Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1904/2014

Ședința publică din 13 iunie 2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1381 din 15 mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. 3613/105/2010, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes, a lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității acțiunii, a unanimității, a lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție.

Totodată, a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții V.A., P.D., F.E., I.M., în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA, obligând pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 533.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 1025 mp situat în Ploiești, jud.Prahova - identificat potrivit raportului de expertiză (completare) întocmit de ing. P.A. -, proprietatea reclamanților, imposibil de restituit în natură.

Prin aceeași sentință, tribunalul a admis în parte cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție și, în consecință, a constatat că pârâta este constructor de bună credință al imobilelor construcții situate pe terenul de 1025 mp situat în Ploiești, jud. Prahova, descrise în cuprinsul expertizei tehnice construcții ing. M.G., teren aparținând pârâtei și a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei suma de 533.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 1025 mp situat în Ploiești, jud. Prahova, imposibil de restituit în natură reclamanților.

A fost respins ca neîntemeiat capătul acțiunii precizate privind obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul de 1025 mp situat în Ploiești, jud. Prahova, precum și capetele cererii reconvenționale precizate privind constituirea în favoarea pârâtei a unor servituți de trecere, de vedere, de exploatare a construcțiilor, a obligării reclamanților privind contravaloarea construcțiilor, a rețelelor de utilitate.

În motivarea sentinței, s-a reținut că, prin actul de vânzare nr. 6694 din 29 septembrie 1926, numiții P.D. și P.A. au dobândit imobilul situat în Ploiești, având un teren de circa 1025 mp și construcții, constând într-o prăvălie, două corpuri de construcție, o magazie, un grajd.

Reclamanții din prezenta cauză au probat calitatea de succesori ai proprietarilor P.D. și P.A., conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar, calitate în care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul constând în construcție și teren de 1025 mp situat în Ploiești.

Prin Dispoziția nr. 5464 din 5 octombrie 2006, au fost respinse cererile reclamanților privind restituirea în natură a imobilului, motivându-se că terenul a fost donat statului, donație nedesființată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar în ceea ce privește construcția nu s-a făcut dovada preluării abuzive a acesteia.

Tribunalul a mai reținut că, prin Sentința civilă nr. 3995 din 04 mai 2007 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți împotriva Consiliului Local Ploiești și s-a constatat nulitatea absolută a donației privind imobilul situat în Ploiești, reținându-se că o asemenea donație a fost nulă absolut, în condițiile în care nu a existat intenția reală a autorilor reclamanților de a gratifica autoritățile locale privind imobilul în litigiu, ce fusese propus pentru expropriere în urma adresei nr. 1268 din 08 februarie 1978.

S-a reținut, totodată, că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață totală de 9068 mp și construcții constând în ateliere, birouri, garaj, depozit de carburanți, platformă betonată, figurează în patrimoniul pârâtei, ca urmare a privatizării SC A.T.M. SA efectuate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Din raportul de expertiză topometrică ing. P.A., inclusiv completarea la raport, a rezultat că terenul în litigiu are suprafața de 1025 mp, parte din suprafața totală de 9068 mp aparținând pârâtei, fiind unul și același cu terenul descris în actul de vânzare nr. 6694/1926, oferta de donație din 1978, teren pe care se află construcțiile aparținând pârâtei, respectiv atelier, stație de spălare, decantor, separator, rampă, un corp de construcție de aerisire, reziduuri combinate, având o valoare de 533.000 RON.

Totodată, din raportul de expertiză tehnică construcții ing. M.G. a reieșit că imobilele construcții în litigiu edificate de către pârâtă în perioada 1983 - 2000 constau într-un atelier, o stație de spălare, bazin decantor, separator de grăsimi, depozit de carburanți, rampă pentru depozitare, cămine pentru vizitarea rezervoarelor, distribuirea combustibilului, pompe de alimentare, platforme betonate, rețele de canalizare, de alimentare cu apă, electrice, în valoare totală de 126.900 RON, menționându-se că nu mai există pe teren niciuna dintre construcțiile descrise în actul de vânzare nr. 6694/1926.

Ca atare, s-a reținut că, atât timp cât autorii reclamanților au avut calitatea de proprietari ai imobilul în litigiu, constând într-un teren de 1025 mp și construcții care, în prezent, nu mai există, imobil ce a făcut obiectul unei donații constatate ca fiind nulă absolut, pe cale judecătorească, imobilul a făcut obiectul unei preluări abuzive de către stat în integralitatea sa, deoarece nu există nicio dovadă la dosar care să ateste manifestarea de voință a reclamanților sau a autorilor acestora de a transmite dreptul de proprietate, printr-un act juridic valabil, în favoarea statului, în timpul regimului comunist, iar în lipsa unei asemenea transmiteri a fost imposibilă dobândirea în patrimoniul statului a unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu.

De altfel, în condițiile în care terenul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat în timpul regimului comunist, fără niciun titlu valabil, iar ulterior anului 1990, statul prin instituțiile sale a procedat la înstrăinarea terenului în litigiu în urma unei privatizări a unei societăți cu capital integrai de stat în favoarea pârâtei, la data dobândirii terenului de către pârâtă, statul prin organismele sale, se afla în imposibilitate legală să transmită în favoarea pârâtei în mod valabil un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, caz în care pârâta, la rândul său, a fost în imposibilitate să dobândească un asemenea drept asupra terenului în litigiu, teren pe care îl ocupă abuziv, fiind obligată să îi despăgubească pe pârâți cu contravaloarea acestuia de 533.000 RON.

Faptul că, inițial, reclamanții au formulat cereri de restituire în natură a terenului în litigiu în baza Legii nr. 10/2001, cereri respinse prin Dispoziția nr. 5464/2006, iar Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ care reglementează modalitatea de restituire a terenurilor preluate abuziv de către stat în timpul regimului comunist, de acordare a unor despăgubiri în cazul imposibilității restituirii în natură a acestor imobile, nu înseamnă în mod automat că reclamanții nu au dreptul să promoveze pe calea dreptului comun o acțiune în revendicare, având ca obiect, inclusiv plata contravalorii terenului în litigiu, întrucât Legea nr. 10/2001 conferă posibilitate reclamanților de a-și valorifica anumite drepturi prin intermediul unei proceduri speciale, în funcție de principiul disponibilității părților, fiind imposibil ca emiterea unui act normativ cu caracter special să înlăture însuși dreptul reclamanților de a emite anumite pretenții pe calea dreptului comun, mai ales că actul normativ care constituie dreptul comun aplicabil în materia dreptului de proprietate, instituind anumite principii cu caracter general valabile este Codul Civil și nicidecum o anumită lege cu caracter special.

Mai mult chiar, în condițiile în care reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, teren care a aparținut autorilor acestora, preluat fără niciun titlu de către stat și aflat în posesia pârâtei, iar pârâta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate asupra acestui teren de la adevărații proprietari, înseamnă că reclamanții au dreptul să promoveze o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, invocând actul lor de proprietate față de pârâtă, mai ales că în vederea comparării titlurilor de proprietate devin aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv Codul Civil și nicidecum orice altă lege specială privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945 - 1989, respectiv Legea nr. 10/2001.

Dacă s-ar considera că reclamanții ar fi în imposibilitate de a-și valorifica pretențiile, în principiu, pe calea dreptului comun, prin intermediul acțiunii în revendicare și că numai Legea nr. 10/2001 ar reprezenta singurul act normativ care instituie în favoarea foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora dreptul de a-și redobândi imobilele preluate abuziv de către stat fără titlu, ar însemna ca reclamanții să se afle în imposibilitate de a-și revendica vreodată pe calea dreptului comun bunurile imobile preluate abuziv de către stat de la autorii lor, având ca efect imposibilitatea acestora de a se adresa unei instanțe judecătorești în scopul valorificării dreptului de proprietate, o încălcare a drepturilor fundamentale recunoscute de Constituția României, de dreptul intern, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constând în liberul acces la justiție, la respectarea dreptului de proprietate, ceea ce este inadmisibil.

În realitate, Legea nr. 10/2001 constituie, datorită prevederile sale, procedurii pe care o reglementează, o lege cu caracter special, limitată în timp, producând efecte în anumite perioade de timp, neinstituind în favoarea persoanelor îndreptățite un drept imprescriptibil de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv, ci limitat la anumite termene de decădere, aspecte care demonstrează caracterul special al acestui act normativ, instituirea unei proceduri administrative cu caracter special, obligatorie în anumite perioade de timp, în raport de anumite categorii de imobile, caracter care nu înlătură, nu exclude invocarea unui drept de proprietate prin intermediul dreptului comun în cazul în care moștenitorii foștilor proprietari înțeleg să acționeze, pe cale judecătorească, în vederea redobândirii bunurilor de care au fost deposedați autorii lor.

Tribunalul a apreciat că pretențiile reclamanților privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în litigiu de 1025 mp sunt neîntemeiate, deoarece, în realitate, terenul nu este liber, fiind imposibil să fie restituit în materialitatea sa, datorită amplasării construcțiilor aparținând pârâtei, construcții care prin însăși natura lor, reprezintă imobile de sine stătătoare, nefiind susceptibile de desființare, servind în exclusivitate desfășurării activității specifice a pârâtei, motiv pentru care acestea au fost edificate cu bună-credință de către pârâtă în calitate de dobânditoare de drepturi a fostei societăți comerciale A.T.M. SA, aparținând în proprietate exclusivă pârâtei.

Totodată, tribunalul a reținut că apărările pârâtei în sensul că a dobândit în mod legal un drept de proprietate asupra terenului în litigiu în baza unui act de proprietate opozabil reclamanților, necontestat de către aceștia, fiind cea care și-a intabulat dreptul de proprietate nu pot fi avute în vedere, întrucât, chiar dacă pârâta a fost de bună-credință la data încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare, acte adiționale, aceasta s-a aflat în imposibilitate legală de a dobândi efectiv un drept de proprietate asupra terenului în litigiu în calitate de cumpărătoare în condițiile în care statul, în calitate de vânzător, nu deținea efectiv în proprietate terenul în litigiu, neavând un drept de proprietate dobândit în mod legal asupra acestuia.

Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul acțiunii precizate privind revendicarea terenului în litigiu, întrucât pârâta nu poate fi obligată să predea în natură terenul în litigiu, în condițiile în care acesta este ocupat de construcțiile edificate cu bună-credință de către autoarea pârâtei, care, ia momentul construirii lor, a crezut că terenul îi aparține în proprietate. în consecință, au fost respinse pretențiile pârâtei privind constituirea în favoarea sa a unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, atât timp cât pârâta nu va fi obligată să predea terenul în natura reclamanților.

Prin Decizia nr. 155 din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis apelurile formulate de către pârâta SC A.C. SA și chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) și a schimbat în tot sentința, în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii principale precizate, admițându-se, în prealabil, excepția cu acest obiect; a respins cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

Pentru a decide astfel, instanța a apreciat că, întrucât motivele de apel ale ambelor apelante cuprind susțineri atât cu privire la excepții, cât și cu privire la fondul raportului juridic litigios, se impune analizarea cu prioritate a primei categorii, de vreme ce aprecierea acestora ca fondate face de prisos evocarea a chiar fondului raportului juridic litigios dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, prin cererea reconvențională și prin cererea de chemare în garanție.

În raport de ordinea de soluționare a excepțiilor, Curtea a analizat cu prioritate criticile având ca obiect modul de soluționare de către prima instanță a excepției de inadmisibilitate a cererii principale, invocată de către apelanta pârâtă pe cale de întâmpinare.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea imobilului situat în Ploiești, compus din terenul în suprafață de 1025 mp, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar anterior formulării prezentei acțiuni pe calea dreptului comun, reclamantele au uzat pentru același imobil de procedura Legii nr. 10/2001, judecarea cauzei având ca obiect contestația împotriva dispoziției emise de către Primarul Municipiului Ploiești în baza Legii nr. 10/2001, aflată pe rolul Tribunalului Prahova, este, în prezent, suspendată.

Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ cu caracter special prin care s-au reglementat toate cazurile de preluare abuzivă în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv pentru situația juridică a imobilului din speța pendinte pentru care s-a constatat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, caracterul abuziv al preluării, gama măsurilor reparatorii fiind la rândul său diversificată.

Chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după apariția Legii nr. 10/2001, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite prin Decizia nr. 33/2008 publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, prin care s-a conchis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunțată în anul 1997 în Cauza Brumărescu contra României).

Or, prin prisma deciziei în interesul legii, de vreme ce reclamantele au înțeles să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001, acestea nu mai pot ulterior să formule o acțiune în revendicare cu privire la același imobil, demersul lor judiciar fiind inadmisibil.

Curtea a apreciat că această soluție nu reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale recunoscute de Constituția României, de dreptul intern, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constând în liberul acces la justiție și respectarea dreptului de proprietate, deoarece reclamantele se bucură de toate garanțiile protecției dreptului lor de proprietate, având deschis inclusiv accesul la instanță, dar în cadrul procedurii speciale de care au înțeles să uzeze mai întâi, iar nu cadrul unui litigiu având ca obiect revendicarea în baza dreptului comun.

S-a apreciat ca se impune respingerea cererii principale ca inadmisibilă, însă și a capătului de cerere subsidiar, prin formularea căruia reclamantele au urmărit să eludeze dispozițiile legislației speciale în materia acordării de despăgubiri pentru bunurile ce nu mai pot fi redobândite în natură.

Curtea a înlăturat susținerile intimatelor din cadrul întâmpinării la apelul pârâtei, în sensul că prin calea de atac s-ar fi invocat chiar excepția de inadmisibilitate, ceea ce este nelegal, de vreme ce singura posibilitate a apelantei era să formuleze critici la hotărârea de primă instanță.

După cum rezultă din chiar conținutul cererii de apel, pârâta a solicitat schimbarea hotărârii și deci, admiterea mai multor excepții, printre care și cea a inadmisibilității. Pe de altă parte, din dezvoltarea criticilor sub acest aspect s-a reținut că apelanta s-a raportat în mod expres la hotărârea de primă instanță.

Totodată, împrejurarea că apelanta chemată în garanție nu a invocat excepția de inadmisibilitate în fața tribunalului nu este de natură a conduce la concluzia că aceasta a achiesat la soluția instanței de fond sub acest aspect, de vreme ce finele de neprimire în discuție poate fi invocat în orice fază a judecății, inclusiv în căile de atac.

Apreciind demersul judiciar al reclamantelor intimate ca inadmisibil, Curtea nu a mai procedat la analiza celorlalte critici având ca obiect modul de soluționare a excepțiilor, iar față de soluția asupra cererii principale, a respins și cererea reconvențională, formulată pentru situația în care cererea principală ar fi admisă, precum și cererea de chemare în garanție.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele V.A., P.D., F.E. și I.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că, în mod greșit, instanța de apel a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare promovată în cauză, pentru următoarele argumente:

- Soluția instanței de apel încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a tranșat, într-adevăr, problema admisibilității acțiunii în revendicare în ceea ce privește concursul între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și legea generală, respectiv Codul civil. însă, prin aceeași decizie s-a stabilit că, în cazul în care există neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Or, reclamantele și-au întemeiat acțiunea în revendicare nu doar pe dispozițiile art. 480 C. civ., ci și pe dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât aceste dispoziții au fost încălcate prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, în condițiile în care reclamantele au calitatea de proprietari asupra imobilului dedus judecății.

Mai mult, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit ca Legea nr. 10/2001 are prioritate față de Codul civil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, în Cauza Faimblat contra României publicată în data de 13 septembrie 2009, soluția instanțelor române de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a apreciat că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, iar mecanismul pus la dispoziție de legea specială nu este efectiv (Cauza Katz contra României - Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Cauza Măria Atanasiu și alții contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010).

- Instanța de apel a apreciat în mod greșit că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ., iar parcurgerea procedurii speciale determină inadmisibilitatea acțiunii în revendicare ulterioare.

Reclamantele au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 5464 din 5 octombrie 2006 emise în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul Municipiului Ploiești, iar autoritatea administrativă nu le-a adus la cunoștință niciodată că imobilul ar fi în patrimoniul altei entități. Abia în cursul judecării acelei cauze au aflat că imobilul ce a aparținut autorilor lor se găsește în proprietatea SC A.C. SA, iar nu a unității administrativ-teritoriale cu care se judecau, astfel încât au înțeles să atragă SC A.C. SA în acel proces, în calitate de terț intervenient, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă, iar nu de pârât, întrucât din punct de vedere procedural nu mai era posibil.

Pentru a redobândi bunul autorilor lor, reclamantele au fost nevoite să promoveze prezenta acțiune împotriva persoanei care deține, în realitate, bunul imobil, deoarece din culpa autorității administrative nu au cunoscut situația juridică a terenului, mai ales că dreptul de proprietate pretins de societatea pârâtă nu a fost supus formalităților de publicitate imobiliară.

De aceea, demersul judiciar al reclamantelor întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu a avut nicio finalitate, singura cale pe care acestea o aveau la îndemână fiind acțiunea în revendicare.

În caz contrar, reclamantelor li se blochează accesul la instanță, ceea ce contravine drepturilor fundamentale recunoscute de către Constituție, de dreptul intern și de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

- Instanța de apel a reținut în mod greșit că finalitatea acțiunii în revendicare este eludarea dispozițiilor legii speciale în materie, mai ales prin formularea capătului de cerere subsidiar, în realitate, reclamantele urmărind confirmarea dreptului de proprietate în raport cu actualul deținător al bunului, prin intermediul unei comparări a titlurilor și, pe cale de consecință, obținerea posesiei bunului,

Dreptul de proprietate al reclamantelor nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, mai mult, este incident art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare de imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar.

Nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii fostului drept, iar legea nu face nicio deosebire între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în patrimoniul statului.

În acest sens, recurentele-reclamante au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din cauzele Păduraru contra României și Străin contra României.

Prin motivele de recurs, a fost criticată interpretarea instanței de apel în sensul că și cererea subsidiară având ca obiect obligarea societății pârâte la plata contravalorii terenului care nu poate fi restituit este inadmisibilă, reclamantele susținând că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Susținerile recurentelor-reclamante din cuprind argumente subsumate motivului de recurs vizând încălcarea ori aplicarea greșită a legii de către instanța de apel în adoptarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, din perspectiva Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii și a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor recurentelor, chiar din considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii rezultă că, în principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (pct. 1 din decizie).

Instanța supremă a arătat expres, în decizia în interesul legii, că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași".

Rezultă că, dacă nu este întrunită niciuna dintre ipotezele de excepție arătate anterior, proprietarul deposedat de către stat în perioada 1945 - 1989 are obligația de a iniția și de a finaliza procedura Legii nr. 10/2001.

Dacă nu este întrunită niciuna dintre ipotezele de excepție arătate anterior, iar persoana pretins îndreptățită la măsuri reparatorii se adresează, totuși, instanței cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, fără a urma, în prealabil, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ori dacă a inițiat-o, însă fie nu a tăcut acest lucru în termenul legal, fie nu a obținut restituirea în natură a imobilului, soluția asupra unei asemenea cereri este aceea de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare.

Această soluție este prevăzută explicit în considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 (pct. II), în care este analizată compatibilitatea sa cu art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Instanța supremă a conchis în sensul neîncălcării de plano a accesului părții la justiție, întrucât adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze (pct. 0.2).

Considerentele deciziei în interesul legii fac corp comun cu dispozitivul - privind concursul între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, și dreptul comun în materia revendicării, reprezentat de Codul civil -, întocmai ca în cazul oricărei hotărâri judecătorești, astfel încât se impun ca atare în soluționarea cauzelor, fiind vorba despre o decizie obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art, 3307 alin. (4) C. proc. civ.

În speță, nu s-a reținut nici un element de fapt din care să rezulte că reclamantele nu ar fi avut deschisă calea Legii nr. 10/2001, în sensul că ar fi fost exceptate de la procedura acestui act normativ ori nu au putut utiliza procedura în termenele legale, din motive independente de voința lor.

Împrejurarea relevată în motivarea recursului, anume aceea că nu au cunoscut pe actualul deținător al imobilului (o societate pe acțiuni), astfel încât dispoziția asupra notificărilor adresate în baza Legii nr. 10/2001 a fost emisă de către o altă persoană juridică, respectiv de către autoritatea administrativă locală, nu plasează pe reclamante în vreuna dintre situațiile arătate anterior, dimpotrivă, indică faptul că reclamantele au inițiat procedura Legii nr. 10/2001 și au formulat contestație împotriva dispoziției emise de către Primarul Municipiului Ploiești, a cărei judecată este, în prezent, suspendată până la soluționarea cauzei de față, astfel cum s-a arătat în decizia recurată.

S-a arătat deja că în decizia în interesul legii s-a analizat dacă eventuala respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicare formulate pe dreptul comun este sau nu de natură să încalce accesul liber la justiție, garantat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar aceste considerente se impun ca atare în cauză.

Aspectul nerespectării liberului acces la instanță poate fi cercetat doar prin prisma dezlegărilor din acea decizie, în sensul dacă procedura legii speciale este efectivă, asigurând valorificarea dreptului subiectiv pretins, fără a fi repusă în discuție compatibilitatea cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care se va stabili caracterul efectiv al căii legii speciale, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, dat fiind caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii.

În acest context, trebuie amintit că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constau, ca regulă, în restituirea în natură a imobilului, inclusiv în ipoteza deținerii acestuia de către o societate privatizată, în cazurile și condițiile expres reglementate și doar prin excepție, în măsuri reparatorii în echivalent. în situația imobilelor donate statului sau altor persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - precum în speță -, se instituie condiția înfățișării unei hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă de anulare sau de constatare a nulității donației.

Reținând, pe de o parte, că, astfel cum reiese din înscrisurile de la dosar, reclamantele sunt în posesia unei asemenea hotărâri judecătorești, însă, pe de altă parte, că aprecierea întrunirii acestei cerințe legale excede obiectului prezentei cauze, putând fi realizată doar în cadrul contestației formulate împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 (prin care notificarea a fost respinsă tocmai pentru motivul neîndeplinirii acestei condiții), Înalta Curte consideră că este suficient, din perspectiva efectivității procedurii speciale, că nu este exclusă, în cadrul reglementării Legii nr. 10/2001, obținerea de către reclamante de măsuri reparatorii constând chiar în restituirea în natură, constatare ce echivalează cu un caracter eficient al procedurii și confirmă inadmisibilitatea cererii în revendicare.

Sunt nefondate și susținerile referitoare la existența unui "bun" în înțelesul Convenției în patrimoniul reclamantelor.

După cum s-a arătat, prin decizia în interesul legii s-a statuat că, de principiu, cererea în revendicare este inadmisibilă, dată fiind procedura Legii nr. 10/2001, însă s-a acceptat că trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Această situație de excepție a fost prevăzută pentru ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai găsește în patrimoniul unei unități deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, astfel încât persoana îndreptățită nu ar putea obține restituirea în natură în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, finalitate ce ar putea fi atinsă doar în cadrul unei cereri în revendicare formulate împotriva subdobânditorului persoană fizică, care pretinde că deține un "bun" în sensul Convenției. Or, această situație nu este întrunită în cauză, cererea fiind formulată împotriva persoanei juridice în patrimoniul căreia se pretinde că s-ar afla imobilul.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza de excepție menționată, calea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deschisă doar dacă sunt îndeplinite cerințele precizate în decizia în interesul legii, în primul rând, dacă reclamantul se prevalează de un "bun" în înțelesul ari 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această noțiune, rezultată din jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în cauzele împotriva României, vizează doar un "bun actual" (hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, parag. 140 - 143).

Un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În contextul jurisprudenței instanței europene, se constată că reclamantele din cauză nu deține un "bun" în sensul normei în discuție, din moment ce nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești de restituire a bunului. Reclamantele își pot valorifica doar dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (care are valoarea unui drept de creanță, chiar atunci când se referă la măsura reparatorie a restituirii în natură).

Este, astfel, lipsită de relevanță, pentru admisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, eventuala nevalabilitate a titlului statului constituit prin preluarea imobilului anterior anului 1989, cât timp această împrejurare nu conferă reclamantului un "bun" în sensul unui drept la restituirea imobilului, pe care să-l valorifice în cadrul cererii în revendicare.

Este de precizat că, prin motivele de recurs, s-a pretins că reclamantele dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin recunoașterea chiar de către legiuitor, respectiv prin fostul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a dreptului de proprietate asupra imobilului, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pe acest aspect.

Aceste susțineri nu pot fi primite.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în aplicarea art, 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu s-a apreciat că existența unei prevederi legale favorabile ar fi suficientă, prin ea însăși, pentru recunoașterea unui "bun", iar reclamanții nu au invocat nicio decizie a Curții care să cuprindă o asemenea apreciere. Dimpotrivă, Curtea a considerat în mod constant că o creanță poate fi considerată drept un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, doar atunci când are o bază suficientă în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui bun (de exemplu, hotărârile din cauzele Slavov contra Bulgariei, Kopecky contra Slovaciei, Gratzinger și Gratzingerova contra Republicii Cehe).

Pentru a exista speranța legitimă, Curtea a arătat că "Simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranță legitimă, în lipsa îndeplinirii tuturor condițiilor legale", fiind necesar ca "solicitarea de obținere a unui bun să se bazeze pe un act juridic, ale cărui condiții să fie îndeplinite indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului." (Kopecky contra Slovaciei, hotărâre din 28 septembrie 2004). Or, această apreciere poate fi făcută exclusiv în contextul Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii unei dispoziții de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, atât timp cât persoana îndreptățită la măsuri reparatorii are deschisă calea procedurii speciale și este obligată să o parcurgă, ceea ce exclude existența unei speranțe legitime prin dispozițiile fostului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, după cum s-a arătat anterior, Curtea Europeană a statuat expres asupra conținutului noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României, astfel încât instanța națională nu ar putea da o altă semnificație acestei noțiuni, în contextul susținerilor recurentelor pe acest aspect.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în faza recursului de către intimata-pârâtă SC A.C. SA, se reține dovedirea plății onorariului de avocat, prin factura nr. Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 12 iunie 2014, în cuantum de 12.400 RON, cheltuieli care urmează a fi reduse la jumătate, respectiv la suma de 6.200 RON, în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..

Astfel, suma de bani solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului, în condițiile în care întâmpinarea formulată a reluat o parte dintre considerentele deciziei de apei. În mod evident, această apreciere nu reprezintă o cenzurare a însuși onorariului de avocat convenit de către părțile contractului de asistență juridică, ci reflectă o evaluare a cheltuielilor de judecată solicitate de către intimată pe temeiul acestui contract, care trebuie să țină cont de proporția rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat și munca prestată de către avocat, criteriu expres prevăzut de art. 274 alin, 3 C. proc. civ.

Drept urmare, Înalta Curte va obliga pe intimatele-reclamante V.A., P.D., F.E. și I.M. la plata sumei de 6.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, către intimata-pârâtă SC A.C. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele V.A., P.D., F.E. și I.M. împotriva Deciziei nr. 155 din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apei Ploiești, secția I civilă.

Obligă pe intimatele-reclamante V.A., P.D., F.E. și I.M. la plata sumei de 6.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, către intimata-pârâtă SC A.C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2014.

Procesat de GGC - GV