădare formulate de statul român sau la motivele care ar fi putut sta la baza admiterii acesteia, ci doar se prevede faptul că statul Madagascar are onoarea de a îl preda pe numitul A. şi că se autorizează deplasarea funcţionarilor români pentru a asigura escorta sa.

Aceste două autorizaţii, care au fost aduse la cunoştinţa Ministrului de Justiţie din România, organ competent în procedura de extrădare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004, au fost folosite şi acceptate ca bază legală a extrădării sale, cu toate că în lipsa unei hotărâri definitive pronunţate de o instanţă competentă şi a autorizaţiei Ministrului Justiţiei din Madagascar, preluarea contestatorului trebuia refuzată, fiind astfel încălcate obligaţiile legale referitoare la verificarea şi solicitarea de documente suplimentare de la autorităţile din Madagascar.

Aceasta reprezintă cea de a doua încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, precum şi a Legii nr. 2017-027 referitoare la cooperarea internaţională în materie penală din Madagascar, în ceea ce priveşte procedura de extrădare pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017/07 februarie 2019, emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008 şi a Mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (în prezent revocat), prin care i-au fost aduse atingeri grave ale dreptului la apărare, ale dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la libertate şi siguranţă.

De asemenea, contestatorul a arătat că în legea malgaşă, există o singură situaţie de excepţie de la obligativitatea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti de extrădare, situaţie care nu este aplicabilă în prezenta cauză, având în vedere că el nu a fost de acord cu extrădarea şi anume cea prevăzută de art. 110 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 2017-027 referitoare la cooperarea internaţională în materie penală din Madagascar.

Un alt aspect criticat de contestator s-a referit la faptul că încheierile pronunţate în data de 09 mai 2019 nu cuprind o analiză a tuturor condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 302/2004, privind solicitarea extrădării.

Acesta a arătat că, din analiza acestor încheieri, rezultă că instanţa de judecată s-a limitat doar la a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 302/2004, privind gravitatea faptei în legislaţia română, nu şi în legislaţia malgaşă. Or, acest aspect vine în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 302/2004.

Totodată, din coroborarea dispoziţiilor art. 66 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 302/2004, a rezultat că Ministerul Justiţiei are obligaţia ca în termen de cel mult 3 zile de la data primirii încheierii definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării, prin direcţia de specialitate, să efectuează un examen de regularitate internaţională, iar în cazul în care constată că nu au fost întrunite condiţiile de regularitate Internaţională pentru solicitarea extrădării, ministrul justiţiei, prin procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să ceară revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării.

Or, în situaţia sa acest lucru nu s-a întâmplat, cu toate că existau o serie de dispoziţii legale încălcate, după cum s-a prezentat şi anterior.

Aceasta a reprezentat cea de a treia încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, precum şi a Legii nr. 2017-027 referitoare la cooperarea internaţională în materie penală din Madagascar.

Contestatorul a arătat că un ultim aspect care conduce la o suspiciune rezonabilă cu privire la legalitatea procedurii de extrădare a sa şi premeditarea unei veritabile fraude la extrădare în ce îl priveşte rezultă din analiza mesajului primit de către autorităţile române, în data de 8 mai 2019, de la Interpol F., care atestă faptul că între reprezentanţi ai celor două state au existat discuţii cu privire la extrădarea sa încă din luna aprilie a anului 2019, fiind făcute referiri cu privire la o "ÎNŢELEGERE" prin care să se procedeze la extrădarea sa într-un mod prin care se eludează exigenţele legale.

În plus, aşa cum a reieşit din documentele existente la dosarul de extrădare şi cum s-a comunicat şi în spaţiul public, cererea de extrădare şi documentele anexate au parvenit autorităţilor din Republica Madagascar la data de 13 mai 2019, în condiţiile în care prima autorizaţie emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Tribunalul F., pe care autorităţile din România au considerat-o document de admitere a extrădării, a fost emisă la data de 14 mai 2019. Or, intervalul de timp de 24 de ore era, în mod evident, insuficient pentru a desfăşura o procedură judiciară pe două paliere jurisdicţionale (fond şi apel), aspect care trebuia să fie evident pentru autorităţile române.

În această situaţie, Ministerul Justiţiei, în primă fază şi, ulterior, judecătorii delegaţi, ar fi trebuit să refuze preluarea şi să solicite autorităţilor malgaşe parcurgerea procedurii legale, pentru a îndeplini condiţiile art. 71 raportat la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Un alt motiv al prezentei cereri l-a constituit verificarea regularităţii şi a legalităţii punerii în executare a mandatului de executare a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi a Mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2019, emis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin intermediul procedurii prevăzută de Legea nr. 302/2004.

În acest sens, contestatorul a apreciat că aspectele care atrag nulitatea procedurii de punere în executare a M.E.P.Î. nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 şi M.A.P. nr. 1 din 10 ianuarie 2019, prin intermediul procedurii extrădării, reglementate de Legea nr. 302/2004, ar fi trebuit să fie constatate şi remediate anterior producerii efectelor acestora atât de către judecătorul din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, care a pronunţat încheierea din 9 mai 2019, în Dosarul nr. x/2019, de către judecătorul din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, care a pronunţat încheierea din 9 mai 2019, în Dosarul nr. x/2015, de Direcţia de Specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, care a efectuat examenul de regularitate şi de Ministrul Justiţiei, care ar fi trebuit să sesizeze instanţa de judecată cu aspectele de neregularitate constatate, cât şi de judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi de judecătorul delegat cu supravegherea privării de libertate de la Penitenciarul Bucureşti - Rahova.

Contestatorul a solicitat a fi analizate infracţiunile pentru care au fost emise cele două mandate, în legislaţia malgaşă, analiză care va conduce la ideea că în prezenta cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 2017-027 referitoare la cooperarea internaţională în materie penală din Madagascar, pentru ca el să fie extrădat, având în vedere pe de-o parte, că faptele reţinute în sarcina sa sunt considerate în legea malgaşă ca fiind delicte, iar pe de altă parte, pentru unele dintre infracţiunile pentru care s-a solicitat extrădarea sa, pedeapsa prevăzută în legea malgaşă este mai mică de doi ani.

Cu privire la regula specialităţii, contestatorul a arătat că dispoziţiile imperative ale art. 74 din Legea nr. 302/2019, care interzic expres ca persoana extrădată să fie reţinută, arestată, urmărită penal, judecată şi încarcerată pentru alte fapte decât cele care au motivat extrădarea se circumscriu motivului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 lit. c) C. proc. pen. în baza căruia a fost formulată prezenta contestaţie la executare, din următoarea perspectivă:

Conform argumentelor prezentate mai sus, contestatorul A. a arătat că se află în situaţia în care a fost adus în România din Republica Madagascar prin intermediul unei proceduri de extrădare nule, dar, totuşi, prin intermediul singurei proceduri prin care era posibilă punerea în executare a M.E.P.I. nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 şi M.A.P. nr. 1 din 10 ianuarie 2018, respectiv extrădarea.

Ca urmare a nulităţii procedurii de extrădare, motivele pentru care s-a solicitat extrădarea nu mai pot constitui temeiuri pentru punerea lor în executare, întrucât acestea sunt menţionate pe un document lipsit de valoare juridică şi de efecte, căci quod nullum est, nullum producit effectum, aspect de natură sa plaseze şi M.E.P.I. nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 şi M.A.P. nr. 1 din 10 ianuarie 2018 sub efectele regulii specialităţii, instituită de art. 74 din Legea nr. 302/2004.

Cu alte cuvinte, contestatorul a arătat că situaţia sa actuală este de a fi fost extrădat pe nişte temeiuri faptice care nu au existat.

Toate cele indicate mai sus probează incidenţa în cauză a disp. art. 77 din Legea nr. 302/2004, respectiv, frauda la extrădare, impunându-se remediul statuat de disp. art. 74 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.

Contestatorul a ataşat la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: Informare din data de 08 mai 2019 asupra arestării sale la F. către Interpol România; Autorizaţie din data de 14 mai 2019 a Parchetului F. pentru deplasarea funcţionarilor români în vederea extrădării + traducere; Autorizaţie din data de 18 mai 2019 a Parchetului F. pentru deplasarea funcţionarilor români în vederea extrădării + traducere; Ordin de extracţie din data de 19 mai 2019 + traducere; procesul-verbal de remitere al resortisantului român A. de către Biroul Central Naţional al Interpol Madagascar către Biroul Central Naţional al Interpol România + traducere; procesul-verbal de predare-primire a numitului A. din 20 mai 2019 la Punctul Poliţiei de Frontieră Henri Coandă Bucureşti; procesul-verbal de depunere a persoanei private de libertate A. nr. x din 20 mai 2019; certificat de solicitant de azil valabil până la 18 ianuarie 2019; certificat de solicitant de azil valabil până la 21 ianuarie 2020; comunicate Poliţie şi Ministerul Justiţiei; împuternicirea avocaţială în original.

Totodată, contestatorul-condamnat a solicitat instanţei introducerea în cauză şi citarea Ministerului Justiţiei, Penitenciarului Bucureşti - Rahova şi a I.G.P.R. - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, precum şi efectuarea următoarelor demersuri: emiterea unei adrese către Ministerul Justiţiei în vederea ataşării hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor malgaşe prin care s-a încuviinţat extrădarea, precum şi a avizului obligatoriu discreţionar al Ministerului Justiţiei din Madagascar; ataşarea dosarului de executare a pedepsei de la Penitenciarul Rahova, a Dosarului nr. x/2019, având ca obiect extrădare activă, precum şi a suplimentului la Dosarul nr. x/2008, aflat la Curtea de Apel Bucureşti - Biroul Executări Penale; emiterea unei adrese către Ministerul Justiţiei cu solicitarea de a depune la dosarul cauzei Legea Republicii Madagascar privind cooperarea internaţională în materie penală, C. pen. al Republicii Madagascar, respectiv C. proc. pen. al Republicii Madagascar.

Curtea a dispus ataşarea Dosarului nr. x/2019, având ca obiect extrădare activă, precum şi a Sentinţei penale nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cu referat întocmit de Biroul Executări Penale privind data şi modalitatea rămânerii definitive.

La termenul de judecată din data de 2 decembrie 2019, Curtea a respins cererea contestatorului-condamnat de introducere în cauză şi citare a Ministerului Justiţiei, Penitenciarului Bucureşti - Rahova şi a I.G.P.R. - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, apreciind că aceste instituţii nu au calitatea de părţi interesate, în sensul art. 597 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, a respins cererea de emitere a adreselor şi ataşare a înscrisurilor menţionate mai sus, apreciind că efectuarea acestor demersuri nu este utilă soluţionării cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pronunţată în Dosarul nr. x/2008 s-au dispus următoarele în privinţa contestatorului-condamnat A.:

"Constată că legea penală mai favorabilă este C. pen. de la 1968.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare (punctele "A", "D", "E" din rechizitoriu).

În baza art. 64 C. pen. - 65 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. interzice inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, toate pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 861 C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere şi stabileşte un termen de încercare de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 862 C. pen.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. obligă inculpatul ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de Protecţie a victimelor şi reintegrară socială a infractorilor;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În temeiul art. 864 C. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori obligaţiile care îi revin pe durata termenului de încercare.

În temeiul art. 238 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei reţinute din art. 17 Legea nr. 78/200 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2).

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) şi 8 C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen., cu aplic. art. 121 - 122 lit. d) C. pen. şi art. 124 C. pen., încetează procesul penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen. (punctele "A", "D" şi "E" din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen."

Prin decizia penală nr. 32/A/07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală pronunţată în Dosarul nr. x/2008, s-au dispus următoarele în privinţa contestatorului-condamnat A.:

"Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Năvodari, inculpaţii K., L., C., M., N. şi O. şi de petenta SC P. SA împotriva Sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008.

Extinde efectele apelurilor declarate de inculpatele C., M., N. şi O. şi în privinţa inculpatei Q..

Desfiinţează în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:

1. În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. A, B1, B2, C, D, E şi F - Rechizitoriu).

În baza art. 67 alin. (1) şi (2) C. pen. interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

Face aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen.

În baza art. 367 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

Face aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 38 C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (2)

C. pen., aplică pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 ani închisoare, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen.

Face aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. încetează procesul penal faţă de inculpatul A. pentru infracţiunea de fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale."

În esenţă, contestatorul-condamnat A. a susţinut că procedura de extrădare a sa din Madagascar a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale, fiind lovită de nulitate, aspect care constituie totodată o împiedicare la executarea pedepsei de 9 ani închisoare la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea a reţinut că potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., "Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei."

Curtea a apreciat că aspectele invocate de către contestatorul-condamnat A. în cuprinsul cererii formulate nu se circumscriu cazului de contestaţie la executare invocat, neputând fi analizate în cadrul prezentei proceduri.

În acest sens, Curtea a constatat că prin încheierea din data de 9 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2019, definitivă prin necontestare, a fost admisă sesizarea Biroului Naţional Interpol - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, iar în baza art. 66 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, au fost constatate îndeplinite condiţiile legale în vederea solicitării extrădării intimatului-condamnat A., pentru punerea în executare a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în baza Sentinţei penale nr. 148 din 10 iulie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2008, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Aşadar, instanţa română competentă a stabilit printr-o hotărâre definitivă că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare a contestatorului-condamnat de pe teritoriul Republicii Madagascar în România, în baza acestei hotărâri Ministerul Justiţiei efectuând examenul de regularitate internaţională, conform art. 65 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi înaintând cererea de extrădare autorităţilor malgaşe.

În mod evident, instanţele române nu au avut competenţa de a verifica legalitatea demersurilor autorităţilor malgaşe în vederea extrădării contestatorului-condamnat, fiind aspecte care depăşesc aria lor de jurisdicţie. Din perspectiva autorităţilor române, procedura de extrădare a contestatorului-condamnat A. a reprezentat o extrădare activă, întrucât statul român a avut calitatea de stat solicitant, astfel încât verificarea condiţiilor legale pentru extrădare se realizează în cadrul procedurii prevăzute de art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicată.

După ce au constatat că sunt îndeplinite condiţiile în vederea solicitării extrădării, instanţele române nu au avut posibilitatea de a verifica în ce măsură autorităţile din statul solicitat au respectat propria legislaţie în materie de extrădare, un astfel de demers fiind lipsit de bază legală. În condiţiile în care autorităţile din statul solicitat au apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de propria legislaţie pentru extrădarea persoanei condamnate în România, autorităţile române, prin organele competente, nu au avut altceva de făcut decât să preia persoana solicitată de pe teritoriul statului străin.

Practic, prin Încheierea din data de 9 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2019, instanţa română competentă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se solicita extrădarea contestatorului-condamnat A., iar modalitatea în care statul malgaş a făcut aplicarea propriei legislaţii în materie de extrădare nu a putut fi analizată de către instanţele române, cu atât mai puţin în procedura contestaţiei la executare.

Cu alte cuvinte, instanţele române trebuiau să verifice în procedura extrădării active dacă au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru a solicita extrădarea, lucru care s-a realizat în speţă prin încheierea menţionată anterior, iar nu şi dacă autorităţile statului solicitat au respectat propria legislaţie privind extrădarea persoanelor aflate pe teritoriul lor.

Curtea a observat că în cuprinsul cererii deduse judecăţii este criticată inclusiv încheierea pronunţată în Dosarul nr. x/2019, susţinându-se că aceasta nu cuprinde o analiză a tuturor condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 privind solicitarea extrădării, fiind însă evident că prin intermediul unei contestaţii la executare nu poate fi analizată legalitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive, aşa cum este cea pronunţată în dosarul sus-menţionat.

Chiar şi dacă s-ar trece peste aceste aspecte, care conturează o soluţie de inadmisibilitate a cererii formulate în cauză, Curtea a reţinut că susţinerile contestatorului-condamnat referitoare la pretinse încălcări ale Legii nr. 302/2004 sunt nefondate.

Astfel, contestatorul-condamnat a susţinut inclusiv că ofiţerii de poliţie însărcinaţi cu aducerea sa din Republica Madagascar trebuiau să refuze să-l preia, ca urmare a faptului că a fost încălcată procedura de extrădare reglementată în legislaţia malgaşă, lipsind o hotărâre judecătorească a instanţelor din acest stat prin care sa se dispună extrădarea sa, făcând în acest sens trimitere la dispoziţiile art. 71 raportat la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004. Curtea a reţinut însă că prevederile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 ("Este considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive, prin care se dispune extrădarea.") sunt aplicabile exclusiv în procedura extrădării pasive, adică atunci când statul român are calitatea de stat solicitat, iar nu în procedura extrădării active. Astfel, atunci când autorităţile române predau către autorităţile statului solicitant o persoană, trebuie să se asigure că există o hotărâre judecătorească de încuviinţare a extrădării pronunţată de către instanţa română competentă.

De altfel, nu în toate statele extrădarea unei persoane se dispune prin hotărâre judecătorească. Or, dacă teza contestatorului-condamnat ar fi corectă, în sensul că art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 ar fi aplicabil inclusiv în procedura extrădării active şi că autorităţile române nu ar putea prelua o persoană extrădabilă de pe teritoriul altui stat în lipsa hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus extrădarea, ar însemna că niciodată nu ar putea fi preluată o persoană dintr-un stat al cărei legislaţii nu prevede că extrădarea se dispune prin hotărâre judecătorească, întrucât această hotărâre în mod evident nici nu ar exista.

Astfel, art. 71 din Legea nr. 302/2004, aplicabil în procedura extrădării active, face trimitere la prevederile art. 56 şi 57 din acelaşi act normativ, însă acestea se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor extrădate din străinătate în România, aşa cum prevede şi textul de lege invocat, iar nu în mod automat, fără a face nicio distincţie. Orice dispoziţie legală trebuie interpretată în concordanţă cu logica juridică şi în sensul în care poate produce efecte, iar nu de o manieră care să conducă la o aplicare contrară sensului pentru care ea a fost edictată.

De asemenea, Curtea a constatat că se invocă inclusiv încălcarea prevederilor art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora nu pot fi extrădaţi din România solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi degradante. S-a observat, că nici acest text de lege nu este aplicabil în prezenta cauză, ci în procedura extrădării pasive, atunci când statul român este stat solicitat, iar nu când are calitatea de stat solicitant.

Faptul că prevederile art. 62 din Legea nr. 302/2004 fac trimitere la dispoziţiile secţiunii 1 a capitolului I din Titlul 2 al legii, care se aplică în mod corespunzător în cazul în care România are calitatea de stat solicitant, nu a condus la concluzia că art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 ar avea incidenţă în prezenta cauză. Astfel, pentru aplicarea art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 nu a fost suficient ca persoana în cauză să fie solicitantă de azil ori să beneficieze de statutul de refugiat, ci este necesar şi ca extrădarea în statul solicitant să-i pună în pericol viaţa sau libertatea sau să existe riscul să fie supusă la tortură, tratamente inumane şi degradante.

Prin urmare, dacă raţionamentul contestatorului-condamnat ar fi valabil, ar însemna că statul român ar fi trebuit să refuze preluarea sa din Republica Madagascar, pe motiv că acelaşi stat român i-ar putea pune viaţa ori libertatea în pericol sau l-ar supune la tortură, tratamente inumane şi degradante, ceea ce cu siguranţă a fost lipsit de sens. Doar statul malgaş putea să refuze extrădarea pentru aceste motive, în măsura în care autorităţile acestui stat apreciau că în România contestatorul-condamnat ar fi putut fi supus unor asemenea riscuri, lucru care însă nu s-a întâmplat. Astfel, autorităţile statului român nu puteau cenzura decizia autorităţilor malgaşe în acest sens.

Împotriva Sentinţei penale nr. 259/F din data de 9 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat contestaţie la executare condamnatul A..

Prin motivele de contestaţie, condamnatul a solicitat instanţei ca prin decizia ce va fi pronunţată, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. să se admită contestaţia, să se desfiinţeze Sentinţa penală nr. 259/F din data de 9 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, iar în temeiul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. raportat la art. 77 din Legea nr. 302/2004 republicată (2011) privind cooperarea judiciară în materie penală:

1. Să se constate că există un caz de împiedicare a continuării executării pedepsei dispuse prin Sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având în vedere că prezentarea contestatorului la locul de deţinere - Penitenciarul Bucureşti - Rahova - s-a produs împotriva voinţei sale şi prin încălcarea dispoziţiilor legale menţionate în continuare, astfel încât au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 77 teza finală din Legea nr. 302/2004 (2011) şi, pe cale de consecinţă să se admită contestaţie la executare şi să se constate:

- NULITATEA măsurii de punere în executare a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019, sens în care să se dispună nulitatea procedurilor de extrădare, precum şi a actelor subsecvente şi să se dispună punerea sa de îndată în libertate.

- NULITATEA următoarelor acte:

- Procesul-Verbal de Remitere al resortisantului român A. de către Biroul Central Naţional al Interpol Madagascar către Biroul Central Naţional al Interpol România, cel din urma reprezentat de B., Scm. D. şi E., încheiat la F., Rep. Madagascar, la 19 mai 2019. ora 22:00;

- Procesul-Verbal de Predare-Primire a contestatorului A., încheiat la data de 20 mai 2019, ora 21, la Punctul Poliţiei de Frontieră "Henri Coandă" - Bucureşti între E., din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională (Interpol) şi As. G., din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti - Rahova;

- Procesul-verbal de Depunere a persoanei private de libertate A. nr. x din 20 mai 2019, ora 22:00. încheiat între ASP. H. - şef de escortă şi I. - şef de tură la Penitenciarul Bucureşti - Rahova:

- Totalitatea actelor subsecvente celor menţionate.

De asemenea, constatând că procedura de extrădare a fost lovită de nulitate, a solicitat să facă aplicarea dispoziţiilor art. 74 din Legea nr. 302/2004 (2011), menţionând în mod expres intervalul de 45 de zile prev. de lit. d) a art. 74 alin. (1) din aceeaşi lege, începând cu data punerii în libertate, pentru a părăsi teritoriul României.

În subsidiar, în situaţia neadmiterii solicitării de la pct. 3, a învederat instanţei ca, urmare a constatării nulităţii procedurii de extrădare a acestuia, să dispună ca Ministerul Justiţiei să iniţieze o nouă procedură de extrădare, legală, cu aplicarea procedurii statuate la art. 251 din Legea nr. 302/2004, în sensul repunerii condamnatului în situaţia anterioară şi transferului într-o unitate de detenţie de pe teritoriul Republicii Madagascar, urmând a se parcurge procedura de extrădare impusă atât de Legea nr. 302/2004, cât şi de Legea nr. 2017-027 din Republica Madagascar.

Având în vedere faptul că, obiectul prezentei cauze priveşte fapte şi acte ale reprezentanţilor Ministerului Justiţiei, Penitenciarului Bucureşti - Rahova şi Inspectoratului General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, a reiterat solicitarea citării următoarelor instituţii ce a considerat că au avut interes în prezenta cauză:Ministerul Justiţiei - Bucureşti, str. x; Penitenciarul Bucureşti - Rahova - Bucureşti, Şos. x; Inspectoratului General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Bucureşti, Cal. 13 septembrie nr. 1 - 5.

Totodată având în vedere, pe de o parte, motivele expuse la instanţa de fond pentru respingerea contestaţiei la executare ce face obiectul cauzei, iar pe de altă parte, incidenţa în prezenta cauză a unor norme din legislaţia Republicii Madagascar, cu precădere cele referitoare la procedura judecătorească obligatorie în caz de extrădare din Republica Madagascar, a solicitat instanţei să pună în vedere Ministerului Justiţiei să întreprindă demersurile necesare, astfel încât, până la termenul de judecată ce va fi dispus în cauză, să depună la dosarul cauzei:

- Legea nr. 2017-027 a Republicii Madagascar, privind cooperarea internaţională în materie penală (Loi N°. 2017-027 relative a la cooperation internaţionale en matiere penale), atât în versiunea în limba franceză, cât şi traducerea autorizată în limba română.

- C. pen. al Republicii Madagascar, atât versiunea în limba franceză, cât şi traducerea autorizată în limba română. în cazul în care acest text de lege este prea vast, Onorata Instanţă să dispună prezentarea unui extras privind articolele 1, 9, 177, 179.1, 182 din C. pen. al Republicii Madagascar, atât versiunea în limba franceză, cât şi traducerea autorizată în limba română.

- C. proc. pen. al Republicii Madagascar, atât versiunea în limba franceză, cât şi traducerea autorizată în limba română. în cazul în care acest text de lege este prea vast, Onorata Instanţă să dispună prezentarea unui extras privind articolele 3 şi 4 din C. proc. pen. al Republicii Madagascar, atât versiunea în limba franceză, cât şi traducerea autorizată în limba română.

Contestatorul a precizat că s-au menţinut în totalitate argumentele expuse prin contestaţia la executare ce face obiectul cauzei, precum şi argumentele concluziilor scrise depuse în fond.

În fapt, prin Sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au dispus în esenţă următoarele:

- condamnarea contestatorului la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.;

- condamnarea contestatorului la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, în baza art. 367 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- aplicarea pedepsei celei mai grele de 7 ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 ani închisoare,contestatorul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare.

În baza Sentinţei penale nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată în apel, în data de 7 februarie 2019 a fost emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

La data de 10 ianuarie 2018, în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar, cu măsura arestului preventiv pentru o perioadă de 30 de zile, iar la data de 22 ianuarie 2018, prin Decizia nr. 12 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca nefondată contestaţia acestuia. În acest sens a fost emis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, Mandatul de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018, în prezent revocat.

Aşa cum s-a arătat în cuprinsul contestaţiei la executare, punerea în executare atât a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală cât şi a Mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nu putea fi efectuată altfel decât cu respectarea procedurii descrise în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, care reglementează procedura extrădării.

Astfel, în urma emiterii Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi a mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în temeiul art. 64 din Legea nr. 302/2004, a fost dat în urmărire internaţională, în vederea punerii în executare a celor două mandate, punere în executare, care, având în vedere absenţa acestuia de pe teritoriul României, nu putea fi dusă la îndeplinire decât prin intermediul procedurii extrădării, reglementate de legea sus-menţionată.

Pe cale de consecinţă, autorităţile din România au desfăşurat o astfel de procedură, pe care contestatorul a considerat-o nelegală, motiv pentru care a promovat contestaţia la executare ce face obiectul prezentului dosar.

Contestatorul A. a criticat hotărârea ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

Motivarea contestaţiei din perspectiva normelor de drept penal substanţial şi procedural a Legii nr. 302/2004, dar şi a Legii nr. 2017-027 privind cooperarea internaţională în materie penală a Republicii Madagascar şi Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, adoptată la New York la data de 30 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004.

Pentru a dispune soluţia menţionată, instanţa de fond a avut în vedere, în esenţă, următoarele motive:

A considerat că însuşindu-şi în totalitate concluziile Ministerului Public, că instanţele române nu ar avea posibilitatea de a analiza legalitatea demersurilor autorităţilor malgaşe, pe de o parte, din perspectiva faptului că nu au jurisdicţie în acest sens, iar pe de altă parte, pentru că nu au o procedură de verificare concomitentă sau ulterioară preluării condamnatului extrădat. În acelaşi sens, a considerat că atribuţiile organelor române au constat, în mod exclusiv, în a verifica dacă, din perspectiva Statului Român, sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării, nu şi asupra modului în care extrădarea se desfăşoară, în mod efectiv.

A susţinut că motivarea instanţei de fond este absolut inexplicabilă, întrucât ignoră aspecte prevăzute în mod expres de legea română, dar şi pentru că, în chiar cuprinsul contestaţiei, a înţeles să evoce şi să combată o asemenea teză.

Mai mult decât atât, întrucât cu ocazia dezbaterilor, Ministerul Public a evocat această apărare, contestatorul a depus la registratura instanţei de fond, cu viză la data de 4 decembrie 2019, concluzii scrise care combat teza evocată, arătând că instanţa de fond nu a tratat în niciun fel aceste apărări, deşi era obligată, cu atât mai mult cu cât era vorba despre decizii ale CEDO şi CCR, obligatorii pentru instanţele române.

Dacă acest argument ar fi unul valabil, s-ar ajunge în situaţia absurdă în care, în materia extrădării pasive, în aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) lit. a) - Motive obligatorii de refuz al extrădării din Legea nr. 304/2004 instanţele române nu ar putea analiza dacă a fost respectat de către statul solicitant dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România, pe motiv că aceste aspecte depăşesc aria lor de jurisdicţie. Or, legea este edictată în sensul de a produce efecte, nu în sensul de a nu produce.

Astfel, în ceea ce priveşte jurisdicţia autorităţilor române de a verifica respectarea procedurii de extrădare de plano, atât din perspectiva legislaţiei statului solicitant (România), cât şi a statului solicitat (Madagascar), Legea nr. 302/2004 prevede la art. 65 alin. (7), (8), (9) obligativitatea controlului de regularitate desfăşurată de Direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, care are în analiză, în mod obligatoriu procedura prevăzută de legislaţia statului solicitat. Ministerul Justiţiei, ca titular al cererii de extrădare, este cel care veghează asupra desfăşurării procedurii, dar şi asupra îndeplinirii de către statul solicitat şi transmiterii documentelor necesare şi suficiente transferului extrădatului, astfel încât, la momentul la care Ministerul Justiţiei va dispune autorităţilor judiciare române deplasarea pentru preluare, toate procedurile să fie complete.

În ceea ce priveşte controlul de legalitate ulterior preluării extrădatului, autorităţile române au filtrul prevăzut atât în art. 73 din Legea nr. 302/2004, referitor la informarea autorităţii judiciare române competente de către Ministerul Justiţiei despre modul de soluţionare a cererii de extrădare de către statul solicitat, dar şi despre durata arestării provizorii spre a fi computată, cât şi în Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor Judecătoreşti, adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 1375 din 17 decembrie 2015:

"§ 1. Judecători delegaţi cu executarea hotărârilor penale

Art. 2, 9 - (1) Judecători delegaţi de preşedinţii instanţelor cu executarea hotărârilor penale exercită următoarele atribuţii:

a) îndrumă şi controlează activitatea compartimentului de executări penale;

b) emit mandatele de executare a pedepsei închisorii şi a pedepsei detenţiunii pe viaţă, asigură comunicarea şi supraveghează luarea măsurilor pentru ducerea la îndeplinire a acestora;

c) asigură punerea în executare a măsurilor educative privative de libertate;

d) asigură punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate;

e) îndrumă şi controlează activitatea desfăşurată de către serviciul de probaţiune şi de către instituţiile din comunitate implicate în punerea în executare a pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate;

f) sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării, se iveşte vreo nelămurire ori împiedicare, precum şi în celelalte cazuri prevăzute de lege; (...)

k) rezolvă corespondenţa aferentă activităţii de punere în executare a hotărârilor penale;

l) exercită atribuţiile privind emiterea mandatului european de arestare şi demersurile legate de acesta reglementate de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările ulterioare; (...)

§ 2. Judecătorii delegaţi cu supravegherea privării de libertate

Art. 30 - Judecătorii delegaţi cu supravegherea privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate şi exercită atribuţiile prevăzute de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Regulamentul de organizare a activităţii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 89/2014".

Aşa cum reiese din textele evocate mai sus, ulterior preluării contestatorului din statul solicitat (Madagascar) şi depunerii sale la Penitenciarul Bucureşti Rahova:

Judecătorul delegat de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti cu executarea hotărârilor penale avea obligaţia de a supraveghea luarea măsurilor pentru ducerea la îndeplinire a M.E.P.Î. nr. 260/2017 din 7 februarie 2010, să asigure punerea acestuia în executare, să controleze activitatea desfăşurată de către instituţiile din comunitate implicate în punerea în executare a M.E.P.Î. sus-menţionat, să sesizeze instanţa de executare cu ocazia constatării împiedicării punerii în executare pe care a învederat-o în cuprinsul contestaţiei la executare, deoarece acesta avea obligaţia să o constate în urma atribuţiei de a rezolva corespondenţa aferentă activităţii de punere în executare a hotărârilor penale, întrucât Judecătorul delegat în cauză este cel care exercită atribuţiile privind emiterea mandatului european de arestare şi demersurile legate de acesta reglementate de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările ulterioare;

Judecătorul delegat cu supravegherea privării de libertate (din cadrul Penitenciarului Bucureşti Rahova) avea, de asemenea, obligaţia de a constata împiedicarea la punerea în executare a M.E.P.Î. nr. 260/2017 din 7 februarie 2019, ca urmare a procedurii nelegale de extrădare, întrucât acesta supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate.

Astfel, în condiţiile în care a apreciat contestaţia la executare formulată de contestator ca inadmisibilă, situaţie ce nu presupune o analiză în fond a cererii, Judecătorul fondului a înţeles să îşi expună opinia şi în ceea ce priveşte aspectele de fond invocate în cuprinsul contestaţiei, dorind să sublinieze că, şi dacă ar fi fost admisibilă, pe fond, contestaţia ar fi fost neîntemeiată.

În acest demers, Judecătorul fondului a expus o argumentaţie halucinantă şi profund nelegală, reuşind să se contrazică fundamental la distanţă de două aliniate.

Astfel, acesta a afirmat "că prevederile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 ("Este considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă prin care se dispune extrădarea") sunt aplicabile exclusiv în procedura extrădării pasive, adică atunci când Statul Român are calitatea de stat solicitat, iar nu în procedura extrădării active."

Ca unic argument, Judecătorul fondului a evocat - fără a da măcar un exemplu în acest sens - posibilitatea ca în unele state să nu existe o procedură contencioasă pentru admiterea extrădării, ignorând faptul că această situaţie, pur teoretică nu a fost aplicabilă în prezenta cauză, întrucât Republica Madagascar are o procedură foarte clară şi obligatorie, care presupune încuviinţarea de către instanţă a solicitării de extrădare, posibilitatea analizei de către judecător pe criterii foarte clare şi stricte a solicitării, precum şi posibilitatea de a ataca cu apel hotărârea primei instanţe.

Totodată, contestatorul a mai arătat că după numai 2 aliniate, Judecătorul fondului se contrazice, afirmând "Este adevărat că art. 72 din Legea nr. 302/2004, aplicabil în procedura extrădării active, face trimitere la prevederile art. 56 şi 57 din acelaşi act normativ, însă acestea se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor extrădate din străinătate în România, aşa cum prevede şi textul de lege invocat, iar nu în mod automat, fără a face nicio distincţie".

În ceea ce priveşte această din urmă afirmaţie, a apreciat că este inadmisibilă o interpretare a argumentului instanţei de fond în sensul neconstituţional şi în deplină contradicţie cu jurisprudenţa CEDO, cum că ar fi aplicabil doar la anumite persoane extrădate şi la altele nu, deoarece o asemenea teză ar constitui o discriminare.

Prin aprecierea ca dispoziţiile art. 56 alin. (1) nu sunt aplicabile în speţa dedusă judecaţii, instanţa de judecată modifică sau chiar abrogă o normă de reglementare primara, respectiv dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 302/2004. Cu alte cuvinte, adaugă la lege, situaţie ce intra în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat ca instituirea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat presupune, pe de o parte, ca niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de alta parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte. Astfel, cum nici administraţiei sau legiuitorului nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească, nici instanţelor judecătoreşti nu le este permis sa instituie/modifice/completeze/abroge norme de reglementare primară [Decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 3 iulie 2019, asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natura constituţionala dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de alta parte, publicata în Monitorul Oficial nr. 825 din 10 octombrie 201g, par. J15].

De asemenea, a apreciat că dacă legiuitorul nu ar fi dorit să facă trimitere şi la alin. (1) al art. 56, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, precizând că se aplică doar dispoziţiile art. 56 alin. (2) - (3), aşa cum a făcut-o, cu titlu de exemplu, în art. 72 alin. (2) cu trimitere la art. 32 alin. (1) sau în art. 69 cu trimitere la art. 96 alin. (3) din Legea nr. 302/2004. În plus, legiuitorul ar fi evitat utilizarea sintagmei "în mod corespunzător", putând opta pentru orice altă formulă din care să rezulte intenţia acestuia privind modul de aplicare a textului de lege. Însă, atât timp cât legiuitorul a înţeles să facă trimitere la art. 56 în integralitatea sa, acesta trebuie aplicat ca atare. În caz contrar, s-ar ajunge în situaţia în care acest text de lege ar fi golit de conţinut, or legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte, nu în sensul de a nu produce niciunul.

Dacă ar admite, prin absurd, faptul că ar fi vorba despre o interpretare a instanţei şi nu de o modificare a cadrului legislativ, s-ar ajunge la situaţia în care persoanele extrădate din România ar beneficia de garanţia edictată de dispoziţiile art. 56 alin. (1), pe când propriii cetăţeni - cum este cazul contestatorului - ar fi excluşi de la acest beneficiu, creându-se premisele unei discriminări evidente, fără o justificare legală, obiectivă şi raţională.

Contestatorul a învederat că singurul sens în care poate fi interpretată sintagma "în mod corespunzător" este acela că art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 va fi aplicat corespunzător prin înlocuirea extrasului hotărârii rămase definitivă cu actul prin care autorităţile din statul solicitat dispun aprobarea solicitării extrădării, pentru statele solicitate în care, aşa cum a presupus Judecătorul fondului, procedura judiciară contencioasă nu există.

Anticipând o astfel de problemă, contestatorul a solicitat instanţei de fond, în probaţiune, să dispună ca Ministerul Justiţiei să întreprindă demersurile necesare pentru a înainta la dosarul cauzei un extras certificat şi tradus al Legii nr. 2017/027 privind cooperarea internaţională în materie penală a Republicii Madagascar, sens în care acesta a indicat şi articolele relevante, care statuează procedura judecătorească în materie. Cu alte cuvinte, prezintă importanţă dacă statul solicitat - în speţă Madagascar - extrădează pe baza hotărârii judecătoreşti definitive sau pe baza altui înscris.

A mai susţinut că nu poate fi primită teza instanţei de fond, în sensul că "instanţele române nu au competenţa de a verifica legalitatea demersurilor autorităţilor malgaşe", deoarece, pe de o parte, ar lipsi de conţinut, în mod profund inadmisibil. Legea nr. 302/2004 în ce priveşte extrădarea activă, iar pe de altă parte, întrucât această aserţiune încalcă jurisprudenţa CEDO şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, contestatorul a invocat Hotărârea nr. 489 din 13 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2019, în cuprinsul căreia, Curtea a făcut următoarele consideraţii (pag. 11):

"Aceste norme (art. 74 din Legea nr. 302/2004) atestă că legea naţională impune respectarea principiului specialităţii în materia cooperării judiciare şi extrădării, indiferent dacă România este stat solicitant sau solicitat.

Art. 121 din Legea nr. 2017-027 privind cooperarea internaţională în materie penală a Republicii Madagascar, secţiunea II: Predarea de persoane, care prevede, cu privire la aplicarea regulii de specialitate faţă de persoanele extrădate dintr-un stat străin către republica Madagascar (...)

Actul normativ indicat de către apărare demonstrează că legislaţia malgaşă consacră şi, ca urmare, dă eficienţă principiului specialităţii (...)."

În acelaşi sens, a invocat practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Penal 2 2019, care, în încheierea din data de 9 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, pe un aspect vizând Regula Specialităţii, a statuat:

"În contextul acestei manifestări de voinţă şi al exigenţelor dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, art. 44 paragraful 1 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, adoptată la New York la data de 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004 şi art. 21 din Legea nr. 2017-027 privind cooperarea internaţionala în materie penala a Republicii Madagascar (!!!), reţinând, totodată, că în actul de extrădare emis de autorităţile malgaşe nu există menţiuni referitoare la prezenta cauză, Înalta Curte a constatat, prin încheierea din data de 24 iunie 2010, necesitatea obţinerii consimţământului statului malgaş în vederea judecării, în prezenta cauză, a persoanei extrădate A.

În baza solicitării instanţei supreme, la data de 18 octombrie 2010 a fost înaintat răspunsul autorităţilor malgaşe, în cuprinsul căruia se menţionează că "ministerul malgaş s-a desesizat deja de cauza ca urmare a predării autorităţilor poliţieneşti din România a domnului A.". [...] răspunsul autorităţilor malgaşe se relevă, însă, ca fiind lipsit de claritate, deoarece el nu reflectă poziţia expresă a statului solicitat cu privire la judecarea persoanei extrădate în prezenta cauză, pentru infracţiuni anterioare predării.

[...] Date fiind aceste particularităţi ale reguli specialităţii, o manifestare echivocă de voinţă a statului solicitat, care nu reflectă explicit poziţia sa cu privire la cererea formulată de autorităţile române, este incompatibilă cu exigenţele art. 74 din Legea nr. 302/2004 şi art. 2 C. proc. pen.. [...]".

Mai mult decât atât, chiar reprezentantul Ministerului Public a apreciat că autorităţile malgaşe trebuiau să dea un răspuns clar, în sensul dacă acordă sau nu consimţământul, conform Legii nr. 302/2004, precizând că, în lipsa unui răspuns clar, nu se ştie ce demersuri pot fi întreprinse în cauză.

Concluzia clară care se desprinde din prezentul capitol, întărită şi de practica Înaltei Curţi din care a citat contestatorul, a fost aceea că, şi în etapa desfăşurării procedurii de extrădare, autorităţile române trebuiau să solicite lămuriri celor malgaşe, să solicite respectarea legilor şi procedurilor de extrădare valabile în republica Madagascar - stat solicitat - şi să nu dispună/accepte preluarea extrădatului în lipsa documentului cerut de art. 71 raportat la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004. respectiv "un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive, prin care se dispune extrădarea".

Contestatorul a arătat că din perspectiva exigenţelor impuse de Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, adoptată la New York la data de 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, atât modul de derulare a procedurii de extrădare a acestuia, cât şi soluţia pronunţată de instanţa de fond în prezenta cauză reprezintă o încălcare grosolană a drepturilor condamnatului A., nesocotindu-se, în acest fel disp. art. 44 alin. (14) din Convenţie, care statuează:

"Oricărei persoane care face obiectul unei urmăriri pentru una dintre infracţiunile căreia i se aplică prezentul articol i se garantează un tratament echitabil în toate stadiile procedurii, inclusiv folosirea tuturor drepturilor şi garanţiilor prevăzute de dreptul intern al statului parte pe teritoriul căruia se află."

Şi acest text obligă judecătorul instanţei române să aprecieze în raport de textele de lege relevante în materie din Republica Madagascar asupra drepturilor de care trebuia să beneficieze condamnatul A. De altfel, aceasta a fost şi intenţia legiuitorului român, motivul edictării Legii nr. 302/2004 rezidând şi în oferirea posibilităţii instanţelor române de a interpreta legile şi procedurile aplicabile în statele partenere în cadrul cooperării judiciare în materie penală.

De asemenea, în susţinerea contestaţiei la executare contestatorul a invocat dispoziţiile art. 77 - Frauda la extrădare din Legea nr. 302/2004 potrivit cărora "Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontiera sau alta măsura de acelaşi fel este interzisa ori de cate ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare." Or, situaţia dedusă judecăţii relevă un caz tipic de fraudă la extrădare asupra căruia instanţa ar fi trebuit să se pronunţe. În plus, acesta este un caz evident de atitudine arbitrară din partea statului, interzis de CEDO prin art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţie, sub aspectul sintagmei "dacă este deţinut legal". Refuzul analizării şi aplicării acestei dispoziţii are drept consecinţă golirea de conţinut a textului de lege, transformându-l într-un text pur opţional. De altfel, din analiza motivării Sentinţei 259/2019 transpare interpretarea instanţei în sensul în care scopul final este aplicarea pedepsei, modul în care aceasta ajunge să fie pusă în aplicare pare mai puţin important. Această atitudine contrastează cu statutul judecătorului care ar trebui să se supună numai legii, nu sentimentelor de represiune şi de justiţie socială.

Motivarea Contestaţiei din perspectiva normelor de drept constituţional şi al practicii CEDO

Condamnatul A. a învederat că, respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei la executare reprezintă un veritabil caz de denegare de dreptate, având drept consecinţă încălcarea dreptului contestatorului de liber acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat ca accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor. Totuşi, aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. În consecinţă, prin respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei la executare, dreptul acestuia de acces la justiţie a fost afectat în chiar substanţa sa, fiind golit de conţinut (Decizia CCR nr. 176 din 24 martie 2005). Orice limitare a accesului liber la justiţie, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia CCR nr. 266 din 7 mai 2014).

Astfel prin încheierea din 9 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin necontestare, instanţa română a stabilit că sunt întrunite condiţiile legale în vederea solicitării extrădării condamnatului în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 302/2004; în baza acestei hotărâri Ministerul Justiţiei, a efectuat examenul de regularitate internaţională, conform art. 65 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 şi a înaintat cererea de extrădare autorităţilor malgaşe. După cum se poate observa, prin această încheiere instanţa a făcut o analiza formală a solicitării extrădării, astfel cum acestea sunt prescrise de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 302/2004. Însă, contestaţia condamnatului nu s-a limitat doar la acest palier de analiza. Solicitarea extrădării este doar o primă etapă din întregul lanţ procedural al extrădării. Prin contestaţia la executare condamnatul a adus critici întregii proceduri de extrădare demarată cu scopul aplicării pedepsei rezultate din Hotărârea nr. 32/2019 pronunţată de ICCJ în Dosarul nr. x/2008. În acest context, condamnatul a demonstrat că punerea în executare a pedepsei, de plano, s-a făcut cu încălcarea legii.

Totodată, în cuprinsul aceluiaşi act normativ există alte dispoziţii legale din care rezultă ca instanţele române se pot pronunţa asupra actelor judiciare emise de către autorităţile judiciare străine. Spre exemplu, în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti străine, reglementata în cuprinsul Capitolului II - Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine din Titlul V al Legii nr. 302/2004, hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare dacă "exista indicii obiective ca hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în special că pedeapsa a fost aplicată pentru a sancţiona persoană condamnată pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetăţenie, limbă, convingeri politice sau orientare sexuală, iar persoana condamnată nu a avut nicio posibilitate de a contesta aceste circumstanţe în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a unei alte instanţe internaţionale." [art. 142 alin. (2) lit. k)]. Or, din nou, dacă argumentul instanţei de fond ar fi unul solid, instanţele române nu ar putea să aplice aceste dispoziţii legale pe motiv că aceste aspecte depăşesc aria lor de jurisdicţie.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (5) din aceeaşi lege "Actele judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină competentă pot fi recunoscute de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei persoanei cercetate ori a persoanei condamnate sau la reintegrarea sa. Actului judiciar străin nu i se poate conferi, ca efect al recunoaşterii, o forţa probanta mai mare decât cea pe care o are în statul emitent." Or, şi în acest caz legiuitorul conferă instanţelor de judecată competentă deplină de a verifica legalitatea demersurilor statului străin, fără a se pune problema depăşirii ariei lor de jurisdicţie. După cum se poate observa, instanţa judecătorească nu poate conferi unui act judiciar, ca efect al recunoaşterii, o forţă probantă mai mare decât cea pe care o are în statul emitent. Prin extrapolare, nici chiar instanţa nu poate considera înscrisul denumit "Authorisation", emis de un procuror al Republicii Madagascar ca având puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive, un asemenea înscris nefiind apt să îndeplinească exigenţele expres stabilite de art. 71 raportat la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004. neavând puterea de a constitui "baza legală necesară şi suficientă" pentru preluarea extrădatului.

Potrivit art. 23 alin. (12) - Libertatea individuală din Constituţia României, republicată "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii." Astfel, norma constituţională prevede ca în cele 2 ipoteze - (i) stabilirea şi (ii) aplicarea pedepsei - să se dea eficienţă principiului legalităţii consacrat de legiuitorul constituant prin sintagma " în condiţiile şi în temeiul legii".

În cadrul contestaţiei la executare condamnatul a invocat tocmai acest aspect, respectiv faptul că aplicarea pedepsei nu a fost făcută în condiţiile legii. Utilizarea de către legiuitorul constituant a construcţiei negative " nicio pedeapsă nu poate fi [...] aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii" demonstrează ca intenţia acestuia a fost în sensul de a reglementa un cadru restrictiv în care nu este permisă nicio excepţie sau derogare de la acest principiu, dată fiind importanţa acestui drept fundamental. Prin urmare, a considerat că intenţia legiuitorului nu trebuie şi nu poate fi ignorată (Decizia CCR 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din C. pen. publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, par. 37). Orice procedură de aplicare a pedepsei care ar exceda cadrului legal nu ar fi compatibilă cu principiul evocat de art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.

De asemenea, potrivit art. 5 parag. 1 lit. a) - Dreptul la libertate şi la siguranţa din Convenţia europeana a drepturilor omului "Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale; a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent." După cum se poate observa şi în acest caz legiuitorul a utilizat construcţia negativă- "nimeni nu poate fi lipsit" -, similar textului din Legea fundamentala, excepţiile de la aceasta interdicţie fiind de strictă interpretare.

O analiză atentă a dispoziţiilor art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţie relevă faptul că nu este suficient ca detenţia să fie dispusă pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent, ci aceasta trebuie să fie legală. Astfel, dacă la momentul edictării Convenţiei s-ar fi apreciat ca pentru a se dispune deţinerea unei persoane este suficientă existenţa unei hotărâri de condamnare, atunci nu s-ar mai fi prevăzut ca detenţia să fie legală. Utilizarea sintagmei "dacă este deţinut legal" a fost explicată, în jurisprudenţa CEDO, prin necesitatea ca privarea de libertate să respecte dreptul intern. În măsura în care CEDO constată că a existat o "iregularitate gravă şi manifestă", aceasta atrage încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Convenţie. Mai mult, respectarea legii interne nu este suficientă. Art. 5 parag. 1 lit. a) impune ca orice privare de libertate să corespundă protejării persoanei de arbitrar. Arbitrariul poate lua forme diferite, dar este clar că detenţia va fi arbitrară atunci când, în ciuda respectării legii naţionale, a existat un element de rea-credinţă sau deceptivitate din partea statului (Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa CEDO, Ediţia a 2-a, revăzută, adăugită şi actualizată, R., pag. 44).

Un argument suplimentar în sensul în care extrădarea nu poate fi făcută în lipsa unei hotărâri judecătoreşti îl reprezintă cel de la art. 368 alin. (1) teza 1 - Suspendarea judecaţii în caz de extrădare activă din C. proc. pen. potrivit căruia "În cazul în care, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală, instanţa pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare." Astfel, s-a observat că dispoziţiile art. 368 fac trimitere la Legea nr. 304/2004, lex specialia, prin folosirea sintagmei "potrivit legii". De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor art. 368 alin. (1) C. proc. pen. a rezultat că instanţa de judecată putea suspenda judecata până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare. Or, "potrivit legii", respectiv art. 71 raportat la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, statul solicitat va comunica hotărârea judecătorească de extrădare, aceasta reprezentând baza legală necesară şi suficientă atât în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004, cât şi cu legislaţia malgaşă. În plus, a apreciat că nu este întâmplătoare nici utilizarea sintagmei "hotărârea sa asupra cererii de extrădare", aceasta fiind un act care poate emana doar de la instanţa judecătorească, astfel cum rezulta din dispoziţiile art. 370 - Felul hotărârilor C. proc. pen. De altfel, noţiunea de "hotărâre" este utilizată de legiuitor şi în art. 71 raportat la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004. Dacă legiuitorul ar fi dorit sa se refere la orice alt act de aprobare a cererii de extrădare care ar emana de la statul solicitat şi nu doar la hotărârea emisă de către o instanţă judecătorească, ar fi operat o altă formulare, evitând sintagma care, în dreptul naţional, are o singura semnificaţie, şi anume cea consacrată de art. 370 C. proc. pen., concluzie ce rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie "România este stat de drept (...)". De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală "În România, respectarea Constituţiei a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" Corelaţia dintre cele două componente - principiul statului de drept şi principiul legalităţii - cuprinse în art. 1 din Constituţie este realizată de Curtea Constituţională prin faptul că principiul legalităţii este unul de rang constituţional (Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009), astfel încât încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Având suportul constituţional În art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 23 alin. (12) şi art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţie, sub aspectul sintagmei "dacă este deţinut legal", dispoziţiile art. 1 alin. (2) din C. proc. pen. prevăd ca "Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participând în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei [...]." De asemenea, potrivit art. 2 din C. proc. pen. "Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege,", principiul legalităţii fiind fundamentul procesului penal.

Având în vedere aceste aspecte instanţa de judecată a fost investită să constate viciile de nelegalitate care au afectat procedura extrădării şi care au condus la vicierea întregii proceduri de aplicare a pedepsei în ceea ce îl priveşte. Refuzul instanţei de a soluţiona această cerere a avut drept consecinţă golirea de conţinut a normei constituţionale de la art. 23 alin. (12) şi a celei convenţionale de la art. 5 parag. 1 lit. a), sub aspectul sintagmei "dacă este deţinut legal". Cazul de contestaţie la executare reglementat de art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală - când se iveşte vreo împiedicare la executare - vizează tocmai acest gen de situaţii, atât timp cât Legea fundamentală interzice (împiedică) aplicarea pedepsei care nu se face în condiţiile şi în temeiul legii. În caz contrar, s-ar ajunge în situaţia în care aplicarea pedepsei s-ar putea face prin eludarea cadrului legal şi fără a exista vreo cenzură din partea instanţelor de judecată. Aşa cum a arătat condamnatul anterior, această concluzie vine în contradicţie cu intenţia legiuitorului constituant, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea gramaticală şi sistematică a dispoziţiilor Legii fundamentale. Mai mult, prevederile legale care reglementează procedura de extrădare ar fi golite de conţinut, atât timp cât respectarea acestora ar fi opţională şi nu ar atrage nicio sancţiune. Or, o astfel de atitudine este de netolerat într-un stat de drept.

Prin urmare, teza potrivit căreia instanţă de judecată nu poate verifica legalitatea demersurilor autorităţilor malgaşe în vederea extrădării nu a putut fi primită, atât timp cât instanţa de judecată a fost chemată să efectueze această analiza prin prisma dispoziţiilor legale cuprinse în legislaţia naţională şi în tratatele internaţionale la care România este parte.

14. În legătura cu teza potrivit căreia dispoziţiile art. 62 raportat la art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, ci în procedura extrădării pasive, atunci când statul roman este stat solicitat, iar nu când are calitatea de stat solicitant, instanţa invocând următorul argument:

"[...] dacă raţionamentul contestatorului-condamnat ar fi valabil, ar însemna ca statul român ar fi trebuit să refuze preluarea sa din Republica Madagascar, pe motiv că acelaşi stat român i-ar putea pune viaţa ori libertatea în pericol sau l-ar supune la tortură, tratamente inumane şi degradante, ceea ce cu siguranţă este lipsit de sens.[...]". Pe acest palier de discuţie, condamnatul a citat din încheierea din 9 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosar nr. x/2019 prin care instanţa a afirmat următoarele:

"[...] îndeplinirea condiţiilor privind solicitarea extrădării, deşi nedetaliate la Capitolul II al Titlului II ce vizează extrădarea activa se verifica prin raportare la condiţiile detaliate la Capitolul I secţiunea I al aceluiaşi titlu referitor la extrădarea pasivă, care se aplică în mod corespunzător în situaţia în care România este stat solicitant, astfel cum se prevede în dispoziţiile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată şi modificată. În atare situaţie, raportând dispoziţiile art. 21 şi următoarele (secţiunea 1 a capitolului I) din Legea nr. 302/2004 republicată şi modificată la situaţia concretă din cauză, judecătorul reţine că: [...] pe parcursul procesului penal i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, aşa cum rezulta din sentinţa penală de condamnare [...]." Or, atât timp cât statul român analizează dacă acelaşi stat român i-a respectat condamnatului dreptul la un proces echitabil, pentru identitate de raţiune (eadem ratio) statul român poate analiza dacă acelaşi stat român i-ar putea pune viaţa ori libertatea în pericol sau l-ar supune la tortura, tratamente inumane şi degradante. Mai mult, această analiză ar fi trebuit să se facă prin prisma aplicării şi respectării dispoziţiilor art. 14 din Declaraţia Universală asupra Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), a Convenţiei Naţiunilor Unite privind statutul refugiaţilor (28 iulie 1951) şi a Protocolului privind Statutul Refugiaţilor (31 ianuarie 1967) sub umbrela cărora condamnatul a fost protejat împotriva oricărei returnări forţate într-o ţară în care ar fi fost expus ameninţărilor împotriva vieţii sau libertăţii, atâta timp cât Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite nu statua în mod definitiv asupra cererii condamnatului. Aşa cum a indicat, cererea condamnatului a fost soluţionată în data de 21 ianuarie 2020. Prin urmare, instanţa a trebuit să aplice aceste prevederi din tratatele internaţionale în temeiul art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată.

În sensul celor de mai sus, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (denumită în continuare "Decizia CCR nr. 33/2018"), instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele:

"163. Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela ca instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecaţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederile art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede ca "Nimeni nu este mai presus de lege" şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor fata de lege, pe de alta parte. Este unanim acceptat ca atribuţiile judecătorului implica identificarea normei incidente, analiza conţinutului sau şi o necesara aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru intre spiritul şi litera ei, intre exigentele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplica raportului conflictual dedus judecaţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul.

164. Tocmai în considerarea acestei finalităţi, Constituţia consacră principiul potrivit căruia "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptăţii.

Realizarea justiţiei nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparţial, derivat din raportarea la lege a situaţiei de fapt şi din supunerea judecătorului fata de lege. [...]"

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de la 10 decembrie 1948, însuşită de România la data de 14 decembrie 1955, impune reguli de conduită judiciară Statului Român vădit încălcate de reprezentanţii acestuia cu ocazia punerii în executare a Mandatului de Executare a Pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019, emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală împotriva condamnatului, prin intermediul procedurii reglementate obligatorii a extrădării, dar şi prin soluţia instanţei de fond, prin care a refuzat să facă examenul de legalitate al procedurii de punere în executare a M.E.P.I. nr. 269/2017 din 7 februarie 2019. Astfel:

A. Nerespectarea disp. art. 71 raportat la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 în ceea ce îl priveşte, a constituit în mod evident, o discriminare a condamnatului. Or, art. 7 din Declaraţie dispune:

"Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare".

B. Conduita obligatorie a instanţei sesizate cu prezenta Contestaţie la Executare este impusă de art. 8 din Declaraţie:

"Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituţie sau lege."

C. Abuzul de putere comis împotriva condamnatului de Statul Român, care, prin reprezentanţii săi, l-a preluat fără a îndeplini condiţia sine qua non impusă de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 încalcă exigenţele art. 9 din Declaraţie: "Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar."

D. În acelaşi sens, art. 10 din Declaraţie prevede:

"Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa." Or, aşa cum instanţa a constatat şi aşa cum au reieşit din documentele existente la dosarul de extrădare al condamnatului, reprezentanţii Statului Român l-au preluat pe baza unei "autorizaţii" eliberate de un procuror, în condiţiile în care baza legala necesară şi suficientă pentru preluarea acestuia era minuta Hotărârii judecătoreşti definitivă, prin care extrădarea era admisă. Din altă perspectivă, procurorul, pe de o parte, nu prezintă garanţiile de independenţă şi imparţialitate similare cu cele ale judecătorului, iar pe de altă parte, nu se poate, în niciun caz, subroga instanţei de judecată.

Regula Specialităţii

Art. 74 alin. (1) din Legea 302/2004 statuează:

"Regula specialităţii - (1) Persoana predată ca efect ai extrădării, nu va fi-nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea."(...)

Cu alte cuvinte, regula specialităţii are menirea de a preveni abuzurile împotriva persoanei extrădate, în esenţă, de a împiedica eludarea de către statul solicitant a normelor privind extrădarea prin reţinerea, arestarea, urmărirea penală, judecarea şi încarcerarea ulterioară a extrădatului pentru alte fapte, pentru care instanţa de judecată din statul solicitat nu a apreciat dacă au fost sau nu îndeplinite condiţiile extrădării. În cazul de faţă, aşa cum am arătat în precedent, cu autorizarea obligatorie şi discreţionară a Ministrului Justiţiei al Republicii Madagascar.

Se impune a se face distincţie între obiectul cererii de extrădare formulate de statul român şi obiectul extrădării, primul privind faptele pentru care statul român a solicitat extrădarea, iar al doilea privind faptele pentru care statul malgaş se presupune ca ar fi admis cererea de extrădare. Această distincţie a fost necesară a se face, deoarece nu a existat mereu identitate între cele două, existând posibilitatea ca extrădarea să fie acordată doar pentru o parte din faptele ce fac obiectul cererii statului solicitant, pentru cealaltă parte putând exista impedimente la extrădare (cum ar fi: împlinirea termenului de prescripţie, cuantumul pedepsei, inexistenţa dublei incriminări etc).

Împiedicările la executare trebuie să se datoreze unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu mai poate continua executarea acesteia.

În mod evident, dispoziţiile imperative ale art. 74 din Legea nr. 302/2019 care interzic expres ca persoana extrădată să fie reţinută, arestată, urmărită penal, judecată şi încarcerată pentru alte fapte decât cele care au motivat extrădarea, se circumscriu motivului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 lit. c) C. proc. pen. în baza căruia a fost formulată prezenta contestaţie la executare, din următoarea perspectivă:

Conform argumentelor prezentate mai sus, condamnatul A. a fost adus în România din Republica Madagascar prin intermediul unei proceduri de extrădare NULE, dar, totuşi, prin intermediul singurei proceduri prin care era posibilă punerea în executare a M.E.P.I. nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 şi M.A.P. nr. 1 din 10 ianuarie 2018, respectiv extrădarea.

Ca urmare a nulităţii procedurii de extrădare, motivele pentru care s-a solicitat extrădarea nu mai pot constitui temeiuri pentru punerea lor în executare, întrucât acestea au fost menţionate pe un document lipsit de valoare juridică şi de efecte, căci quod nullum est, nullum producit effectum, aspect de natură să plaseze şi M.E.P.I. nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 şi M.A.P. nr. 1 din 10 ianuarie 2018 sub efectele regulii specialităţii, instituită de art. 74 din Legea nr. 302/2004.

Lipsa hotărârii judecătoreşti malgaşe, definitivă, care să conţină temeiurile de fapt pentru care condamnatul a fost extrădat (M.E.P.I. nr. 269/2017 din 7 februarie 2019), a făcut aplicabilă în ceea ce îl priveşte regula specialităţii, sens în care, detenţia acestuia apare absolut ilegală.

Cu alte cuvinte, situaţia actuală a condamnatului a fost de a fi extrădat pe nişte temeiuri legale şi faptice care nu există.

Toate cele indicate mai sus, au probat incidenţa în cauză a disp. art. 77 din Legea nr. 302/2004, respectiv, frauda la extrădare, impunându-se remediul statuat de disp. art. 74 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.

În susţinerea contestaţiei la executare ce face obiectul prezentului dosar, condamnatul a invocat jurisprudenţa CEDO relevantă:

Astfel, în cauza Drzd şi Janousek contra Franţei şi Spaniei din 26 iunie 2019, Curtea a statuat: (pct. 136) "(..,) Termenul "jurisdicţie" nu se limitează la teritoriul naţional al statelor contractante a căror responsabilitate poate intra în joc ca urmare a actelor emanând de la organele acestora şi producându-şi efectele în afara teritoriului respectiv"

În cauza Issa contra Turciei din 16 noiembrie 2004, Curtea a statuat că "Curtea a reamintit că, în temeiul Convenţiei, conceptul de "jurisdicţie" nu era restrâns la teritoriul naţional al părţilor contractante. În circumstanţe excepţionale, actele statelor contractante care au fost efectuate în afara teritoriului lor sau care au produs efecte acolo pot constitui exercitarea de către acestea a jurisdicţiei lor. Responsabilitatea în astfel de situaţii este generată de faptul că art. 1 (obligaţia de a respecta drepturile omului) din Convenţie nu poate fi interpretat astfel încât să permită unui stat contractant să săvârşească acele încălcări ale Convenţiei pe teritoriul altui stat pe care nu le poate săvârşi pe propriul teritoriu."

Relevanţa cauzelor sus-indicate au constat în aceea că respectarea legalităţii în procedura de extrădare este o responsabilitate a ambelor state, cu menţiunea că România, ca stat european şi ca semnatar a CEDO, trebuia să se conformeze şi respectării drepturilor conferite cetăţenilor săi de reglementările europene. Chiar dacă statul solicitat a încălcat anumite drepturi ale extrădatului, în cadrul procedurii de extrădare - mai exact prezentarea acestuia în faţa unei instanţe care să verifice îndeplinirea condiţiilor de admitere a extrădării, în cazul nostru în conformitate cu Legea 2017-027, art. 109, 110, 111, 112 şi posibilitatea exercitării unei căi efective de atac - România era răspunzătoare de finalizarea procedurii de extrădare cu încălcarea legii.

În concluzie, toate aceste încălcări flagrante ale legislaţiilor privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală din ambele state România şi Madagascar au condus la aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 302/2004, privind frauda la extrădare.

Examinând contestaţia formulată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorul-condamnat A. în cererea sa, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., respectiv există o împiedicare la executare, a susţinut că procedura extrădare din Madagascar a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale, fiind lovită de nulitate, că prezentarea contestatorului la locul de deţinere - Penitenciarul Bucureşti - Rahova - s-a produs împotriva voinţei sale şi prin încălcarea dispoziţiilor legale, aspecte care constituie totodată o împiedicare la executarea pedepsei de 9 ani închisoare la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de fond a apreciat că aspectele invocate de către contestatorul-condamnat A. în cuprinsul cererii formulate nu se circumscriu cazului de contestaţie la executare invocat, respingând contestaţia la executare formulată, ca inadmisibilă.

Înalta Curte reţine că, remediul procesual intitulat "contestaţie la executare, este destinat, în mod esenţial, înlăturării unor grave erori pe care le-ar putea conţine o hotărâre penală definitivă.

Dată fiind natura juridică a contestaţiei în executare, condiţiile în care poate fi promovată o astfel de contestaţie sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura în mod efectiv securitatea raporturilor juridice tranşate prin hotărârea definitivă.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Recunoaşterea posibilităţii în sine privind analizarea unor cereri cum este cea legată de contestaţia împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Astfel potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., "Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei."

Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 9 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în Dosarul nr. x/2019, definitivă prin necontestare, a fost admisă sesizarea Biroului Naţional Interpol - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, iar în baza art. 66 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, au fost constatate îndeplinite condiţiile legale în vederea solicitării extrădării intimatului-condamnat A., pentru punerea în executare a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 7 februarie 2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în baza Sentinţei penale nr. 148 din 10 iulie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2008, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Prin încheierea din data de 9 mai 2019, instanţa română competentă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se solicita extrădarea contestatorului-condamnat A., iar modalitatea în care statul malgaş a făcut aplicarea propriei legislaţii în materie de extrădare nu a putut fi analizată de către instanţele române.

Înalta Curte constată că cererea de contestaţie la executare care vizează în esenţă procedura extrădare a contestatorului din Madagascar, după condamnarea acestuia în Dosarul x/2008, hotărâre rămasă definitivă urmare admiterii apelului inculpatului A., prin Decizia 32 din 7 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu întrunea cerinţele legale de admisibilitate, ceea ce atrăgea aşadar inadmisibilitatea acesteia.

Condamnatul A. a învederat că, respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei la executare reprezintă un veritabil caz de denegare de dreptate, având drept consecinţă încălcarea dreptului contestatorului de liber acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte va respinge această aserţiune a contestatorului în condiţiile în care se constată că acesta, deşi avea posibilitatea atacării încheierii din data de 9 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2019, prin care a fost admisă sesizarea Biroului Naţional Interpol - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, nu a uzat de această cale de atac.

În plus inculpatul condamnat prin Sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2008, a atacat această hotărâre, apelul fiindu-i admis.

Deci în nici un caz nu se poate vorbi de o denegare de dreptate în condiţiile în care contestatorul a avut posibilitatea să atace hotărârile instanţelor de judecată menţionate mai sus.

În concluzie, în condiţiile în care cererea contestatorului A. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., respectiv există vreo împiedicare la executare, Înalta Curte constată că aspectele invocate în contestaţia la executare nu puteau fi analizate de către instanţa de fond în această procedură, condiţii în care prezenta contestaţie urmează să fie respinsă ca nefondată.

Înalta Curte va respinge, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 259/F din data de 9 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 259/F din data de 09 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - LM