Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 1051/2014

Ședința publică de la 4 martie 2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.M.Ș. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., contestație împotriva Hotărârii nr. 287 din 25 iulie 2011 a C.N.C.D., solicitând instanței sa constate faptul ca hotărârea nr. 287 din 25 iulie 2011 a fost pronunțată cu încălcarea dreptului său la apărare și la o dreaptă judecata cu consecința nelegalității și netemeiniciei sale, să constate nulitatea hotărârii nr. 287/2011 și in subsidiar să oblige pârâta la rejudecarea cauzei aferente Dosarului nr. 595/2010, într-un termen de 90 de zile de la rămânerea definitiva și irevocabila a deciziei pe care o va da.

Prin Sentința civilă nr. 2837 din 30 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului M.M.Ș.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a sesizat C.N.C.D. prin petiția înregistrată cu nr. 8374 din 22 octombrie 2010 în vederea constatării unei situații de discriminare creată de societatea angajatoare SC C.E. SRL prin săvârșirea unor acte cu caracter discriminatoriu în sensul că i-a fost aplicat un tratament diferit comparativ cu colegii săi, urmare a contestării în instanță a unei decizii unilaterale de modificare a contractului individual de muncă.

A mai solicitat reclamantul obligarea C.N.C.D. la rejudecarea cauzei în care s-a pronunțat hotărârea atacată pe care o critică sub aspectul încadrării greșite a faptelor și sub aspectul faptului că a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de apel a reținut faptul că dacă textul O.G. nr. 137/2000 indică termenul de adoptare a hotărârii de 90 zile de la data sesizării, acesta nu poate fi interpretat în sensul că ar fi un termen imperativ, iar nerespectarea acestui termen nu duce la nelegalitatea hotărârii emise de C.N.C.D., că acțiunea de investigare nu este obligatorie pentru Consiliu, putând fi dispusă în situația în care este nevoie de obținerea de informații suplimentare și care să fie utile în soluționarea dosarului și că legiuitorul a lăsat la latitudinea titularului de dosar selectarea probelor, fiind și singurul care poate cu privire la utilitatea și necesitatea administrării de probe pentru soluționarea dosarului.

În continuare, analizând petiția formulată de reclamant către C.N.C.S. la 22 octombrie 2010, prima instanță a constatat că reclamantul a investit Consiliul cu soluționarea unor acte și fapte de discriminare săvârșite de către angajator ca urmare a contestării în instanță a unei decizii unilaterale de modificare a contractului individual de muncă, aspect ce nu poate constitui un motiv în săvârșirea de acte sau fapte de discriminare de către angajator împotriva reclamantului.

Curtea a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 pentru calificarea faptei ca fiind de discriminare, respectiv existența unui tratament diferențiat, existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1), tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect, restrângerea, înlăturarea , recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege, iar tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate să nu fie adecvate și necesare.

Împotriva sentinței civile nr. 2837 din 30 aprilie 2012 a formulat recurs reclamantul M.M.Ș., solicitând casarea acesteia și rejudecarea cauzei pentru a se constata că hotărârea C.N.C.D. nr. 287 din 25 iulie 2011 a fost netemeinică și nelegală.

În motivarea căii de atac s-a susținut, în esență, că instanța de fond a greșit prin modul în care a analizat cererea reclamantului, și anume examinând fondul sesizării sale privind discriminarea și nu viciile de procedură în urma cărora a fost adoptată hotărârea contestată; că pârâta C.N.C.D. a dat o încadrare greșită faptelor sesizate de reclamantul-recurent; că hotărârea contestată a reținut în mod eronat faptul că nu ar exista probe; că viciile de procedură descrise de către recurent sunt grave și de natură a determina nulitatea hotărârii C.N.C.D. contestate; că, prin considerentele prezentate, instanța de fond a demonstrat că nu a înțeles susținerile recurentului-reclamant și nu a motivat corespunzător soluția dispusă.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale aplicabile în materie, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie anularea Hotărârii nr. 287/2011 emisă de intimatul-pârât C.N.C.D., hotărâre prin care s-a constatat că faptele prezentate de recurentul-reclamant prin petiția formulată, nu întrunesc elementele constitutive ale faptelor de discriminare în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1), (6) și (7) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În raport de obiectul acțiunii, instanța de fond a avut a analiza legalitatea hotărârii contestate atât cu privire la existența unor eventuale „vicii de procedură” invocate de recurent, cât și cu privire la fondul soluției adoptate care vizează existența sau inexistența unor fapte de discriminare.

Cu privire la motivele de recurs prin care recurentul-reclamant susține că Hotărârea nr. 287/2011 este „nulă” deoarece nu au fost respectate dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 în sensul că hotărârea nu a fost adoptată în termenul de 90 de zile prevăzut; că intimatul-pârât nu a utilizat calea investigației la fața locului, respectiv la sediul angajatorului și că nu au fost administrate toate probele solicitate de recurent, Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând a le înlătura ca atare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/ 2000, „Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări, se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării”.

Din modul de redactare al textului mai sus arătat rezultă în mod evident că termenul de 90 de zile nu este un termen imperativ așa cum susține recurentul-reclamant, ci un termen de recomandare asemănător termenelor din C. proc. civ. care reglementează durata în care poate fi redactată o hotărâre judecătorească. În același sens este de reținut și faptul că lipsa reglementării unei sancțiuni pentru nerespectarea acestui termen conduce la concluzia că natura lui este de recomandare. De altfel, în același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie.

Tot astfel, Curtea nu poate reține ca fiind un „viciu de procedură” faptul că în soluționarea petiției intimatul-pârât C.N.C.D. nu a utilizat calea investigației la fața locului, respectiv la sediul angajatorului.

Sub acest aspect, relevante sunt dispozițiile art. 41 alin. (1) din Ordinul C.N.C.D. nr. 148/2008 privind procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor potrivit cu care „titularul de dosar dispune prin rezoluție acțiunea de investigare, dacă este cazul după studierea petiției și a mijloacelor de probă anexate”. Rezultă așadar, din dispozițiile legale mai sus citate, că acțiunea de investigare nu este obligatorie pentru C.N.C.D. și că ea poate fi dispusă atunci când se apreciază că este nevoie de obținerea unor informații suplimentare.

Cât privește criticile referitoare la neadministrarea unor probe solicitate de recurent, acestea urmează a fi de asemenea, înlăturate ca nefondate, având în vedere dispozițiile art. 70 alin. (1) din același ordin C.N.C.D. în raport de care: „colegiul director poate admite orice probă dacă se consideră că ea poate să ducă la soluționarea dosarului”.

Față de dispozițiile acestui text de lege, împrejurarea că intimatul-pârât nu a încuviințat proba cu expertiză informativă sau proba testimonială, probe solicitate de recurent, nu constituie un „viciu” care să ducă la nelegalitatea hotărârii.

Motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant care vizează fondul sesizării, respectiv existența unor fapte de discriminare, sunt nefondate și lipsite de suport probator, Curtea reținând următoarele:

Prin petiția formulată și înregistrată la C.N.C.D., recurentul-reclamant a susținut că societatea angajatoare SC C.E. SRL, ca urmare a contestării în instanță a unei decizii unilaterale de modificare a contractului de muncă, a întreprins față de el o serie de acte cu caracter discriminatoriu în sensul că i s-a aplicat un tratament diferit față de alți angajați.

În raport de obiectul petiției, judecătorul fondului în mod corect a reținut faptul că a contesta în instanță o decizie unilaterală de modificare a contractului individual de muncă, nu poate constitui un motiv în săvârșirea unor acte de discriminare, așa cum sunt ele deținute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv: „potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de naționalitate, rasă, sex, religie, etnie, limbă, categorie socială, convingeri, vârstă, handicap, infecție HIV, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de legalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul economic, politic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Or, așa cum rezultă din probele administrate în raport de susținerile recurentului, în cauză nu s-au făcut dovezi din care să rezulte că față de recurent au fost săvârșite fapte de discriminare în sensul dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312(1) Cod procedura civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.M.Ș. împotriva sentinței civile nr. 2837 din 30 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2014.