Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Judecata în fața primei instanțe. Obiectul cererii de chemare în judecată și susținerile părților. Ciclurile procesuale parcurse. Sentința Tribunalului București, secția a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2001 pe rolul Tribunalului București, secția comercială, reclamanta SC C. Buzău SA a chemat în judecată pe pârâtele SC C. Brăila SA și A.N.P.A.- R.A., reorganizată ulterior ca S.N.P.A. SA, solicitând obligarea "pârâtei în culpă" la plata sumei de 9.148.168.000 ROL.

În motivare, a arătat că suma pretinsă a fost prevăzută în Protocolul de predare a unei părți din patrimoniul A.N.P.A.- R.A., cu ocazia înființării unor societăți comerciale prin preluarea unei părți din patrimoniul Agenției, potrivit H.G. nr. 184/1997, și reprezintă obiect al obligației de plată asumate de pârâta SC C. Brăila SA față de reclamantă.

La data de 19 februarie 2001, pârâta SC C. Brăila SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, sub următoarele aspecte: lipsa unui act juridic încheiat cu reclamanta din care să rezulte propria obligație de plată, dispozițiile O.G. nr. 23/1996, dar și împrejurarea că reclamanta a cesionat creanța F.N.R.D., notificând-o pârâtei, sub nr. X1/2000.

Prin Sentința civilă nr. 1684 din 5 martie 2001, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, având în vedere că obiectul cererii îl constituie o sumă cu titlu de cotă de participare la profit, iar art. 1 din O.G. nr. 23/1996 enumeră limitativ persoanele ce au dreptul de a participa la repartizarea profitului, printre acestea neregăsindu-se și reclamanta.

Prin Decizia comercială nr. 940 din 31 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul, instanța de prim control judiciar reținând, suplimentar, că aceasta a cesionat creanța în cuantum de 9.547.426.000 ROL, către F.N.R.D., notificând-o debitorului cedat; totodată, curtea de apel a înlăturat susținerile autoarei căii de atac, în sensul că o nouă convenție de cesiune de creanță ar fi dus la revenirea creanței în patrimoniul său, apreciind că respectivul transfer nu poate produce efecte juridice, întrucât a fost încheiat fără aprobarea Consiliului de Administrație.

Ulterior, prin Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâta SC C. Brăila SA și a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului. Instanța supremă a reținut că este justificată calitatea procesuală activă, întrucât reclamanta tinde să valorifice dreptul de creanță stabilit prin Protocoalele nr. X2 din 25 septembrie 1998 și nr. X3 din 26 noiembrie 1998, iar nu o cotă din beneficiul unității, dar și că lipsa calității nu poate fi dedusă din contractul de cesiune a creanței, deoarece creanța în litigiu a reintrat în patrimoniul reclamantei prin Contractul nr. X4 din 27 octombrie 2000, notificat debitorului pe parcursul procesului.

La data de 18 februarie 2003, intimata-pârâtă a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei de recurs, sub aspectul înlăturării mențiunii privind respingerea excepției prescrierii dreptului material la acțiune, aflat în contradicție cu cele cuprinse în considerente, însă cererea a fost respinsă, prin Încheierea nr. 1776 din 18 mai 2004, reținându-se că dispozițiile art. 281¹ C. proc. civ. nu sunt incidente.

Cu ocazia rejudecării apelului, la data de 1 aprilie 2004, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune invocate de intimata-pârâtă SC C. Brăila SA, iar excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intimata-pârâtă S.N.P.A. SA a fost unită cu fondul.

La data de 28 mai 2008, pârâta SC C. Brăila SA a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că, în urma divizării parțiale, presupusa datorie către SC C. Buzău SA a trecut în patrimoniul societății nou create prin divizare, SC C.A. SRL, care a fost introdusă în proces, în calitate de succesoare a pârâtei SC C. Brăila SA.

La data de 11 februarie 2009, s-a luat act de renunțarea la judecată față de intimata-pârâtă S.N.P.A. SA, înființată prin H.G. nr. 830/1998, în urma reorganizării A.N.P.A. - R.A.

La același termen de judecată, reclamanta a formulat, în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtelor SC C. Brăila SA și SC C.A. SRL la plata sumei de 6.000.000 RON, reprezentând actualizarea debitului pretins cu indicele de inflație și dobânda datorată de la data scadenței (21 decembrie 1998) până la data achitării integrale a creanței reactualizate, arătând că despăgubirile ivite după darea sentinței cuprind pierderea pe care a suferit-o ca urmare a devalorizării monedei naționale; reclamanta a apreciat că are dreptul de a solicita distinct dobânda aferentă sumei pe care pârâtele o datorează.

Prin Decizia comercială nr. 93 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul, a desființat Sentința comercială nr. 1684 din 5 martie 2001 a Tribunalului București și a trimis cauza primei instanțe, spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 1132 din 19 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul.

La rejudecare, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială (reorganizată ca secție civilă începând cu data de 1 octombrie 2011), cauza a fost înregistrată la data de 17 mai 2010.

La data de 19 ianuarie 2011, pârâta SC C.A. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii fie pe cale de excepție - sens în care a invocat, cu referire la cererea principală, prescripția dreptului material la acțiune, dar și lipsa calității procesuale active -, fie ca neîntemeiată; totodată, cu referire la cererea de despăgubiri și dobânzi formulată în cadrul apelului la data de 11 februarie 2009, a apreciat că aceasta este inadmisibilă atât pentru că despăgubirile și dobânzile nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, cât și în considerarea faptului că instanța de rejudecare este ținută să judece în fond în limitele impuse de instanța de control judiciar.

La același termen, pârâta SC C. Brăila SA a depus întâmpinare prin care a invocat, cu privire la cererea principală, excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității sale procesuale pasive, dar și excepția prescripției dreptului material la acțiune; referindu-se la cererea de despăgubiri și dobânzi formulată în cadrul apelului la 11 februarie 2009, a invocat excepția inadmisibilității, susținând caracterul nou al cererii, care nu se circumscrie ipotezei reglementate de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., prima instanță nefiind sesizată cu o cerere privitoare la rate și dobânzi, dar și excepția prescripției dreptului de a cere despăgubiri și dobânzi pentru perioada necuprinsă în cei trei ani anteriori datei formulării cererii.

La termenul din 4 aprilie 2011, prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și prescripției ca inadmisibile, apreciind că acestea au fost soluționate irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003, așa încât dezlegările date celor două excepții sunt obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.; a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. Brăila SA.

La data de 11 mai 2011, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că suma actualizată a creanței de 914.816,80 RON, folosind rata medie lunară a inflației/indicele prețurilor de consum în perioada 21 decembrie 1998 - 31 martie 2011 este de 5.736.295,68 RON. Astfel, pierderea suferită, reprezentând diferența dintre actualizarea sumei inițiale și suma care face obiectul judecății la momentul suspendării acesteia la cererea pârâtei SC C. Brăila SA este de 4.821.478,88 RON. Distinct, dobânda calculată la debitul reactualizat prin aplicarea taxei de scont a B.N.R. în perioada 31 decembrie 1998 - 31 ianuarie 2002 și a ratei dobânzii de referință în perioada 31 ianuarie 2002 - 31 martie 2011 se ridică la suma de 6.673.004 RON.

În ședința publică de la data de 1 iunie 2011, tribunalul a respins excepția inadmisibilității și a admis excepția prescripției cu privire la dobânda legală solicitată pentru perioada anterioară datei de 11 februarie 2006.

De asemenea, la data de 1 februarie 2012, prima instanță a respins ca inadmisibile excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA, astfel cum a fost reiterată, excepția inadmisibilității formulării de cereri noi în apel privind plata de despăgubiri și dobânzi, dar și excepția inadmisibilității cererii de acordare de despăgubiri și dobânzi ivite anterior pronunțării hotărârii de către prima instanță și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate de reclamantă reprezentând despăgubiri constând în rata inflației, scadente anterior datei de 11 februarie 2006.

Prin Sentința civilă nr. 3094 din 9 martie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea privind dobânda legală solicitată pentru perioada anterioară datei de 11 februarie 2006, constatând prescris dreptul la acțiune, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SRL, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 5.670.400,45 RON, reprezentând debitul de 914.816,8 RON actualizat cu indicele de inflație, suma de 418.401,74 RON reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 11 februarie 2006 - 19 octombrie 2011, dar și dobânda legală datorată de la 19 octombrie 2011 și până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta și pârâta SC C. Brăila SA sunt societăți înființate în temeiul H.G. nr. 184/1997, prin preluarea cu titlu gratuit a unei părți din patrimoniul net al A.N.P.A. - R.A., potrivit bilanțului contabil la 31 decembrie 1996.

Art. 2 din același act normativ a stabilit că predarea-preluarea unei părți a activului și pasivului A.N.P.A. - R.A. către societățile comerciale nou-înființate urma a se face prin protocol încheiat între părți, pe baza bilanțului contabil la 31 martie 1997, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de Guvern, iar activul și pasivul aferente sucursalelor A.N.P.A. - R.A. urmau a se preda societăților comerciale nou-înființate.

În respectarea acestei proceduri, la data de 19 mai 1997, între A.N.P.A. - R.A. - Sucursala Buzău și reclamanta SC C. Buzău SA s-a încheiat un protocol, în temeiul căruia aceasta din urmă a preluat unele elemente de activ și de pasiv, potrivit bilanțului contabil încheiat la data de 30 iunie 1997 și balanței de verificare, părțile semnatare convenind ca, pentru diferența de 9.547.426.000 ROL, care reprezintă pierderea rămasă neacoperită potrivit Adresei nr. 107 din 6 mai 1998 a A.N.P.A. - R.A. București, reclamanta să recupereze suma de 9.148.168.000 ROL de la pârâta SC C. Brăila SA.

Un protocol similar a fost încheiat la data de 21 decembrie 1998 și în privința unei părți a patrimoniului A.N.P.A. - R.A. între Sucursala Brăila a Agenției și SC C. Brăila SA.

Potrivit art. 9 din protocol, pârâta SC C. Brăila SA și-a asumat obligația de a vira societății reclamante din profitul nerepartizat realizat până la data de 30 iunie 2007 suma de 9.148.168.000 ROL pentru acoperirea unor pierderi înregistrate la societatea reclamantă.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA, tribunalul a reținut următoarele:

a) din perspectiva inexistenței unui raport juridic între părți

Prin asumarea actelor juridice încheiate cu A.N.P.A. - R.A., cele două societăți comerciale au devenit titularele unui drept (reclamanta), respectiv a obligației corelative de a da (pârâta SC C. Brăila S.A.), având ca obiect suma de 9.148.168.000 ROL, cu atât mai mult cu cât A.N.P.A. - R.A. avea dreptul de a stabili destinația întregului profit, iar cele două societăți comerciale au luat naștere prin preluarea unor părți din patrimoniul Agenției.

Prima instanță a mai subliniat că în Decizia nr. 2813 din 27 septembrie 2007, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza având ca obiect cererea prin care SC C. Brăila SA a solicitat declararea nulității absolute a pct. 9 din Protocolul încheiat la data de 21 decembrie 1998, s-a reținut că includerea în protocol a obligației pârâtei SC C. Brăila SA de a transmite o cotă-parte din profitul nerepartizat, realizat anterior constituirii acesteia ca societate comercială, este legală.

De asemenea, la rejudecarea apelului după casarea cu trimitere, la data de 1 aprilie 2004 instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA întemeiată pe argumentul inexistenței unui raport juridic, reținându-se că reclamanta a justificat îndreptățirea de a chema în judecată pe această pârâtă ca urmare a semnării Protocolului din 21 decembrie 1998.

De aceea, tribunalul a apreciat că excepția nu este întemeiată din acest punct de vedere.

b) din perspectiva divizării parțiale a SC C. Brăila SA și a transferului unei părți din activ și pasiv (inclusiv a presupusei datorii față de reclamantă) către pârâta SC C.A. SRL.

Pârâta SC C.A. SRL este o societate care a luat naștere în urma operațiunii de divizare parțială a SC C. Brăila SA, potrivit art. 238 alin. (2) și art. 250 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prin desprinderea din patrimoniul SC C. Brăila SA a unei părți din patrimoniu transmisă cu titlu universal către societatea astfel înființată.

Tribunalul a notat că potrivit art. 5.4 din proiectul de divizare și anexei 7 la proiect, SC C.A. SRL a fost aceea care a preluat litigiul existent între SC C. Buzău SA și SC C. Brăila SA, având ca obiect pretenții în valoare de 914.816,80 RON.

Potrivit protocolului de predare-primire a patrimoniului inventariat, încheiat de comisia mixtă de inventariere la data de 18 decembrie 2007 și a situației provizioanelor pentru litigii, a fost transmis și provizionul pentru riscuri și cheltuieli în valoare de 1.328.801 RON, reprezentând datoria de 914.810 RON pretinsă de reclamantă (datorie din 1998, reprezentând parte a profitului A.N.P.A. - R.A. și care, în urma divizării regiei, trebuia încasată de reclamantă), la care se adaugă dobânzile comerciale pe ultimii 3 ani (2004 - 2006).

Pentru toate aceste motive, prima instanță a apreciat că, prin efectul divizării parțiale, a avut loc o transmisiune legală a calității procesuale pasive, societatea nou-înființată, C.A. SRL, dobândind calitate procesuală pasivă în locul pârâtei SC C. Brăila SA, prin preluarea drepturilor și obligațiilor generate de prezentul litigiu.

Au fost înlăturate apărările reclamantei referitoare la fraudarea intereselor sale prin prezentarea inexactă a elementelor de identificare a litigiului transmis sau la incidența art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Prima instanță a subliniat că nu poate analiza legalitatea divizării sau condițiile în care aceasta a avut loc, întrucât divizarea a produs efecte juridice de la data înmatriculării în registrul comerțului a noii societăți, potrivit art. 249 lit. a) din Legea nr. 31/1990 și reclamanta nu a utilizat mijloacele procesuale prevăzute de legislația specială pentru contestarea divizării fie prin opoziție, fie prin promovarea acțiunii în nulitatea divizării.

Cât privește incidența art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanța de fond, după ce a evocat conținutul normei legale, a apreciat că răspunderea solidară este a societăților beneficiare a divizării, iar în sensul dispozițiilor privind divizarea din aceeași lege, societatea din care se desprinde partea de patrimoniu nu are calitatea de societate beneficiară, o asemenea calitate având-o numai acelea cărora li s-au transferat active nete prin divizare.

De aceea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA și, ca o consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C. Brăila SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu referire la cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SRL, instanța de fond a reținut elementele de fapt prezentate mai sus și a precizat că punctul de plecare în analiză îl constituie temeiul cererii, astfel cum a fost calificat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3127/2003, subliniind că acțiunea promovată de reclamantă trebuie analizată exclusiv din această perspectivă, în lumina art. 315 C. proc. civ.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 184/1997 invocată de către pârâta SC C.A. SRL cu ocazia întocmirii celor două protocoale, prima instanță a constatat că nu a fost învestită cu analiza validității actelor, nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție; prin urmare, în cauză nu s-a stabilit, în condiții de contradictorialitate, natura normei pretins a fi încălcate și pe cale de consecință tipul de nulitate invocată pentru a verifica îndeplinirea condițiilor impuse de regimul juridic diferențiat al nulității absolute sau relative.

Cu referire la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, instanța de fond a constatat că această apărare a fost invocată doar în cadrul concluziilor scrise, astfel încât nu a analizat-o.

De asemenea, a apreciat că apărarea potrivit căreia acțiunea este nefondată prin raportare la temeiul de drept indicat în cerere nu poate fi reținută: inexistența unui act juridic (în sensul de instrumentum probationis) care să conțină ambele semnături ale părților nu duce la concluzia inexistenței unui raport juridic direct atât timp cât există cele două protocoale, înscrisuri constatatoare ale manifestărilor de voință ale părților, exprese și neechivoce, prin care pârâta și-a asumat obligația de a vira SC C. Buzău SA suma de 9.148.168.000 ROL, iar reclamanta a devenit titulara dreptului de a primi de la SC C. Brăila SA această sumă.

În considerarea acestor argumente, tribunalul a constatat că cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SRL este întemeiată în ceea ce privește debitul principal solicitat, de 914.816,8 RON.

Cum însă această obligație de plată a fost stabilită în anul 1998, iar răspunderea civilă angajată în privința pârâtei reclamă repararea integrală a prejudiciului (paguba efectiv suferită și beneficiul nerealizat), instanța de fond a apreciat că se impune actualizarea creanței principale, în scopul păstrării valorii reale a obligației bănești, principiul nominalismului monetar invocat de pârâtă fiind inoperabil în cauză, pe de o parte pentru că art. 1578 C. civ. se referă la obligațiile ce rezultă din împrumutul în bani, iar pe de altă parte, deoarece nominalismul monetar presupune constanța valorii monetare reale a leului pe toată perioada derulării raportului juridic, fără a fi luat în considerare efectul inflației care a diminuat semnificativ puterea de cumpărare. Actualizarea creanței este în concordanță și cu prevederile art. 44 din Constituție, ce garantează dreptul de proprietate.

Prin urmare, prima instanță a obligat pârâta la plata valorii actualizate a creanței, respectiv a sumei de 5.670.400,45 RON, astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Cu referire la acordarea dobânzii legale în vederea acoperirii beneficiului nerealizat, a reținut că la data de 1 iunie 2011 a admis excepția prescripției în ceea ce privește dobânda legală solicitată pentru perioada anterioară datei de 11 februarie 2006, astfel că, în măsura arătată, cererea privind dobânda legală a fost respinsă.

Cât despre dobânda legală solicitată pentru perioada ulterioară datei de 11 februarie 2006, a considerat că aceasta este datorată în temeiul art. 43 C. com., potrivit căruia datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când ele devin exigibile.

Calculul dobânzii pentru intervalul de timp în care aceasta este datorată (începând cu 11 februarie 2006) efectuat de expertul desemnat a fost realizat în cadrul obiectivului 2, stabilind că valoarea acesteia pentru perioada 11 februarie 2006 - 19 octombrie 2011 (data întocmirii raportului) este de 418.401,74 RON, valoarea fiind reținută de tribunal, care a înlăturat opinia diferită a expertului-parte al pârâtei, ca insuficient argumentată.

De asemenea, a notat că dobânda este datorată și în continuare, până la achitarea integrală a debitului, în vederea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe și Încheierilor din 4 aprilie 2011, 1 iunie 2011 și 1 februarie 2012, au declarat apel SC C. Buzău SA, SC C. Brăila SA și SC C.A. SRL, căile de atac astfel promovate fiind respinse de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 149 din 30 aprilie 2013.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, așa cum rezultă cu forță obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ., din Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta SC C. Buzău SA își valorifică prin prezenta acțiune un drept de creanță stabilit prin Protocoalele nr. X2 din 25 septembrie 1998 și nr. X3 din 26 noiembrie 1998, iar nu o cotă-parte din beneficiul unității ca urmare a distribuirii, raportat la O.G. nr. 23/1996.

A notat că prin aceeași decizie s-a reținut că reclamanta și-a justificat calitatea procesuală activă, instanța supremă examinând excepția prin raportare la temeiul juridic al acțiunii, H.G. nr. 184/1997, la natura juridică de drept de creanță a dreptului dedus judecății, dar și la titlurile creanței pretinse, referitor la care s-a reținut că se află în patrimoniul reclamantei la data sesizării instanței. Totodată, prin aceeași decizie, au fost înlăturate și susținerile întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 23/1996, cât și cele raportate la cesiunea dreptului de creanță către F.N.R.D., întrucât s-a apreciat că asupra respectivei cesiuni reclamanta a revenit, creanța reintrându-i în patrimoniu.

De asemenea, prin decizia amintită, în cuprinsul dispozitivului a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

De altă parte, a notat că prin Sentința comercială nr. 322 din 31 ianuarie 2006 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat validitatea pct. 9 al Protocolului din 21 decembrie 1998 încheiat de SC C. Brăila SA, prin care acesta s-a obligat să vireze suma de 9.148.168.000 ROL, din profitul nerepartizat, realizat până la 30 iunie 1997, către SC C. Buzău SA.

Analizând probatoriul administrat prin prisma celor mai sus reținute, curtea de apel a constatat că prin Protocolul nr. X5 din 26 noiembrie 1998 înregistrat la A.N.P.A. - R.A., pârâta SC C. Brăila SA s-a obligat valabil la plata sumei de 9.148.168.000 ROL către SC C. Buzău SA, în scopul acoperirii pierderilor înregistrate până la 30 iunie 1997.

Validitatea obligației a fost stabilită irevocabil pe calea acțiunii în constatarea nulității, prin care se invocase lipsa obiectului obligației, ca urmare a inexistenței profitului nerepartizat, a erorii obstacol asupra identității obiectului și a amenințării cu imposibilitatea constituirii ca persoană juridică.

A mai subliniat că acestei obligații, asumate de SC C. Brăila SA, îi corespunde dreptul corelativ recunoscut reclamantei prin Protocolul nr. X2 din 25 mai 1998.

Apreciind, prin raportare la criticile invocate de către SC C. Brăila SA și SC C.A. Brăila SRL, că se impune analizarea excepțiilor invocate în primă instanță, instanța de apel a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a SC C. Buzău SA, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C .proc. civ., de vreme ce instanța supremă a constatat existența calității procesuale active prin raportare la natura raportului juridic și la temeiul de drept al acțiunii.

În aceste condiții, a înlăturat susținerile potrivit cărora excepția lipsei calității procesuale active s-ar întemeia pe o cauză nouă, neavută în vedere la soluționarea excepției în primă instanță, cât timp însuși recursul a purtat asupra greșitei soluționări a cauzei, în temeiul acestei excepții.

Cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune, a notat că în puterea lucrului judecat intră dispozitivul hotărârilor judecătorești, doctrina și jurisprudența recunoscând același efect și considerentelor, în măsura reflectării lor în dispozitiv. Procedând la verificarea afirmațiilor apelantelor, curtea de apel a constatat că data scadenței este cea la care dreptul de creanță s-a născut în patrimoniul creditorului, adică la momentul încheierii Protocolului din 25 mai 1998, raportat la care cererea formulată la data de 8 ianuarie 2001 nu este prescrisă.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. Brăila SA și, implicit, a SC C.A. Brăila SRL, pentru inexistența unui raport juridic direct între părțile în litigiu, instanța de prim control judiciar a notat că între părți nu a intervenit un contract sinalagmatic, că raporturile juridice dintre ele nu implică drepturi și obligații reciproce, prestații dublate de contraprestații, dar nici un contract unilateral cu obligații numai în sarcina uneia dintre părți, dar a subliniat că nu doar contractele sunt izvoare ale drepturilor de creanță, acestea putând să fie generate de variate fapte juridice.

Astfel, curtea de apel a reținut că în procedura specială reglementată de H.G. nr. 1054/1995, a luat ființă A.N.P.A. - R.A., prin reorganizarea R. R.A.; prin H.G. nr. 184/1997, Anexa 1, s-a dispus înființarea a douăzeci și nouă de societăți comerciale în vederea privatizării, printre care se regăsesc și societățile în litigiu.

Instanța de apel a notat că reorganizarea nu a presupus și preluarea pierderilor înregistrate de anumite sucursale la datoria publică, astfel că prin Adresele nr. 107/1998 și nr. 108/1998 ale A.N.P.A. - R.A., s-a dispus redistribuirea profitului către unitățile cu pierderi, cu menționarea sumelor cuvenite și respectiv datorate, în protocoalele de predare-primire.

De aceea, a apreciat că dreptul de creanță, chiar dacă nu izvorăște dintr-un act juridic comun părților, este opozabil pârâtei SC C. Brăila SA și succesoarei sale în drepturi și obligații, SC C.A. SRL.

Pentru rațiuni identice restructurării societăților prin divizare, a mai constatat că prin procedura reglementată de H.G. nr. 184/1998, care se completează cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, transmiterea patrimonială a implicat acoperirea pierderilor regiei înregistrate la diferite sucursale, prin redistribuire din profiturile înregistrate de alte sucursale, astfel că societățile nou-înființate cărora li s-a redistribuit o parte din profitul regiei, în speță SC C. Buzău SA, au dobândit un drept de creanță împotriva societății nou-înființate în sarcina căreia s-a stabilit obligația la plată.

În consecință, a apreciat instanța de apel că excepția lipsei calității procesuale pasive, raportată la inexistența unui raport juridic direct, este nefondată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. Brăila SA, ca urmare a divizării parțiale, a notat că în cursul procesului, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor SC C. Brăila SA din 16 iulie 2007, s-a decis divizarea sa parțială, prin desprinderea și transmiterea unei părți din patrimoniu către SC C.A. SRL, urmare a restructurării, litigiul de față fiind transferat în patrimoniul societății nou-înființate. Proiectul de divizare parțială a fost depus și menționat în registrul comerțului, conform Încheierii nr. 4176 din 2 august 2007 și publicat în extras în M. Of. al României, Partea a IV-a, nr. 2232 din 21 august 2007.

Conform Certificatului de înregistrare nr. X6, SC C.A. SRL a fost înregistrată în registrul comerțului la 7 decembrie 2007.

În acest context, curtea de apel a apreciat ca fiind irelevant faptul că în litigiul dedus judecății, pentru identificarea elementului de pasiv constând în dreptul de creanță în litigiu preluat de societatea nou-înființată prin divizare, Proiectul de divizare nu a fost publicat în integralitate în Monitorul Oficial, câtă vreme rezultă că acesta se regăsește în nota contabilă la situația financiară de divizare, a fost evidențiat în Proiectul de divizare menționat în registrul comerțului, acte supuse cenzurii conform art. 243³ din Legea nr. 31/1990, dar și în raportul de audit, expertul apreciind că situațiile financiare sunt în concordanță cu Proiectul de divizare.

Apreciind că legitimarea procesuală a SC C. Brăila SA prezintă relevanță pentru reclamantă doar din perspectiva solidarității, instanța de apel a constatat că potrivit dispozițiilor art. 241¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data divizării, "dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză".

Or, în cauză, curtea de apel a apreciat că asupra repartizării elementului de pasiv constând în dreptul de creanță în litigiu s-a dispus cu claritate în sensul transferării acestuia în patrimoniul societății nou-înființate, astfel că a reținut că solidaritatea prevăzută pentru situația de excepție nu subzistă.

Nici prin raportare la art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 în vigoare la data divizării a mai considerat instanța de apel că nu poate fi reținută calitatea procesuală a pârâtei SC C. Brăila SA, întrucât solidaritatea prevăzută de aceste dispoziții este subsecventă imposibilității de realizare a dreptului de creanță recunoscut pe calea executării silite.

Iar prin cererea precizatoare, formulată la 10 septembrie 2008, reclamanta nu a învestit legal instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, formulată împotriva SC C. Brăila SA prin care să solicite obligarea acesteia în subsidiar și în limita activelor nete transferate.

În consecință, a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că de la data înființării noii societăți, SC C. Brăila SA a pierdut calitatea procesuală pasivă.

Cât privește cererea precizatoare având ca obiect despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și dobânda datorată de la data scadenței și până la data achitării integrale a creanței reactualizate, cerere care a fost formulată în apel, la data de 11 februarie 2009, curtea de apel a luat act că pârâtele au opus excepția inadmisibilității întemeiată pe trei motive diferite, și anume: încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; încălcarea art. 294 alin. (2) C. proc. civ. și, respectiv, inadmisibilitatea formulării unei cereri precizatoare conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în fond după desființare.

Independent de temeiul de drept invocat de reclamantă, instanța de apel, în temeiul rolului activ și având în vedere succesiunea etapelor procesuale, ce nu putea fi anticipată la data formulării cererii, a apreciat că cererea se supune dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a notat că prin cererea introductivă, reclamanta și-a rezervat dreptul de a formula o cerere în despăgubiri, constând în dobânda legală pe cale separată.

Întrucât Sentința civilă nr. 1684 din 5 martie 2001 a Tribunalului București, prin care cererea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active, a fost desființată, procesul a fost reluat de la primul act, respectiv de la actul de sesizare.

De aceea, curtea de apel a apreciat că în rejudecarea fondului după desființare, ca urmare a anulării în tot a procedurii urmate în primă instanță, cererea modificatoare, chiar formulată în fața instanței de apel și greșit întemeiată în drept, intră sub incidența art. 132 alin. (1) C. proc. civ., fiind, ca atare, admisibilă.

Referitor la excepția prescripției dreptului de a cere despăgubiri constând în rata inflației anterior datei de 11 februarie 2006, a considerat, dată fiind natura intrinsecă a despăgubirilor constând în actualizarea debitului, că acesta este supus termenului de prescripție incident debitului principal.

Cât privește excepția prescrierii dreptului de a cere dobânda legală datorată în temeiul art. 43 C. com., a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, odată cu stingerea dreptului la acțiune pentru debitul principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții cu cele ale art. 12, potrivit cărora dreptul la acțiune pentru prestații succesive se stinge printr-o prescripție deosebită pentru fiecare dintre ele, a rezultat că pentru drepturile accesorii legiuitorul a prevăzut un drept la acțiune distinct, căruia îi este aplicabil un termen de prescripție propriu, condiționat de exercitarea în termenul de prescripție a dreptului la acțiune privind dreptul principal.

De aceea, în lipsa legalei sesizări cu acțiune în valorificarea drepturilor accesorii, termenul prevăzut de art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și-a continuat cursul, fără ca acțiunea privind dreptul principal să fi avut ca efect întreruperea cursului prescripției.

Pentru aceste motive, curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanță s-a raportat la data sesizării cu cererea completatoare în daune având ca obiect dobânda legală, respectiv 11 februarie 2009, raportat la care a apreciat ca fiind prescrise, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pretențiile anterioare datei de 11 februarie 2006.

Pe fond, în considerarea argumentelor expuse anterior, a reținut că în mod întemeiat prima instanță a apreciat că a fost probat dreptul de creanță al SC C. Buzău SA, în ceea ce privește debitul principal de 914.816,8 RON, recunoscut prin protocoalele încheiate cu A.N.P.A. - R.A., opozabile succesoarei în drepturi SC C.A. SRL.

Cu privire la actualizarea cu indicele de inflație, întrucât în apelul său SC C.A. SRL a susținut nemotivarea în drept a soluției pronunțate, instanța de apel a notat că deprecierea semnificativă a monedei cauzează un prejudiciu creditorului, care nu poate fi înlăturat decât prin actualizarea debitului la data plății efective, în raport cu rata oficială a inflației comunicată de Institutul Național de Statistică, respectiv a indicelui lunar al prețurilor de consum, această modalitate fiind de natură a compensa diminuarea puterii de cumpărare și având ca temei principiul bunei-credințe și echității.

Referitor la admisibilitatea cumulului dintre despăgubirile constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, a reținut că cele două modalități de compensare a prejudiciului cauzat prin întârzierea plății au finalitate diferită; în timp ce dobânzile moratorii indemnizează beneficiul nerealizat, ca urmare a întârzierii la plată, indexarea debitului asigură restituirea efectivă a sumei, nu în număr, ci în valoare economică.

De aceea, a apreciat că în mod corect, instanța de fond a acordat despăgubiri constând în actualizarea debitului cu indicele de inflație și dobândă legală, iar aceasta nu reprezintă o dublă reparare a prejudiciului.

Cât privește cuantumul datorat cu titlu de despăgubire, instanța de apel a examinat concluziile raportului de expertiză contabilă și a reținut că suma acordată de prima instanță a fost corectă, așa încât, în considerarea argumentelor expuse anterior, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile ca nefondate.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC C. Buzău SA, SC C. Brăila SA și SC C.A. SRL au declarat recurs.

Prin calea de atac promovată, recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva Sentinței civile nr. 3094 din 9 martie 2012 și Încheierii din data de 1 iunie 2011, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretenția privind sumele datorate cu titlu de dobândă legală anterior datei de 11 februarie 2006 și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 12.457.318 RON, reprezentând valoarea reactualizată a creanței datorate (conform opiniei separate a expertului T.G.) și a sumei de 418.401,74 RON, reprezentând dobânda legală datorată de pârâte pe perioada cuprinsă între 11 februarie 2006 și 19 octombrie 2011.

În motivare, recurenta-reclamantă a expus istoricul relațiilor dintre părți și evoluția litigiului și arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, dar și că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu referire la principiile care cârmuiesc materia reparării integrale a prejudiciului; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a afirmat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care i s-au înlăturat apărările formulate în susținerea apelului, bazate pe proba cu înscrisuri, dar și că se bazează pe motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel, recurenta-reclamantă a afirmat că a fost incorect admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretenția privind sumele datorate de intimatele-pârâte cu titlu de dobândă legală anterior datei de 11 februarie 2006, pe care a formulat-o pe calea cererii depuse la instanța de apel la termenul din 11 februarie 2009, precizată apoi la data de 11 mai 2011, la rejudecarea în fond în primă instanță.

Astfel, a evocat dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și a subliniat că în materia prescripției extinctive este consacrată aplicarea principiului accesorium sequitur principalem.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că din interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958 rezultă că întreruperea cursului prescripției dreptului la acțiune prin introducerea unei cereri de chemare în judecată vizează inclusiv dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

De asemenea, a mai susținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 525 C. civ. de la 1864, potrivit cărora fructele civile se socotesc dobândite zi cu zi.

În acest context, recurenta-reclamantă a distins între noțiunea de dobândă-fruct civil, care semnifică prețul folosinței capitalului încredințat temporar de creditor unui debitor obligat să achite o remunerație intitulată dobândă remuneratorie și cea de dobândă-daună, ce reprezintă suma de bani pe care trebuie să o plătească debitorul creditorului său pentru acoperirea prejudiciului cauzat acestuia prin întârzierea în executarea obligației pecuniare, reglementată de art. 1088 C. civ. de la 1864.

În condițiile în care dobânda solicitată în prezenta cauză a fost determinată de derularea unor proceduri în cadrul cărora se așteaptă un timp îndelungat să se stabilească drepturi și obligații a căror certitudine și lichiditate fac obiectul unui litigiu, suspendat timp de aproape patru ani, la inițiativa SC C. Brăila SA, recurenta-reclamantă a apreciat că natura juridică a acesteia, din perspectiva dreptului obligațiilor, este aceea de dobândă restitutorie.

De aceea, a susținut că acestui tip de dobândă, ce nu poate semnifica o prestație succesivă în accepțiunea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, nu i se poate aplica regimul juridic al fructelor civile cu privire la modul de dobândire a acestora, astfel că a considerat că este exclusă ipoteza nașterii dreptului la acțiune pentru valorificarea acestui tip de dobândă în aceeași modalitate și potrivit acelorași reguli cu cele prevăzute pentru dobânda remuneratorie sau pentru culegerea fructelor civile.

În continuare, recurenta-reclamantă a mai afirmat că decizia atacată se bazează pe considerente contradictorii și străine de problema domeniului de aplicare a art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, deoarece în cuprinsul ei reține, pe de o parte, că acest text are în vedere doar drepturi accesorii aferente unui debit principal, iar pe de altă parte, se constată că art. 12 din decret prevede un drept la acțiune distinct căruia îi este aplicabil un termen de prescripție propriu, condiționat de exercitarea în termen a dreptului principal.

Or, susține recurenta-reclamantă, modul de formulare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu permite asemenea dezlegări în drept.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958: Odată cu stingerea dreptului principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

În conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că sintagma tehnico-juridică privind stingerea dreptului la acțiune printr-o prescripție deosebită nu permite reducerea regulii legale la identificarea sa ca o regulă specială cu caracter general cu privire la determinarea momentului începutului cursului prescripției drepturilor accesorii, care ar semnifica identificarea unei prescripții distincte pentru toate drepturile cu caracter accesoriu, cum lasă să se înțeleagă decizia recurată, ci, dimpotrivă, nu se referă decât la acte juridice din care nasc drepturi în legătură cu exercitarea cărora, corelativ, debitorului îi revine obligația de a face prestații succesive și nu vizează drepturi accesorii, al căror regim juridic, sub aspectul prescripției extinctive, astfel cum este prevăzut de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1968, nu este modificat.

De aceea, recurenta-reclamantă a apreciat că regula cuprinsă în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu distinge și cuprinde cursul prescripției dreptului la acțiune privind drepturile accesorii, inclusiv întreruperea sau suspendarea cursului, determinat de cursul prescripției dreptului principal căruia dreptul accesoriu îi este atașat.

Așa fiind, a susținut că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958 este în sensul că întreruperea cursului prescripției dreptului la acțiune prin introducerea unei cereri de chemare în judecată vizează inclusiv dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, neexistând nicio rațiune ca în interpretarea principiului disponibilității procesului civil să se acrediteze teza potrivit căreia prescripția drepturilor accesorii este autonomă față de prescripția drepturilor principale de care acestea depind.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a arătat că în lipsa consacrării judiciare a temeiniciei pretenției privind dreptul principal, nu se poate pretinde creditorului necesitatea introducerii unei cereri separate privind drepturile accesorii, deoarece într-o atare ipoteză, rosturile prescripției ar fi deformate.

În altă ordine de idei, recurenta SC C. Buzău SA a arătat că a fost incorect apreciată valoarea actualizată a creanței pe care pârâtele o datorează, în decizia de apel nefiind examinată critica potrivit căreia prima instanță a omologat varianta de calcul întocmită de expertul A.D., care nu a respectat obiectivul stabilit prin Încheierea de la 1 iunie 2011 și nu a luat în considerare coraportul de expertiză întocmit de expertul T.G., care a actualizat debitul potrivit obiectivului stabilit. Astfel, a arătat că situația nu este legal permisă de regulile care organizează procedura administrării probei cu expertiză în procesul civil, care nu admit omologarea judiciară a unei expertize ce nu respectă obiectivul stabilit de instanță și validarea unui raport de expertiză pe baza unui obiectiv stabilit unilateral de expert, cu motivarea că s-ar aplica o metodă comunicată de Institutul Național de Statistică, iar nu metoda prevăzută în obiectivul stabilit de judecător.

Astfel, a precizat că s-a ajuns în situația în care actualizarea creanței bănești s-a făcut avându-se în vedere exclusiv indicii prețurilor de consum pentru intervalul decembrie 1998 - septembrie 2011, fără a se ține cont de devalorizarea debitului în raport de inflație.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că diferența dintre suma de 12.457.318 RON, stabilită de expertul T.G. și suma acordată de instanță, de 5.670.400,45 RON, îi produce o vătămare evidentă.

A susținut că deplasarea controlului judiciar în domeniul cumulului dintre creanța rezultată din deprecierea monetară a creanței și dobânda legală s-a făcut de instanță fără ca problema să fie pusă în dezbaterea părților, considerentul potrivit căruia cumulul ratei inflației cu dobânda de referință ar reprezenta o dublă reparație fiind contrazis de chiar premisa raționamentului judiciar din același considerent potrivit căruia în practica judiciară s-a decis ca admisibil cumulul dobânzii legale cu actualizarea debitului cu rata inflației.

Iar argumentul judiciar potrivit căruia determinarea indicelui de inflație presupune raportarea la dobânda de referință a B.N.R. nu are corespondent în realitate, conform afirmațiilor autoarei recursului întrucât indicele de inflație aplicat de expertiza omologată judiciar este indicele de inflație al bunurilor de consum, iar nu al unor disponibilități bănești la care s-ar fi aplicat deja dobânda de referință, nicio dovadă nesusținând concluzia instanței de apel potrivit căreia determinarea indicelui de inflație aplicat de expertiza omologată prin sentință presupune raportarea la dobânda de referință a B.N.R.

Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că numai prin actualizarea lunară a sumei rezultate din adiționarea debitului actualizat cu dobânda de referință se asigură repararea completă a prejudiciului determinat de deprecierea creanței bănești.

O altă critică vizează greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA, ca urmare a divizării parțiale și a transferului datoriei către SC C.A. SRL.

Astfel, recurenta-reclamantă a afirmat că au fost greșit aplicate prevederile art. 241¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care reglementează răspunderea solidară a pârâtelor-intimate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a susținut că Proiectul de divizare parțială din 16 iulie 2007 nu identifică prezentul litigiu - a cărui judecată la acea dată era suspendată -, ci Dosarul nr. 26439/3/2004.

Așadar, a afirmat că Proiectul de divizare nu a repartizat către SC C.A. SRL elementul de pasiv care constă în pretenția valorificată în litigiul de față.

De aceea, recurenta-reclamantă a susținut că în speță se verifică pe deplin premisa aplicării corecte a dispozițiilor art. 241¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză. Regula răspunderii solidare pentru elementul de pasiv a societăților beneficiare nu permite, prin urmare, concluzia potrivit căreia pârâta-intimată SC C. Brăila SA ar fi pierdut calitatea procesuală pasivă ca efect al divizării.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a refuzat să rețină răspunderea solidară a pârâtei-intimate SC C. Brăila SA pentru ipoteza subsidiară a reținerii incidenței dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care instituie norme juridice ce permit protejarea drepturilor creditorilor sociali care nu au obținut realizarea creanței lor.

În acest context, a susținut că dezlegarea dată de instanța de apel este contradictorie, deoarece, pe de o parte, reține că solidaritatea prevăzută de art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (...) este subsecventă imposibilității de realizare a dreptului de creanță recunoscut pe calea executării silite, iar, pe de altă parte, reține că SC C. Brăila SA a pierdut calitatea procesuală pasivă în condițiile în care reclamanta nu a învestit legal instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, formulată împotriva SC C. Brăila SA prin care să solicite obligarea în subsidiar și în limita activelor nete transferate.

Or, recurenta-reclamantă a arătat că a învestit Tribunalul București cu aplicarea, în subsidiar, a dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, de vreme ce a făcut obiect al criticii în apel dezlegarea sentinței de fond în sensul că societatea mamă din care se desprinde partea din patrimoniu nu are calitatea de societate beneficiară și că societățile beneficiare sunt acelea cărora li s-au transferat active nete prin divizare, ceea ce exclude societatea din care s-a desprins partea din patrimoniu.

Mai mult, prin Încheierea din 25 martie 2013, instanța de apel a admis cererea de administrare a probei cu înscrisuri din care rezultă verificarea condiției apreciate ca subsecventă, constând în imposibilitatea de realizare a dreptului de creanță recunoscut pe calea executării silite.

A arătat recurenta-reclamantă că analiza cuprinsului Procesului-verbal de constatare încheiat la 8 ianuarie 2013 de executorul judecătoresc D.E. în Dosarul de executare nr. 407/2012 relevă că SC C.A. SRL dispune de 721,29 RON în contul bancar deschis la R.B.R. SA, poprit, că, așa cum rezultă din evidențele Primăriei Brăila, aceeași societate deține o basculantă cu remorcă, dar și că în evidențele O.R.C. Brăila sunt înregistrate date privind activitatea numai până în anul 2011, când a fost realizat un beneficiu net insuficient acoperirii creanței.

De aceea, recurenta-reclamantă a apreciat că trebuia ca instanța de apel să constate că există imposibilitatea de realizare a dreptului de creanță recunoscut prin sentință pe calea executării silite și să dea eficiență prevederilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Autoarea căii de atac a criticat interpretarea dată de instanța de fond și neanalizată de cea de apel noțiunii "toate societățile beneficiare ale divizării", reducând-o în mod artificial și nepermis doar la societățile cărora li s-au transmis elemente de activ patrimonial, în condițiile în care însuși textul art. 243 alin. (3) prevede că toate societățile beneficiare sunt răspunzătoare pentru obligația în cauză și distinge exclusiv cu privire la întinderea obligației de răspundere, astfel: în limita activelor nete transferate, primite de fiecare societate implicată în divizare și în mod nelimitat, în cazul societății în pasivul căreia a intrat obligația.

Ca mijloc de protecție a creditorilor, alin. (3) al art. 243 trebuie să fie interpretat, a susținut recurenta, în sensul că instituie răspunderea societăților implicate în divizare, proporțional cu cotele de activ net distribuite potrivit proiectului de divizare, iar o asemenea răspundere va funcționa ori de câte ori un creditor social nu va putea să își valorifice creanțele sale de la societatea în pasivul căreia au intrat acestea - care, în virtutea gajului general al creditorilor sociali asupra patrimoniului său, răspunde nelimitat. De asemenea, a mai arătat că această interpretare doctrinară are în vedere prevederile Directivei nr. 82/891/CEE din 17 decembrie 1982 (din care a citat art. 12), instanțele române fiind chemate să interpreteze textul de lege intern în lumina scopului și în vederea atingerii obligației de rezultat impusă de Directivă, în așa fel încât creditorii să fie protejați, iar divizarea să nu le afecteze negativ interesele, prin angajarea în solidar a răspunderii societății divizate și a celei căreia îi este transferată obligația potrivit proiectului de divizare, în ipoteza în care creditorul nu își poate satisface creanța față de societatea căreia obligația îi este transferată. De aceea, a apreciat că noțiunea de societăți beneficiare ale divizării nu o poate exclude pe societatea care profită de divizarea parțială, prin eliminarea unei datorii din patrimoniul său.

Totodată, recurenta-reclamantă a mai susținut că nu poate fi primită interpretarea în sensul că ar exista o rațiune pentru care societatea de la care se transferă o parte din patrimoniu nu ar fi răspunzătoare pentru plata datoriei creditorului social anterior divizării, dacă păstrează active nete, întrucât modificarea gajului general al creditorului social al societății supuse divizării nu poate crea o situație dezavantajoasă pentru creditorul confruntat cu o divizare parțială, mai ales în condițiile în care activul net transmis societății special înființate pentru a prelua o datorie prin procedeul divizării parțiale nu depășește valoarea nominală a datoriei estimate de societatea divizată. Or, în speță, această recurentă consideră esențială împrejurarea că partea desprinsă din patrimoniul societății supuse divizării, transmisă societății create prin divizare nu îi acoperă integral creanța, emolumentul activului net transmis SC C.A. SRL fiind influențat de dolul SC C. Brăila SA, care a prelungit durata procesului prin inițierea unui litigiu distinct. De aceea, în raport de probatoriul administrat cu privire la valoarea reală actualizată a creanței deduse judecății în litigiul de față, a apreciat că este incident art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care impune verificarea în contradictoriu cu toate societățile implicate în divizare a posibilității de realizare a creanței disputate.

În altă ordine de idei, recurenta a apreciat că divizarea realizată în timpul derulării procesului care are ca obiect o datorie, unită cu împrejurarea că prezentul litigiu nu a fost inclus în Proiectul de divizare, este expresia fraudării drepturilor sale, în calitate de creditor social al societății divizate. Susținând și că nu putea exercita opoziția la divizare, deoarece creanța sa era scadentă la data publicării proiectului de divizare, autoarea căii de atac a precizat că înțelege să își valorifice dreptul de creanță prin chemarea în judecată a SC C. Brăila SA, potrivit prevederilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, așa încât a solicitat ca cele două intimate-pârâte să fie obligate în solidar la plata datoriei.

Prin recursul său, recurenta-pârâtă SC C.A. S.R.L a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active, admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a SC C. Brăila SA, întemeiată pe inexistența unui raport juridic între părți, admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, admiterii celor trei excepții de inadmisibilitate invocate cu privire la cererea privind plata de despăgubiri și dobânzi formulată de reclamantă la data de 11 februarie 2009 în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului de a cere despăgubiri constând în rata inflației pentru perioada anterioară cu 3 ani datei formulării cererii din 11 februarie 2009.

După ce a prezentat pe larg aspecte privind cronologia și situația judecării excepțiilor și a fondului cauzei, recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, calificând o cerere depusă de reclamantă fără respectarea formelor de procedură.

Astfel, a susținut că instanța de apel a apreciat în motivarea deciziei sale că cererea precizatoare având ca obiect despăgubiri ivite după darea hotărârii are alt temei de drept (art. 132 alin. (1) C. proc. civ.) decât cel indicat de reclamantă (art. 294 alin. (2) C. proc. civ.), încălcând nu numai principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar și pe cel al contradictorialității, cât timp nu a pus în discuție calificarea ei.

Recurenta-pârâtă a criticat raționamentul instanței de apel, apreciind că aceasta nu se putea substitui voinței părții care a înțeles să formuleze o cerere având ca obiect dobânzi ivite după darea hotărârii primei instanțe întemeiată pe art. 294 C. proc. civ. De altfel, a arătat că o modificare a acțiunii, întemeiată pe art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ar fi inadmisibilă, așa încât a apreciat că instanța de apel a făcut o eroare care intră sub incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Iar o pronunțare a instanței de apel asupra acestei cereri, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a formulat apel pe acest aspect, constituie o încălcare a principiului non reformatio in pejus, instanța fiind datoare să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse apelul său și al SC C. Brăila SA în raport de modul de soluționare a excepțiilor de inadmisibilitate a cererii depuse de reclamantă la data de 11 februarie 2009 și a fondului.

Astfel, această recurentă a precizat că în combaterea cererii privind acordarea de despăgubiri ivite după darea hotărârii în primă instanță, depusă de reclamantă la data de 11 februarie 2009, a invocat, alături de SC C. Brăila SA excepțiile inadmisibilității, în raport de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., de art. 294 alin. (2) C. proc. civ. și de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care au fost soluționate de instanța de fond cu nerespectarea prevederilor legale și au atras astfel formularea de critici în apel, distincte - rămase însă neexaminate de către instanța de apel.

Referindu-se la inadmisibilitatea cererii de despăgubiri, din perspectiva art. 132 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat că formularea unei cereri întemeiate pe art. 132 alin. (1) C. proc. civ. în rejudecare este nu doar tardivă, întrucât este depusă după prima zi de înfățișare, dar încalcă și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care impun limitele rejudecării, ce nu pot fi depășite.

Astfel, a susținut că este eronat considerentul reținut de către instanța de apel, potrivit căruia efectul casării Deciziei civile nr. 940/2001 ar consta în reluarea procedurii de la actul de sesizare, subliniind că, în realitate, efectul pe care curtea de apel ar fi trebuit să-l aibă în vedere era acela de rejudecare a apelului, iar nu a fondului, dosarul fiind trimis Curții de Apel București. Pe de altă parte, a apreciat recurenta-pârâtă, că în urma casării cu trimitere, judecata nu reîncepe de la primul act, ci de la prima zi de înfățișare. Subsumat aceluiași motiv de recurs, SC C.A. SRL a mai invocat faptul că instanța de apel nu a motivat în drept admiterea cererii de chemare în judecată.

Dezvoltând motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit cererea depusă de reclamantă la data de 11 februarie 2009, transformând-o dintr-una vizând despăgubiri și dobânzi ivite după darea hotărârii, întemeiată pe art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (redactată de avocat), într-una modificatoare a cererii inițiale, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., numai pentru a putea da sens silogismului logico-juridic expus în motivarea deciziei atacate.

Această recurentă a apreciat că respectiva cerere nu putea fi una modificatoare, pentru că însăși reclamanta a indicat obiectul său ca fiind despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și dobânda datorată de la data scadenței, 21 decembrie 1998 și până la plata integrală a creanței actualizate și și-a întemeiat-o în drept pe art. 294 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, chiar depunerea sa direct în apel confirmă scopul avut în vedere. Mai mult decât atât, așa cum a reținut instanța de apel, prin cererea introductivă reclamanta și-a rezervat dreptul de a formula cerere în despăgubiri constând în dobânda legală pe cale separată și, până la împlinirea termenului prevăzut de art. 134 C. proc. civ., aceasta nu a formulat o astfel de cerere, astfel încât nu o mai putea promova în apel.

Motivând în mod amplu afirmațiile subsumate ipotezei pe care art. 304 pct. 9 C. proc. civ. o reglementează, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat, în primul rând, că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 315 C. proc. civ. în soluționarea excepțiilor noi, absolute, invocate în fond după casare.

Astfel, a recunoscut că, în raport de dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare ce a calificat natura juridică a dreptului de creanță disputat, excepțiile invocate înainte de pronunțarea deciziei de casare nu mai pot fi susținute în rejudecare, limitarea fiind impusă de prevederile de art. 315 C. proc. civ., fiind însă pe deplin admisibil să se invoce excepții noi, determinate de o nouă situație de fapt stabilită prin schimbarea calificării juridice a cererii introductive și a cadrului procesual.

Recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a susținut că, după cum rezultă din motivarea instanței supreme din decizia de casare, dezlegarea problemei de drept a calității procesuale active s-a raportat la argumentele formulate de reclamantă și la titlul legal care o îndreptățea să introducă acțiunea, însă situația de fapt procesuală, prin raportare la care instanța de recurs s-a pronunțat, s-a schimbat la rejudecare.

A mai apreciat recurenta că prevederile art. 315 C. proc. civ. trebuie interpretate stricto sensu, în sensul că problemele de drept și necesitatea administrării unor probe sunt cele două situații în care instanțele de rejudecare fond sunt obligate să țină cont de dispozițiile instanței de recurs, așa încât invocarea unor excepții noi nu se încadrează în situațiile limitativ prevăzute de acest text legal, ele fiind astfel admisibile.

În continuare, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a apreciat că instanța de prim control judiciar a aplicat în mod greșit prevederile legale în verificarea soluției date de instanța de fond cu privire la excepțiile invocate.

Referindu-se la excepția lipsei calității procesuale active, SC C.A. SRL a precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra acesteia, după ce a calificat dreptul dedus judecății ca fiind unul de creanță izvorât din H.G. nr. 184/1997 și din cele două protocoale încheiate de SC C. Brăila SA și respectiv SC C. Buzău SA cu A.N.P.A.

Totuși, autoarea căii de atac a afirmat că excepția pe care a înțeles să o invoce este diferită de cea avută în vedere de instanțe în primul ciclu procesual, sub următoarele aspecte: ea are în vedere noua calificare a naturii juridice dată de instanța de recurs, și anume aceea de drept de creanță, persoana care a invocat-o este alta față de cea din primul ciclu procesual, cadrul procesual fiind la rândul său diferit: dacă în primul ciclu procesual, excepția a fost invocată de pârâta SC C. Brăila SA, în contradictoriu cu reclamanta SC C. Buzău SA și pârâta S.N.P.A. SA, în al doilea ciclu procesual, excepția a fost ridicată de SC C.A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC C. Buzău SA și pârâta SC C. Brăila S.A.; și temeiurile de fapt sunt altele, deoarece excepția a fost invocată strict în legătură cu situația procesuală nou-creată prin scoaterea din cauză a pârâtei S.N.P.A. SA și cu noua natură juridică a dreptului reclamantei, stabilită de instanță.

Reiterând susținerile expuse deja, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a apreciat că excepția este nu doar admisibilă, ci și întemeiată, deoarece temeiurile invocate de reclamantă pentru acțiunea sa nu poate fi aplicat, cât timp nu există niciun raport juridic obligațional direct între reclamantă și SC C. Brăila SA.

Astfel, a arătat că prin H.G. nr. 184/1997 s-a produs o reorganizare a unei instituții de drept public în mai multe organizații de drept privat, ce nu puteau dobândi drepturi și obligații reciproce, deoarece transferul de patrimoniu poate avea loc doar între societatea mamă și societățile apărute în urma reorganizării, cu respectarea prevederilor art. 49 din Decretul nr. 31/1954.

Indicând procesele juridice impuse de acest act normativ, respectiv transformarea unor sucursale a unei regii autonome de stat în persoane juridice, societăți comerciale cu capital de stat și apoi, divizarea patrimoniului acestei entități și înființarea mai multor societăți comerciale supuse regimului juridic de drept comun, recurenta a apreciat că acestea nu doar că au preluat patrimoniile fostelor sucursale ale regiei autonome, ci au și căpătat personalitate juridică distinctă și independență organizatorică, decizională și funcțională față de A.N.P.A. - R.A.

A mai subliniat însă că prin actele juridice întocmite în temeiul hotărârii de Guvern evocate s-au stabilit modalități de distribuire a patrimoniului numai între A.N.P.A. și societățile nou-înființate, neexistând nicio prevedere legală care să permită transferuri de patrimonii între societățile rezultate în urma divizării și, așadar, apariția unor drepturi de creanță directe între două societăți nou-înființate.

Prin urmare, a afirmat această recurentă că raporturile juridice create prin H.G. nr. 184/1997 s-au născut numai între S.N.P.A. SA, succesoarea A.N.P.A. - R.A. și fiecare dintre societățile de tip C. constituite, ceea ce contrazice teza instanței de apel.

Așadar, dreptul de creanță acordat SC C. Buzău SA avea o obligație corelativă a R.A. A.N.P.A., însă reclamanta a renunțat la judecata cauzei în contradictoriu cu această pârâtă, dispărând astfel elementul mediat al raporturilor juridice dintre reclamantă și copârâta SC C. Brăila SA, aspect care constituie un temei de admitere a excepției.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut că datorită schimbării naturii juridice a dreptului dedus judecății, excepția prescripției extinctive a dreptului de creanță al reclamantei era o excepție nouă, pe deplin admisibilă, așa încât ar fi trebuit examinată și pe fondul ei, instanța de apel aplicând însă în mod greșit prevederile art. 315 C. proc. civ. Iar în ceea ce privește data nașterii dreptului de creanță, a susținut că aceasta nu poate fi data încheierii protocolului - care nu are caracter constitutiv de drepturi -, ci data înființării SC C. Buzău SA căreia îi lipsea, așa cum se pretinde, o parte din patrimoniul său (capitalul social), respectiv data de 3 iunie 1997, în raport de care soluția legală era cea de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

În ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, întemeiată pe inexistența unui raport juridic cu reclamanta, autoarea recursului a afirmat că aceasta este rezultat al unei greșite aplicări a legii, deoarece prin H.G. nr. 184/1997 s-au creat raporturi juridice numai între entitatea juridică inițială și cele nou-născute, nu și între societățile care nu existau înainte de apariția respectivului act normativ. Așadar, recurenta a susținut că un drept de creanță născut între entitatea inițială (A.N.P.A. - R.A.) și SC C. Buzău SA, în baza H.G. nr. 184/1997, nu poate fi opozabil unui terț ce nu exista anterior apariției acestui act normativ.

Ultima critică a recurentei vizează aplicarea greșită a legii în privința actualizării creanței solicitate de reclamantă și pornește de la faptul că pretinsul drept de creanță rezultă în urma unei reorganizări (divizări), fiind de fapt o parte din patrimoniul (activul net) contabil al unei noi societăți. Or, autoarea căii de atac a susținut că un astfel de patrimoniu (care este egal cu capitalul social) al societăților nou-înființate nu se actualizează, pentru că ar trebui să se actualizeze valoarea contabilă a acestei părți de patrimoniu cu efecte asupra valorii capitalului social al societății nou-înființate (SC C. Buzău SA). A mai arătat că actualizarea ori o altă formă de compensare a sumei de 914.816,8 RON nu este prevăzută în niciunul dintre actele juridice încheiate în cadrul reorganizării A.N.P.A. - R.A., astfel că instanțele au încălcat fie prevederile H.G. nr. 184/1997, fie art. 969 C. civ., care consacră principiul forței obligatorii a contractului, riscul comercial al deprecierii valorii obligației trebuind să fie suportat de creditorul care nu s-a asigurat contractual.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a mai arătat că cererea de despăgubiri constând în actualizarea sumei principale este prescriptibilă extinctiv, însă instanța de apel a apreciat că în mod corect a considerat tribunalul că aceste despăgubiri se supun termenului de prescripție incident dreptului principal. De aceea, a susținut că situația despăgubirilor - constând în actualizarea debitului principal și dobânzi - a fost judecată în mod diferit de curtea de apel, fără nicio motivație, apreciind despăgubirile constând în actualizare ca accesorii ale debitului principal. A susținut și că au fost încălcate dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958 care stabilește că drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor, sunt prescriptibile extinctiv.

Prin calea de atac promovată, recurenta SC C. Brăila SA a solicitat în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel și, în subsidiar, modificarea sa, în sensul admiterii excepțiilor invocate.

Ca prim motiv de casare, a susținut că soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale active este nelegală, iar instanța de apel nu a analizat criticile privind greșita respingere ca inadmisibilă a excepției lipsei calității procesuale active, ceea ce atrage incidența art. 312, coroborat cu art. 304 pct. 7 și art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă SC C. Brăila SA a precizat că prima instanță a respins, ca inadmisibilă, excepția lipsei calității procesuale active prin Încheierea din data de 4 aprilie 2011, în raport de efectele Deciziei nr. 3127 din 20 iunie 2003 a Înaltei Curți, soluția fiind păstrată de instanța de apel, printr-o decizie insuficient motivată, care a exclus orice analiză a argumentelor de fapt și de drept invocate în susținerea admisibilității, respectiv a temeiniciei excepției, fapt care încalcă art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Așa fiind, a apreciat că unicul argument reținut de instanța de apel, potrivit căruia instanța supremă a statuat deja cu putere de lucru judecat asupra excepției lipsei calității procesuale active, i-a îngrădit dreptul ca, în rejudecare, să reitereze aceeași excepție, dar sub o altă cauză juridică, diferită de prima. În subsidiar, această recurentă a arătat și că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 315 C. proc. civ. în privința acestei excepții noi invocate în fond, după casare, întrucât dezlegarea instanței supreme din ciclul procesual anterior nu putea purta decât asupra acelor aspecte ce au făcut obiectul învestirii sale. Astfel, a arătat că Înalta Curte s-a raportat la calificarea greșită dată de instanțe naturii dreptului dedus judecății, ce privea "o cotă-parte din beneficiul unității", iar prin întâmpinarea depusă în rejudecare a invocat o excepție diferită decât cea soluționată irevocabil de instanța supremă, întemeiată de data aceasta pe inexistența unor raporturi juridice directe între reclamantă și pârâtele în cauză, aspecte distincte de cele dezlegate irevocabil. Or, recurenta a considerat că nu îi pot fi opuse cu putere de lucru judecat decât acele considerente ale excepției analizate de instanța de judecată, și nu o unică excepție a lipsei calității procesuale active indiferent de cauzele juridice care o susțin, însă instanța de apel nu a analizat sub nicio formă noile argumente pe care excepția se baza, așa încât a apreciat că soluția care se impune este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare.

Tot ca motiv de casare, recurenta-pârâtă SC C. Brăila SA a arătat că soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este nelegală și netemeinică, fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 312 coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, a precizat că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca inadmisibilă prin Încheierea din data de 4 aprilie 2011 a Tribunalului București, în raport de efectele Deciziei nr. 3127 din 20 iunie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluția fiind păstrată în apel. Recunoscând că instanța de apel a reținut, totuși, admisibilitatea excepției, această recurentă a subliniat că decizia nu cuprinde nicio analiză a argumentelor invocate în susținerea temeiniciei sale, respectiv motivele pentru care acestea au fost înlăturate, deși și această excepție era diferită față de cea soluționată prin Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003 a Înaltei Curți.

În această ordine de idei, a subliniat că prin excepția prescripției a arătat că reclamanta tinde să își valorifice dreptul de creanță stabilit prin protocol, iar nu o cotă-parte din beneficiul unității, în cadrul distribuirii lui, dar și că temeiul juridic al acțiunii - H.G. nr. 184/1997 și art. 4, 889 și urm. C. com. - este clar exprimat în acțiune, așa încât, față de data intrării în vigoare a H.G. nr. 184/1997, 3 iunie 1997, a apreciat că cererea formulată de reclamantă la data de 8 ianuarie 2001 este prescrisă, însă niciunul dintre aceste argumente nu a fost analizat de instanța de judecată, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului excepției invocate, soluția astfel pronunțată fiind nelegală, făcând controlul judiciar să devină imposibil. În acest context, a apreciat că greșit s-a considerat, ca dată a nașterii dreptului de creanță, momentul încheierii Protocolului din 25 mai 1998, de vreme ce reclamanta a declarat în mod constant pe parcursul procesului că dreptul său de a încasa sumele s-a născut în patrimoniul său în baza H.G. nr. 184/1997.

O ultimă critică, pe care autoarea căii de atac a circumscris-o art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează nelegalitatea soluția instanței de apel prin care cererea reclamantei având ca obiect despăgubiri și dobândă a fost calificată ca fiind o cerere întemeiată pe art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cât timp nu a pus această calificare juridică în discuția părților, fiind încălcate astfel principiile contradictorialității, oralității și dreptul la apărare.

Această recurentă a expus pe larg, în ordine cronologică, actele de procedură ale reclamantei-intimate, dar și apărările sale, subliniind că cererea evocată mai sus a fost constant întemeiată pe art. 294 alin. (2) C. proc. civ. și doar în subsidiar pe art. 132 C. proc. civ., apreciind că prin calificarea acesteia, instanța de apel nu doar că a ignorat voința expresă a părții și, prin urmare, principiul disponibilității, dar a și schimbat cauza juridică a cererii cu judecata căreia a fost învestită.

Această recurentă a precizat că își menține argumentele prezentate în susținerea celor trei excepții de inadmisibilitate invocate cu privire la cererea reclamantei având ca obiect despăgubiri constând în rata inflației și dobânzi, ele urmând a fi analizate ca atare numai în situația în care dezlegarea ce va fi dată de instanța supremă va face o astfel de soluție posibilă.

Cele trei excepții, pe larg motivate în ciclurile anterioare, privesc inadmisibilitatea formulării de cereri noi în apel privind plata de despăgubiri și dobânzi, inadmisibilitatea judecării în fond, după casarea cu trimitere, a unei cereri de despăgubiri și dobânzi care nu a figurat în acțiunea inițială și inadmisibilitatea cererii de acordare de despăgubiri și dobânzi ivite anterior pronunțării hotărârii de către prima instanță.

Ca prim motiv de modificare a deciziei atacate, circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ., SC C. Brăila SA a arătat că soluția instanței de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru sumele solicitate cu titlu de despăgubiri constând în rata inflației este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor legale incidente și al ignorării art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care stabilește că drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor, sunt supuse prescripției extinctive, termenul de prescripție pentru acțiunile personale prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță fiind de 3 ani.

Această recurentă a considerat interpretarea instanței de judecată în sensul că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri reprezentând rata inflației nu sunt supuse unui termen de prescripție distinct de creanța principală ca fiind vădit neîntemeiată, apreciind că motivarea aduce în discuție un regim juridic distinct al prescripției extinctive în ceea ce privește rata inflației, neconsacrat de lege, respectiv unul de imprescriptibilitate, decurgând din accesorialitate. Așadar, a susținut că interpretarea corectă a dispozițiilor legale impune concluzia că introducerea unei cereri privind creanța principală nu întrerupe cursul prescripției pentru sumele constând în rata inflației, atât timp cât acestea din urmă nu au fost cerute o dată cu cererea principală; în acest context, a arătat că niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu este incidentă.

De aceea, a afirmat că dreptul material la acțiune al reclamantei pentru valorificarea pretențiilor reprezentând rata inflației este prescris pentru perioada mai veche de 3 ani anterior formulării cererii în fața instanței de apel, deci pentru perioada 21 decembrie 1998 - 11 februarie 2006.

Circumscris aceluiași articol - 304 pct. 9 C. proc. civ. -, recurenta a apreciat că și soluția instanței de apel cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, invocată pe considerentul inexistenței unui raport juridic între părți este greșită, deoarece este exclus ca între părți să se nască raporturi juridice atât timp cât acestea nu existau anterior apariției H.G. nr. 184/1997, iar un drept de creanță născut între entitatea inițială, A.N.P.A. - R.A. și cea apărută prin divizare, SC C. Buzău SA, prin H.G. nr. 184/1997, nu poate fi opozabil unui terț ce nu exista anterior apariției acestei hotărâri de Guvern.

La data de 6 martie 2014, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinări, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de cele două pârâte, ca nefondate.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către SC C. Buzău SA și SC C.A. SRL, Înalta Curte reține considerentele ce succed.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi modificată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; totodată, această recurentă a încadrat ambelor motive de nelegalitate evocate mai sus toate dispozițiile atacate ale hotărârii, așa încât ele vor fi examinate în ordinea propusă de autoarea căii de atac.

Prima critică se îndreaptă împotriva soluției, păstrate în apel, dată excepției prescripției dreptului la acțiune pentru sumele solicitate cu titlu de dobândă legală, pentru perioada anterioară datei de 11 februarie 2006, recurenta susținând, în esență, că din interpretarea corectă a art. 1 alin. (2) și a art. 16 din Decretul nr. 167/1958 rezultă că introducerea unei cereri de chemare în judecată pentru valorificarea unei creanțe întrerupe nu doar cursul prescripției acestui drept, ci și al celui accesoriu, atașat celui dintâi, chiar dacă acesta nu a fost pretins.

O asemenea interpretare nu poate fi primită, pentru că ea tinde să contureze un regim juridic de imprescriptibilitate pentru dreptul accesoriu reprezentat de dobânda legală, pe care actul normativ evocat mai sus nu îl recunoaște. Dimpotrivă, art. 1 din Decretul nr. 167/1958 instituie regula prescriptibilității tuturor drepturilor de creanță, prin trecerea unui termen de 3 ani.

Potrivit art. 1 alin. (2) din același decret, o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, iar art. 16 prevede cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive, însă întreruperea cursului prescripției pentru unul din drepturile de creanță (cel principal) nu produce efect întreruptiv și în privința dreptului accesoriu, deoarece în lipsa sesizării instanței pentru valorificarea dobânzii legale, dreptul la acțiune corespunzător acesteia nu a fost exercitat.

Mai mult decât atât, distincția pe care această recurentă o face între dobânda-fruct civil și dobânda-daună nu schimbă regulile prescripției prevăzute la art. 12 din același decret, potrivit cărora în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, iar afirmația că dispozițiile art. 525 C. civ. nu ar fi aplicabile este lipsită de suport, de vreme ce dreptul la plata dobânzilor nu se poate dobândi în același timp cu cel la plata debitului principal, ci numai zi cu zi, prestațiile fiind periodice, indiferent de clasificarea dobânzii, ele având un rol identic: acoperirea aceleiași componente a prejudiciului - paguba efectiv suferită.

De aceea, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat în privința soluției - menținute în apel - de admitere a excepției prescripției pentru dreptul la acțiune privind dobânda legală aferentă perioadei anterioare datei de 11 februarie 2006, după cum nefondată este și critica circumscrisă art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece autoarea căii de atac nu face decât să speculeze o viziune diferită de a sa, prezentată de curtea de apel, fără ca ea să se constituie însă într-o motivare contradictorie ori străină de natura pricinii.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita apreciere a valorii actualizate a creanței, Înalta Curte subliniază că va examina în continuare doar afirmația recurentei SC C. Buzău SA privind încălcarea regulilor care organizează administrarea probelor, nu însă și susținerile care tind spre o reevaluare a expertizei, a cărei consecință ar fi stabilirea unui alt cuantum al despăgubirii - acestea din urmă neputând forma obiect al cenzurii în calea de atac a recursului, în care analiza este limitată, de partea introductivă a art. 304 C. proc. civ., numai la aspectele de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Examinând, așadar, în limitele expuse mai sus, critica acestei recurente, instanța supremă ia act că se contestă omologarea unei variante de calcul, prin care expertul A.D. nu ar fi respectat obiectivul stabilit prin Încheierea de la 1 iunie 2011, iar nu coraportul de expertiză întocmit de expertul T.G., care a actualizat debitul potrivit obiectivului stabilit.

Această susținere este contrazisă de actele dosarului, deoarece raportul de expertiză a răspuns primului obiectiv încuviințat de tribunal prin Încheierea de la 1 iunie 2011, care a constat în actualizarea debitului principal în raport de rata inflației plus dobânda de referință de la data de 21 decembrie 1998 la zi.

Prin urmare, Înalta Curte înlătură afirmația recurentei-reclamante, potrivit căreia s-ar fi încălcat regulile de procedură care organizează modul de administrare a probelor, reținând, așadar, că nu este susținută de realitatea actelor din dosar aserțiunea acesteia, în sensul validării unei expertize care nu a răspuns obiectivului încuviințat, dincolo de faptul că în orice caz judecătorul nu este ținut de o modalitate de calcul agreată de parte sau de expert, putând să înlăture oricare dintre acestea, desigur motivat și în măsura în care raționamentul propus nu este fondat legal.

Iar referirile recurentei-reclamante la opțiunea pentru actualizare prin raportare la alți indici decât cei utilizați de expert nu conturează incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de vreme ce nu a fost indicată vreo normă legală încălcată sau greșit aplicată prin raportarea actualizării la rata inflației, iar nu la dobânda de referință a B.N.R.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte nu va examina măsura în care diferența dintre suma acordată de instanțe, potrivit expertizei și cea la care a ajuns expertul parte al autoarei căii de atac îi produce acesteia din urmă o vătămare, ca urmare a disproporției evidente, dar nici apărările intimatelor care susțin că în realitate diferența maschează tocmai dobânda legală, stinsă parțial ca efect al prescripției, întrucât toate acestea presupun evaluări ale probelor, neîngăduite în recurs.

Prin urmare, este neîntemeiată critica recurentei-reclamante legată de modalitatea de stabilire a valorii actualizate a creanței.

Ultima critică se îndreaptă împotriva soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC C. Brăila SA, autoarea căii de atac invocând încălcarea art. 241¹ alin. (2) și art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 241¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990, "Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză".

Or, contrar celor susținute de recurentă, creanța disputată în litigiul de față a fost transferată către SC C.A. SRL, fiind menționată la pct. 3 din Anexa 7 a Proiectului de divizare, în care se indică în mod limpede părțile litigante și cuantumul acesteia. Referirile recurentei la un alt dosar nu pot fi primite, de vreme ce obiectul acestuia era cu totul altul - nulitatea absolută a pct. 9 din Protocolul încheiat între A.N.P.A. - R.A. și SC C. Brăila SA. Mai mult decât atât, creanța era și acoperită de provizioane, nu doar pentru debitul principal, ci și pentru accesoriile calculate la data divizării, așa încât susținerile autoarei căii de atac vizând reaua-credință a societății divizate sunt nefondate. Totodată, instanța supremă nu poate primi afirmațiile recurentei potrivit cărora reaua-credință ar deriva și din promovarea de către intimata-pârâtă SC C. Brăila SA a unui litigiu distinct, care a determinat suspendarea prezentului proces un timp îndelungat, întrucât principiul constituțional al liberului acces la justiție nu poate fi îngrădit, iar suspendarea unui proces care poartă asupra unor pretenții bănești este o măsură nu doar legitimă, ci și oportună, atunci când în celălalt dosar se pune în discuție însăși validitatea titlului din care izvorăsc pretențiile.

Este, de asemenea, relevant și că recurenta-reclamantă nu a contestat Proiectul de divizare pe căile reglementate de lege - opoziție sau acțiunea în anularea divizării, așa încât nu poate să valorifice în prezentul dosar pe cale incidentală criticile care ar fi trebuit expuse prin intermediul mijloacelor procedurale mai sus menționate, expres prevăzute de lege.

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate nici prevederile art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, deoarece intimata SC C. Brăila SA nu se încadrează în sfera persoanelor a căror răspundere ar putea fi atrasă potrivit acestui text legal, care acordă protecție creditorilor prin raportare la societățile beneficiare ale divizării, adică la cele cărora le-au fost transferate active nete și numai în limita acestora. Or, societatea divizată nu răspunde față de creditorul social pe temeiul invocat de recurentă, ea neavând calitatea de societate beneficiară la care se referă textul de lege menționat anterior.

Ca o consecință, transferul către societatea beneficiară a divizării a activelor și pasivelor societății divizate a condus, pe plan procesual, la o transmisiune a calității procesuale pasive de la SC C. Brăila SA către SC C.A. SRL, așa încât și această critică se dovedește a fi nefondată.

De aceea, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta-reclamantă SC C. Buzău SA este nefondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.A. SRL, instanța supremă reține următoarele:

Această recurentă și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată sau modificată atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, sau atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit lămurit sau neîndoielnic al acestuia, respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Subsumat primului motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a apreciat în motivarea deciziei sale că cererea precizatoare având ca obiect despăgubiri ivite după darea hotărârii are alt temei de drept (art. 132 alin. (1) C. proc. civ.) decât cel indicat de reclamantă (art. 294 alin. (2) C. proc. civ.), încălcând astfel nu numai principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar și pe cel al contradictorialității, cât timp nu a pus în discuție această calificare.

Or, de principiu, calificarea unei acțiuni, cereri sau căi de atac presupune încadrarea actului de procedură într-un alt temei decât cel propus de parte, dar cât timp o asemenea operațiune juridică este expres reglementată de legiuitor, nu poate fi primită afirmația acestei recurente în sensul că ea ar avea aptitudinea de a încălca principiul disponibilității. În ce privește presupusa încălcare a principiului contradictorialității, Înalta Curte reține că nici această critică nu este fondată, de vreme ce chiar copârâta SC C. Brăila SA s-a referit, în cadrul concluziilor orale expuse în fața curții de apel consemnate în practicaua încheierii de amânare a pronunțării din data de 29 aprilie 2013, la posibilitatea - pe care a criticat-o - ca respectiva cerere să fie întemeiată în drept pe dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.; această împrejurare este suficientă pentru a impune concluzia că părțile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu posibilitatea calificării pe temeiul de drept invocat, fără ca în sarcina curții de apel să poată fi reținută vreo încălcare a formelor de procedură.

Iar referirile acestei recurente la încălcarea principiului non reformatio in pejus sunt complet irelevante din perspectiva soluției pronunțate de instanța de apel, care nu a înrăutățit situația niciuneia dintre părți în propria cale de atac, atât timp cât le-a respins, în integralitate.

În motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., SC C.A. SRL a încadrat criticile vizând neindicarea în decizia recurată a motivelor pentru care i-a fost respins apelul în raport de modul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii depuse la data de 11 februarie 2009 și a fondului.

Această critică nu este fondată, întrucât argumentele care au condus instanța de apel spre soluția dată criticilor modului de soluționare a excepției și a fondului sunt expuse la paginile 18, 19 și 20 din decizie, de o manieră limpede și adecvată, care explică în mod clar silogismul judiciar.

Referindu-se la inadmisibilitatea cererii de despăgubiri, din perspectiva art. 132 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat că formularea unei cereri întemeiate pe art. 132 alin. (1) C. proc. civ. în rejudecare este nu doar tardivă, întrucât este depusă după prima zi de înfățișare, dar încalcă și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care impun limitele rejudecării, ce nu pot fi depășite.

Astfel, a susținut că este eronat considerentul reținut de către instanța de apel, potrivit căruia efectul casării Deciziei civile nr. 940/2001 ar consta în reluarea procedurii de la actul de sesizare, subliniind că, în realitate, efectul pe care curtea de apel ar fi trebuit să-l aibă în vedere era acela de rejudecare a apelului, iar nu a fondului, dosarul fiind trimis Curții de Apel București. Pe de altă parte, a apreciat recurenta-pârâtă, că în urma casării cu trimitere, judecata nu reîncepe de la primul act, ci de la prima zi de înfățișare.

În examinarea acestor susțineri, Înalta Curte subliniază că la data de 11 februarie 2009, în fața instanței de apel, SC C. Buzău SA a depus la dosar o cerere de obligare a SC C. Brăila SA și SC C.A. SRL la plata sumei de 6.000.000 RON, reprezentând despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, constând în concret în actualizarea debitului principal și dobânda datorată de la data scadenței, 21 decembrie 1998, și până la plata integrală a creanței reactualizate.

Ulterior, la data de 18 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a pronunțat Decizia comercială nr. 93, prin care a desființat Sentința civilă nr. 1684 din 5 martie 2001 a Tribunalului București, secția comercială, și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

În acest context, raționamentul prezentat de către instanța de apel, deși corect, nu pare să fi fost dus până la capăt, întrucât este evident că în condițiile desființării cu trimitere a sentinței tribunalului, o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 132 C. proc. civ. ar fi putut fi formulată în cadrul judecății de primă instanță, așadar chiar și ulterior datei de 11 februarie 2009, când ea a fost depusă în dosar. Totodată, trebuie subliniat că în urma desființării sau a casării cu trimitere, judecata nu reîncepe în mod obligatoriu de la prima zi de înfățișare, așa cum afirmă recurenta-pârâtă, ci întinderea casării ori a desființării trebuie decelată de la caz la caz, în funcție de motivele reținute în considerentele deciziilor instanțelor de control care pot să plaseze astfel procesul pe premisa sa inițială sau nu. Prin urmare, desființarea sentinței primei instanțe, care soluționase litigiul prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active, plasează procesul pe premisa sa inițială, părțile putând în rejudecare să formuleze, ca în speță, cereri care puteau fi circumscrise ipotezei reglementate de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pornește de la o ipoteză fundamental greșită.

Astfel, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit cererea depusă de reclamantă la data de 11 februarie 2009, transformând-o dintr-una vizând despăgubiri și dobânzi ivite după darea hotărârii, întemeiată pe art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (redactată de avocat), într-una modificatoare a cererii inițiale, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., numai pentru a putea da sens silogismului logico-juridic expus în motivarea deciziei atacate.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, iar nu interpretarea sa greșită.

Această concluzie rezultă în urma interpretării gramaticale a textului legal, din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înțelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.

Mai mult decât atât, actul juridic dedus judecății la care se referă art. 304 pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie cel pe care se întemeiază pretențiile părților, dar în niciun caz un act de procedură al reclamantei, ca în speță.

De aceea, cum recurenta nu a invocat că instanța de apel ar fi schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, iar nu al unui act de procedură, ca efect al unei interpretări greșite a acestuia, instanța supremă reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Motivând în mod amplu afirmațiile subsumate ipotezei pe care art. 304 pct. 9 C. proc. civ. o reglementează, recurenta-pârâtă SC C.A. SRL a arătat, în primul rând, că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 315 C. proc. civ. în soluționarea excepțiilor noi, absolute, invocate în fond după casare, arătând că dacă excepțiile invocate înainte de pronunțarea deciziei de casare nu mai pot fi susținute în rejudecare, este însă pe deplin admisibil să se invoce excepții noi, determinate de o nouă situație de fapt stabilită prin schimbarea calificării juridice a cererii introductive și a cadrului procesual, iar prevederile art. 315 C. proc. civ. trebuie interpretate stricto sensu, în sensul că numai problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe sunt cele două situații în care instanțele de rejudecare fond sunt obligate să țină cont de dispozițiile instanței de recurs.

Analizând susținerile vizând excepția lipsei calității procesuale active, Înalta Curte reține că aceasta a fost dezlegată irevocabil, prin Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003, în considerentele căreia s-a constatat că reclamanta își valorifică dreptul de creanță stabilit prin Protocoalele nr. X2 din 25 septembrie 1998 și nr. X3 din 26 noiembrie 1998, nu o cotă din beneficiul unității, dar și că lipsa calității nu poate fi dedusă din contractul de cesiune a creanței, deoarece creanța în litigiu a reintrat în patrimoniul reclamantei prin Contractul nr. X4 din data de 27 octombrie 2000, notificat debitorului pe parcursul procesului.

În continuare, Înalta Curte ia act de afirmația autoarei căii de atac, potrivit căreia excepția pe care a înțeles să o invoce este diferită de cea avută în vedere de instanțe în primul ciclu procesual, sub următoarele aspecte: ea are în vedere noua calificare a naturii juridice dată de instanța de recurs, și anume aceea de drept de creanță, persoana care a invocat-o este alta față de cea din primul ciclu procesual, cadrul procesual fiind la rândul său diferit: dacă în primul ciclu procesual, excepția a fost invocată de pârâta SC C. Brăila SA, în contradictoriu cu reclamanta SC C. Buzău SA și pârâta S.N.P.A. SA, în al doilea ciclu procesual, excepția a fost ridicată de SC C.A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC C. Buzău SA și pârâta SC C. Brăila S.A.; și temeiurile de fapt sunt altele, deoarece excepția a fost invocată strict în legătură cu situația procesuală nou-creată prin scoaterea din cauză a pârâtei S.N.P.A. SA și cu noua natură juridică a dreptului reclamantei, stabilită de instanță.

Însă, niciunul dintre aceste argumente, prezentate în susținerea excepției reiterate, nu are caracter de noutate; toate aceste aspecte au fost deja tranșate irevocabil, iar autoarea căii de atac nu propune altceva decât, sub aparența unor susțineri noi, repunerea în discuție a acelorași chestiuni, tranșate irevocabil și intrate, așadar, în puterea de lucru judecat. Nu s-a stabilit prin decizia de casare o nouă natură juridică a dreptului reclamantei, care să justifice reiterarea aceleiași excepții a lipsei calității procesuale active, deja soluționate: el a fost și a rămas un drept de creanță, decizia explicând doar mai limpede mecanismul nașterii sale. De asemenea, autorul excepției nu este decât un succesor al celui care a invocat-o în primul ciclu procesual, care a preluat procedura din stadiul în care se afla, fiindu-i pe deplin opozabile, dar și obligatorii, chestiunile de drept dezlegate, care părților li se impun cu forța prezumției absolute.

Considerente de natură similară conduc către aceeași concluzie în ceea ce privește soluția primei instanțe, păstrată în apel, dată excepției prescripției.

În ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, întemeiată pe inexistența unui raport juridic cu reclamanta, autoarea recursului a afirmat că aceasta este rezultat al unei greșite aplicări a legii, deoarece prin H.G. nr. 184/1997, s-au creat raporturi juridice numai între entitatea juridică inițială și cele nou-născute, însă Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a indicat niciun text de lege care să fi fost greșit aplicat de către instanța de apel în prezentarea raționamentului său.

De asemenea, nici ultima critică a acestei recurente, care vizează aplicarea greșită a legii în privința actualizării creanței solicitate de reclamantă, nu a cuprins niciun text de lege încălcat sau greșit aplicat, așa încât nici această susținere nu poate fi primită; dimpotrivă, curtea de apel a prezentat în mod amplu și convingător argumentele care au justificat măsura actualizării creanței, respectiv păstrarea valorii sale reale, în scopul reparării integrale a prejudiciului.

De aceea, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta-pârâtă SC C.A. SRL este nefondat, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția lipsei de interes a recursului promovat de către recurenta-pârâtă SC C. Brăila SA, asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reține următoarele:

Înțeles ca una din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmărește prin declanșarea procedurii judiciare.

El trebuie să fie legitim, născut, direct și actual.

Or, în speță, SC C. Brăila SA se situează pe poziția părții care a câștigat procesul, de vreme ce acțiunea formulată împotriva sa a fost respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În considerarea acestor argumente, dar și a împrejurării că recursul declarat de recurenta-reclamantă urmează să fie respins, recurenta-pârâtă SC C. Brăila SA nu justifică interes în promovarea căii de atac, motiv pentru care excepția invocată din oficiu se dovedește a fi întemeiată, iar recursul urmează să fie respins ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC C. Buzău SA Buzău și de pârâta SC C.A. SA Brăila împotriva Deciziei civile nr. 149/2013 din 30 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâta SC C. Buzău SA Brăila împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2014.

Procesat de GGC - AZ