Ședințe de judecată: Iunie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 3806/2013

Ședința publică de la 7 noiembrie 2013

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul D.C.Ș. a chemat în judecată pe pârâta M.M. pentru ca prin sentința ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumei d 500.000 lei, cu titlu de daune morale și publicarea hotărârii judecătorești pe cheltuiala sa, în primele trei ziare ca difuzare la nivel național, precum și în ziarele F. și Z.

Prin sentința civilă nr. 1554 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București a respins ca nefondată această acțiune reținând următoarele considerente de fapt și de drept:

La data de 6 septembrie 2009, cu ocazia desfășurării seminarului „Reconstrucția dreptei" în cadrul Școlii de Vară a partidului P.D.L. la Costinești, pârâta a nominalizat o faptă care, în opinia sa, reprezintă „un caz clar de corupție", opinie ce a fost preluată și de către cotidianul F.

Pârâta a exprimat această opinie în contextul în care s-a analizat existența unei incompatibilități între calitatea de avocat și cea de parlamentar.

În acest context, respectiv cumularea calității de avocat cu cea de parlamentar, a fost menționat numele reclamantului alături de numele parlamentarului P.V.

Analizând afirmațiile pârâtei, tribunalul a apreciat că acestea nu au caracter calomnios așa cum susține reclamantul.

Termenii „un caz clar de corupție" nu are o conotație exclusiv priorativă, simpla alăturare a reclamantului de al cărui nume de politician, neputând conduce la deteriorarea imaginii sale politice, cât și cea de avocat și de natură a leza demnitatea și onoarea sa, câtă vreme persoana alături de care a fost nominalizat nu face obiectul unor anchete penale sau a altor investigații care să pună la îndoială probitatea sa morală.

Dreptul la liberă exprimare, ocrotit de Constituția României prin art. 30 și garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului cunoaște o interpretare excesivă.

Astfel, în contextul amintit, afirmațiile pârâtei pot fi considerate insinuante. Insinuarea este o formă de sugestie, subtextuală, subînțeleasă care nu poate fi condamnată. în discursul său pârâta a sugerat public o anume situație de fapt, situație analizată în contextul existenței unei incompatibilități între funcția de parlamentar și cea de avocat. Sugestia nu are un suport material. Prin ea se speculează diferitele accepțiuni ale cuvintelor și mai ales modul în care publicul le percepe, modalitatea direct influențată de gradul de educație a acestuia. Afirmațiile pârâtei într-adevăr sugestive nu sunt totuși vehemente. Ironia exprimării și mai ales sugerarea unei anumite situații, sunt modalități de exprimare a opiniilor. Unul care nu jignește, dar sugerează, nu acuză, dar nu disculpă.

Sensibilitatea reclamantului a fost fără îndoială afectată de folosirea numelui său într-un context de anatemizare a clasei politice și mai ales a acelei părți aflate la guvernare alături de gruparea parlamentară majoritară a P.D.L.

În acest context, tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate solicita instanței să condamne atitudinea pârâtei care s-a situat în limita unei prudențe sugestive, aspect care de altfel a fost reținut și de către C.E.D.O., care în repetate rânduri a arătat că în cazul în care critica vizează un politician, aceasta este de interes public, iar în acest caz standardul stabilit de Curte este extrem de favorabil criticilor.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul care a susținut că, instanța de fond a apreciat greșit probele administrate asupra situației de fapt în ceea ce privește calificarea de către instanța de fond a faptului că termenii „un caz clar de corupție", folosit de către intimata pârâtă la descrierea unei fapte pretins săvârșite de reclamant nu au caracter calomnios, și nu pot conduce la deteriorarea imaginii și reputației acestuia.

Faptul că persoana alături de care reclamantul a fost nominalizat nu face obiectul unor anchete penale sau al unor investigații care să pună la îndoială probitatea sa morală în contextul în care intimata a făcut referire la o faptă determinată, pe care a explicat-o în detaliu și pe care a calificat-o ca faptă de corupție. Atât doctrina cât și jurisprudenta C.E.D.O., în analiza libertății de exprimare și a limitelor acesteia a apreciat, în mod constant, că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care se analizează o acuzație de calomnie, principalele elemente care trebuie avute în vedere sunt buna credință a autorului afirmațiilor și scopul acestora, criteriile generale în funcție de care se apreciază prejudiciul moral ce constă în atingerea adusă onoarei, demnității ori reputației fiind: poziția socială a reclamantului, calitatea pârâtului, gravitatea afirmațiilor, gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite.

Prin Decizia civilă nr. 726/ A din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 10.000 lei pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului și a dispus publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala pârâtei, în primele trei ziare ca difuzare la nivel național precum și în ziarele care au preluat afirmațiile calomnioase - Ziarul F. și Ziarul Z., a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedit.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Acțiunea pendinte s-a întemeiat pe dispoziția art. 998 - 999 C. civ., potrivit cărora, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar în condițiile reglementate prin dispoziția art. 1169 din același cod, elementele răspunderii civile delictuale au fost demonstrate.

Fapta ilicită a intimatei pârâte constă în afirmarea în public la 7 septembrie 2009 a unei fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupție care ar fi fost săvârșită de către apelantul reclamant, în calitatea sa cumulativă de avocat și de parlamentar. Această afirmație depășește elementele unei simple judecăți de valoare, ci reprezintă o afirmație concretă, denigratoare, în legătură cu activitatea desfășurată de către reclamant.

Chiar dacă reclamantul este o persoană publică cu activitate politică, despre care se poate afirma că a acceptat implicit și expunerea la criticile care se ivesc în legătură cu exercitarea mandatului public și care ar fi de interes public, Curtea a constatat însă că, ușurința cu care au fost comunicate afirmațiile în cauză, de către o persoană care are reprezentarea consecințelor juridice ale unei poziții publice nesusținute de suport real, depășesc limitele libertății de exprimare.

Proiectul legislativ la care face referire intimata în apărările sale, este într-adevăr, de ordine publică, el interesează întreaga societate și este una din valorile democrației, însă afirmațiile directe pe care intimata - pârâtă Ie-a făcut în legătură cu persoana reclamantului, în cadrul conferinței în discuție, depășește limitele rezonabile ale exagerării reprezentând o afirmație directă a unei fapte de corupție cu privire la acesta în condițiile în care orice persoană este beneficiara dreptului efectiv la prezumarea nevinovăției sale.

Imaginea publică este esențială pentru oricare persoană, cu atât mai mult pentru persoanele publice, oameni politici, cadre didactice universitare, etc. și tocmai de aceea legiuitorul a intervenit prin art. 1 alin. (3) din Constituția României iar C.E.D.O. a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, ca efect esențial al dispoziției cuprinse în art. 13 din Convenție, că recurgerea la un proces abilitează instanța națională să ofere o reparație adecvată.

C.E.D.O. afirmă că trebuie făcută distincție clară între fapte și judecăți de valoare. Existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul unor judecăți de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Expunerea unor fapte așa cum este cazul speței dedusă judecății are un efect sporit de convingere. în același timp, necesită demonstrarea veridicității faptelor. Formularea de opinii este legată de perceperea subiectivă a realității și de aceea este imposibil de a demonstra corespunderea lor realității, practic, numai expunerea de fapte poate fi verificată prin suprapunerea cu realitatea obiectivă.

Afirmarea cu intenție, în legătură cu persoana reclamantului care, cumulând calitatea de avocat cu cea de parlamentar (aspect infirmat de materialul probator administrat în cauză din care rezultă că nu a încheiat niciun fel de contract de consultanță sau de altă natură cu societăți de stat din județul pe care îl reprezintă în calitate de parlamentar), în perioada de referință, că ar fi exercitat influențe politice în privința derulării activității de consultanță juridică a cabinetului de avocatură pe care l-a fondat, de către intimata pârâtă care este cunoscută opiniei publice în calitatea sa de fost ministru al justiției, este de natură a afecta cariera didactică, profesională și politică a apelantului reclamant și îi cauzează acestuia un prejudiciu moral pentru a cărui reparare, Curtea a apreciat că se impune cumularea reparării pe calea despăgubirilor morale cu cea a publicării prezentei hotărâri.

Cuantumul acestor despăgubiri morale a fost apreciat de către Curte, în mod simbolic, deoarece pe calea acestor despăgubiri, este unanim acceptat de teoria și practica judiciară, nu se poate asigura un pretium doloris, demnitatea umană fiind una din valorile ce nu poate fi cuantificată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părți.

Pârâta M.M. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate.

Instanța de apel și-a însușit susținerile intimatului - reclamant, fără a le analiza în mod critic, prin raportare și la apărările formulate de recurenta - pârâtă.

Din această cauză, instanța de apel a aplicat greșit legea, atât în privința art. 998 - 999 C. civ., cât și în ceea ce privește art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din relatările din presă lipsește sintagma „un caz tipic de corupție" la care se referă intimatul și care, în susținerea sa, i-ar fi produs grave prejudicii de imagine.

Indiferent de relatările din presă în raport de care se apreciază conținutul afirmațiilor recurentei, rezultă elemente de fapt clare: recurenta nu s-a referit niciodată la intimat individual, ci numai în relație cu d-l. V.P., bun prieten cu acesta. Recurenta a prezentat public o relație Ș.D - P.V. în care, în opinia sa, ambii s-au susținut în mod profitabil, printr-o schemă încrucișată, pe următorul sistem: afacerile casei de avocatură Ș.D. derulate în județul în care d-l. V P. era parlamentar au cunoscut o înflorire în perioada de după cooptarea d-lui Ponta ca senior partner la casa de avocatură Ș.D., iar veniturile d-lui P.V. au crescut substanțial, de la an la an, odată cu creșterea și dezvoltarea afacerilor casei de avocatură Ș.D. în județul Gorj, unde era parlamentar d-l. P.V.

Niciodată recurenta nu a afirmat că intimatul ar fi cumulat calitatea de parlamentar cu cea de avocat.

Susținerile recurentei din septembrie 2009 pe tema incompatibilității dintre calitățile de avocat și parlamentar nu au urmărit atacarea gratuită sau discreditarea intimatului, ci reprezintă aducerea de noi exemple și argumente în sprijinul unei inițiative, pentru care a militat în mod constant și anume introducerea în lege a incompatibilității avocat - parlamentar.

Recurenta susține că afirmațiile sale au avut o bază factuală rezonabilă și că instanța de apel a reținut lipsa bazei factuale fără a mai prezenta și motivele pentru care a ajuns la această concluzie. Atunci când a făcut afirmațiile s-a bazat pe elemente de fapt relevate anterior de presă, de două rapoarte de control și de declarațiile publice de avere și de interese.

La 4 august 2009 a fost finalizat un control la SC C.E.R. SA, ocazie cu care a fost întocmit un Raport în care s-au constatat mai multe încălcări ale legii în legătură cu contractele dintre S.C.A. Ș.D. și asociații și C.E. Rovinari, contracte despre care presa semnalase grave nereguli, pe fondul relației Ș.D. - P.V.

Recurenta prezintă pe larg în motivele de recurs, articole de presă pentru a-și argumenta susținerile.

În raport de aceste elemente, recurenta consideră că a existat o bază factuală rezonabilă, constând în situații și împrejurări reale, pe care și-a întemeiat criticile aduse sistemului prin care îmbinarea dintre influența parlamentarului și avocatură pot duce la obținerea de venituri substanțiale.

Criticile recurentei pe această temă au fost făcute cu bună -credință și nu au urmărit atacarea gratuită sau discreditarea intimatului, ci exemplificarea și argumentarea unei idei pentru care a militat în mod constant, cu mult timp înainte de a face vreo referire la intimat, respectiv pentru introducerea incompatibilității între calitatea de avocat și cea de parlamentar.

Cu privire la greșita aplicare a legii de către instanța de apel în cazul art. 10 din Convenție, recurenta subliniază că instanța de apel nu a verificat dacă, în cauză, îngrădirea dreptului la libera exprimare îndeplinește condiția de a fi necesară într-o societate democratică, deși art. 10 din Convenție prevede expres că restrângerea liberei exprimări nu este conformă Convenției dacă nu este îndeplinită condiția necesității acelei restrângeri într-o societate democratică.

Recurenta subliniază că nu a identificat în baza de date care cuprinde jurisprudența Curții (H.U.D.O.C.) „Cauza Petrina și Sipoș contra României". Este adevărat, Curtea a soluționat în anul 2008, cauza Petrina contra România și în anul 2011, cauza Sipoș contra România, dar o cauză comună așa cum este prezentată de instanța de apel nu a fost soluționată de Curte.

Protecția relatării și dezbaterii libere a chestiunilor de interes public include „nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică" (între altele, Lingeus vs. Austria, Oberschlich vs. Austria, Arslan vs.Turcia, Dalban vs. România).

Având în vedere jurisprudența Curții, rezultă în mod evident că intimatul, în calitatea sa de politician trebuie să accepte expunerea la critică, limitele criticii acceptabile fiind mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obișnuiți. Politicianul trebuie să accepte conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și a fiecărei fapte nu dar din partea jurnaliștilor, ci și a oricărei persoane și să dea dovadă de un grad mai mare de tolerantă.

Reclamantul D.C.Ș. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Deși corect a reținut instanța de apel îndeplinirea în cauză a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale care atrag dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs, în ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri instanța nu s-a raportat la criteriile acceptate de instanțele naționale și de instanța europeană privind determinarea despăgubirilor, respectiv satisfacția echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor vătămătoare și nici nu a ținut cont de condițiile specifice ale speței pentru determinarea prejudiciului, limitându-se a aprecia în mod simbolic cuantumul despăgubirilor cu motivația că „este unanim acceptat de teoria și practica judiciară că nu se poate asigura un prețium doloris, demnitatea umană fiind una din valorile ce nu poate fi cuantificată".

Existența faptei ilicite prezumă existența unui prejudiciu moral și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să genereze un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral proba sa directă fiind practic imposibilă.

În practica constată a instanței supreme se stabilește cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, doar criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective și pot forma obiectul controlului instanței de recurs.

Despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora urmărindu-se satisfacția echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor vătămătoare.

Repararea simbolică a prejudiciului moral la care face referire Curtea de Apel nu este în niciun caz de natură a împiedica pârâta în a continua activitatea de denigrare la adresa reclamantului prin repetarea acelorași afirmații vătămătoare ori de câte ori are ocazia.

Cariera îndelungată de procuror și de fost ministru al justiției o recomandă pe pârâtă ca pe o persoană cu credibilitate maximă atunci când descrie fapte de corupție, un cunoscător în ceea ce privește încadrarea corectă a unei anume fapte ca reprezentând faptă tipică de corupție, așa cum s-a exprimat aceasta.

Pentru cuantificarea prejudiciului produs, instanța de apel trebuia să țină cont de scopul și contextul în care au fost făcute afirmațiile, consecințele pe care aceste afirmații le-au avut, poziția socială a reclamantului, calitatea acestuia de avocat și profesor universitar, aspecte pe larg invocate în fața instanței de apel care trebuia să stabilească un cuantum al despăgubirilor care să asigure o reparare echitabilă pentru reclamant și care, în principal să o determine pe pârâtă să nu mai continue săvârșirea unor astfel de fapte.

Prin încheierea de la 10 februarie 2012, Înalta Curte a admis cererea formulată de petenta M.M. și a suspendat executarea Deciziei civile nr. 726/ A din 3 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, privind publicarea hotărârii judecătorești pe cheltuiala pârâtei, în primele trei ziare ca difuzare la nivel național, precum și în ziarele care au preluat afirmațiile calomnioase - Ziarul F. și Ziarul Z., până la soluționarea cererilor de recurs formulate împotriva acestei decizii.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează să fie respinse pentru următoarele considerente:

În cauză sunt întrunite cerințele art. 998 - 999 C. civ. în ceea ce privește atragerea răspunderii civile delictuale. Acestea sunt: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, a culpei și a legăturii dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Fapta ilicită a pârâtei constă în afirmarea în public la 7 septembrie 2009 a unei fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupție care ar fi fost săvârșită de reclamant în calitatea sa cumulativă de avocat și de parlamentar.

Afirmațiile pârâtei sunt de natură să aducă grave atingeri imaginii publice și reputației profesionale și politice a reclamantului, iar acesta este prejudiciul adus reclamantului.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dată de faptul că afirmațiile pârâtei sunt de natură a pune sub semnul întrebării corectitudinea cu care acesta își desfășoară atribuțiile ce decurg din calitatea sa de politician, cât și reputația din cadru universitar.

Vinovăția este dată de atitudinea pârâtei care prin afirmațiile directe făcute în legătură cu persoana reclamantului depășește limitele rezonabile ale exagerării reprezentând o afirmație directă a unei fapte de corupție cu privire la acesta în condițiile în care orice persoană este beneficiara dreptului efectiv la prezumarea nevinovăției sale.

Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul că orice persoană, față de caracterul de interes public al chestiunilor legale de expresia politică, se bucură de un drept larg de a critica liberii politici, oficialitățile și instituțiile statale însă, în egală măsură, ele pot fi și pedepsite pe cale civilă atunci când criticile lor sunt false din punct de vedere factologic sau excesjv de ofensatoare.

În speță, ambele părți au pregătire juridică, au reprezentarea perfectă a termenilor, a sugestiilor și a judecăților de valoare.

Constituția României stabilește că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate cu bună -credință, fără să se încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului la art. 10. Libertatea de exprimare prevede:

„Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere".

Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie.

Problema cea mai delicată o constituie aceea de a găsi măsura echilibrului care trebuie să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte.

Este adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, care acționează în calitatea sa de personaj public. Omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale, dar în același timp, are dreptul la protejarea reputației și demnității sale.

În jurisprudența C.E.D.O., persoanele publice, cele implicate în politică, au fost recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenție și de critică față de persoana lor, în schimbul posibilității de a juca un rol proeminent în viața și dirijarea societății, însă, în relațiile interumane, există un feed-back în comunicare, aceiași toleranță și rezervă urmând a fi manifestate și de către emitentul unei afirmații deoarece nu orice expresie la adresa politicianului trebuie tolerată de plano.

Astfel, în cauza Sipoș contra României, Curtea a considerat că afirmațiile contestate de reclamantă au depășit limita acceptabilă și că instanțele naționale nu au reușit să mențină un just echilibru între apărarea dreptului acesteia la reputație și libertatea de exprimare protejată prin art. 10 din Convenție. în consecință, Curtea a stabilit ca reclamanta să primească suma de 3.000 euro pentru prejudiciul moral.

În jurisprudența sa, Curtea distinge între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate proba, cele din urmă nu se pretează la o demonstrare a exactității lor. Pentru judecățile de valoare aceste exigențe sunt irealizabile și aduc atingere însăși libertății de exprimare, element fundamental al dreptului garantat de art. 10.

Dacă sunt făcute referiri la persoane determinate, aceasta implică obligarea de a furniza o bază factuală suficientă și chiar o judecată de valoare poate apărea ca excesivă dacă este în totalitate lipsită de bază factuală (cauza Petrina contra României).

Acuzația de fapte de corupție formulată de un fost ministru al justiției, care este în același timp fost procuror este de natură a afecta cariera didactică, profesională și politică a reclamantului și îi cauzează acestuia un prejudiciu.

Problema faptelor de corupție prezintă un interes major pentru societatea română.

Susținerea pârâtei că afirmațiile sale pe tema incompatibilității dintre calitățile de avocat și parlamentar nu au urmărit atacarea gratuită sau discreditarea reclamantului, ci reprezintă aducerea de noi exemple și argumente în sprijinul unei inițiative și anume introducerea în lege a incompatibilității avocat - parlamentar nu poate fi primită.

Pârâta este fost ministru al justiției, este percepută public drept un cunoscător al legii penale dată fiind cariera sa de procuror, iar afirmarea

În public a unei fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupție care ar fi fost săvârșită de reclamant în calitatea de avocat și senator cauzează un prejudiciu moral reclamantului.

Daunele morale reprezintă atingerea adusă demnității, onoarei și prestigiului profesional al reclamantului prin fapta ilicită a pârâtei.

În ceea ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat.

Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu sigur de referință, de un reper față de care judecătorul să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului. Fiecare are despre sine un anumit sistem de autoapreciere, iar reputația - aprecierea celorlalți presupune un număr nedefinit de „imagini" ale unei persoane. Acestea fac aproape imposibil de stabilit cât valorează onoarea și demnitatea unei persoane.

În acest sens, aprecierea instanței de apel în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale în mod simbolic la suma de 10.000 lei este una corectă, demnitatea, onoarea, reputația fiind valori ce nu pot fi cuantificate.

Înalta Curte apreciază că nu cuantumul ridicat al despăgubirilor o va împiedica pe pârâtă să săvârșească în continuare astfel de fapte care să aducă atingere reputației reclamantului, ci, mai ales, obligarea acesteia la publicarea hotărârii judecătorești în care s-a reținut caracterul ilicit al unor astfel de fapte.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.Ș.D. și de pârâta M.M. împotriva Deciziei civile nr. 726/ A din 3 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.