Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acţiune în pretenţii. Contract de cesiune a drepturilor litigioase încheiată între societatea cu răspundere limitată şi asociatul unic al acesteia. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

                        - contract de cesiune de drepturi litigioase

- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive

 

Codul de procedură civilă din 1865, art. 84, art. 129

Codul civil din 1864, art. 1391 şi urm.

Legea nr. 31/1990, art. 235, art. 2371

Cesionarul din contractul de cesiune de drepturi litigioase nu poate să preia de la cedent decât creanţele deduse judecăţii, şi, prin urmare, în ipoteza în care cealaltă parte litigantă ridică pretenţii proprii faţă de cedentul de drepturi litigioase, de exemplu, prin formularea unei cereri reconvenţionale, cesionarul introdus în cauză ca urmare a intervenirii unui contract de vânzare de drepturi litigioase nu poate să fie tras la răspundere pentru datoriile contractate de cedent, soluţia fiind, sub aspect procedural, de respingere a pretenţiilor invocate faţă de cesionarul de drepturi litigioase, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu există identitate între partea care s-a obligat în raportul juridic dedus judecăţii şi partea faţă de care a fost continuată judecata ca urmare a unei convenţii de vânzare de drepturi litigioase.

În ipoteza în care cesiunea drepturilor litigioase intervine între o societate cu răspundere limitată, în calitate de cedent, şi asociatul unic şi administratorul societăţii, în calitate de cesionar, la un moment ulterior deciziei de dizolvare şi lichidare a societăţii cu răspundere limitată, adoptată de asociatul unic, cesionarul – în calitate de fost asociat unic şi administrator – răspunde pentru datoriile societăţii, dar nu în baza cesiunii de creanţă, care îi transferă exclusiv drepturile litigioase ale societăţii cu răspundere limitată, devenite astfel drepturi proprii, ci în baza deciziei de dizolvare şi lichidare a societăţii cu răspundere limitată, prin care s-a obligat să stingă pasivul societăţii cu activele preluate de la aceasta, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990, soluţia corectă fiind aceea de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3311 din 29 octombrie 2014

    

Prin sentinţa nr. 848 din 16 iulie 2013, Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă, a admis acţiunea reclamantei-pârâte SC E.I. SRL, continuată de V.T., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC R. SA şi pârâta SC R.B. SA, fiind obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 118.718,99 lei, din care 64.757,44 lei, cu titlu de debit şi 53.961,55 lei cu titlu de penalităţi de întârziere. Totodată, pârâta-reclamantă a fost obligată să elibereze suma de 27.207,68 lei din contul de garanţie de bună execuţie deschis la pârâta SC R.B. SA. Prima instanţă de fond a admis în parte cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante SC R. SA, fiind obligată pârâta-reclamantă V.T. la plata sumei de 29.079,26 lei, contravaloare penalităţi de întârziere calculate conform actului adiţional nr. 8 la contractul nr. 227/31995 din 8 decembrie 2007. Tribunalul a compensat în parte cheltuielile de judecată, conform art. 276 C. proc. civ., fiind obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 13.500 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei la plată debit şi penalităţi, decurgând din raporturile contractuale stabilite anterior litigiului, precum şi eliberarea garanţiei de bună execuţie, iar pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 83.872 lei, compusă din contravaloare facturi şi penalităţi, în baza aceloraşi relaţii convenţionale. Totodată, pârâta-reclamantă a învederat instanţei că este de acord cu eliberarea garanţiei de bună execuţie doar în parte, pentru suma de 8.227,36 lei.

Prima instanţă a reţinut că raporturile comerciale dintre părţi decurg dintr-un grup de contracte, încheiate în vederea realizării unui obiectiv final: vânzarea, instalarea şi repararea echipamentelor TV, telefon şi internet, ca servicii furnizate de R. SA.

Au fost înlăturate susţinerile pârâtei-reclamante care a argumentat refuzul plăţii facturilor, instanţa de fond reţinând că această parte putea să refuze plata sau să opună compensarea doar în ipoteza în care reclamanta-pârâtă era beneficiar al serviciilor furnizate de pârâta-reclamantă, iar debitele restante ar fi provenit exclusiv din contractele încheiate în acest scop.

Tribunalul a reţinut că este întemeiat şi capătul de cerere din acţiunea principală, având ca obiect eliberare cauţiune, întrucât pârâta-reclamantă nu a depus dovezi din care să reiasă că pârâta-reclamantă ar fi sesizat neajunsuri cu privire la calitatea serviciilor prestate de către reclamanta-pârâtă.

Relativ la cererea reconvenţională, tribunalul a apreciat că primul capăt de cerere, având ca obiect contravaloare facturi este nefondat, întrucât nu au fost depuse în speţă, conform art. 1169 C. civ., documente de plată din care să rezulte încasarea de către reclamantă şi achitarea de către pârâtă a facturilor pentru comisioanele cuvenite. Faţă de conţinutul raportului de expertiză administrat în cauză, tribunalul a constatat ca întemeiat doar capătul de cerere privind plata sumei de 29.079,26 lei reprezentând penalităţi de întârziere.

Prin sentinţa nr. 1028 din 24 septembrie 2013, Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă a admis cererea de completare a sentinţei nr. 848 din 16 iulie 2013, cerere formulată de pârâta-reclamantă, dispunând completarea dispozitivului sentinţei nr. 848/2013, în sensul că s-a dispus compensarea sumelor datorate reciproc de părţile în litigiu, fiind obligată pârâta-reclamantă la plata diferenţei de 89.639,73 lei, instanţa apreciind că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a fost admisă cererea aceloraşi părţi de îndreptare a erorilor materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 848/2013, privind datele de identificare ale reclamantei-pârâte V.T., privind calea de atac şi termenul în care poate fi exercitată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta-pârâtă V.T. şi pârâta-reclamantă SC R. SA, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 98 din 25 februarie 2014, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă a admis apelul reclamantei-pârâte V.T. atât împotriva sentinţei nr. 848/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvenţională pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei-reclamante V.T., cât şi împotriva sentinţei nr. 1028/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea pârâtei-reclamante de completare a dispozitivului sentinţei nr. 848/2013, menţinând dispoziţiile privind îndreptarea erorilor materiale.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că între reclamanta SC E.I. SRL, în calitate de furnizor, şi pârâta SC R. SA, în calitate de beneficiar, au fost încheiate mai multe contracte, acţiunea de faţă fiind declanşată de către reclamanta SC E.I. SRL, la data de 10 mai 2011. La data de 23 mai 2011, reclamanta SC E.I. SRL şi-a cesionat toate drepturile litigioase împotriva pârâtei către administratorul şi asociatul unic V.T., societatea reclamantă fiind radiată din registrul comerţului la data de 9 iunie 2011.

Pârâta SC R. SA, a reţinut curtea de apel, a formulat cerere reconvenţională la data de 14 iunie 2011, aşadar după încetarea personalităţii juridice şi radierea SC E.I. SRL. Ca atare, la data de 24 februarie 2012, pârâta SC R. SA şi-a precizat cererea reconvenţională în sensul că înţelege să se judece cu cesionara V.T.

Instanţa de apel a apreciat că apelul reclamantei-pârâte V.T. este fondat, întrucât la data la care a fost formulată cererea reconvenţională, societatea SC E.I. SRL era radiată din registrul comerţului, iar administratorul şi asociatul unic V.T. preluase, prin cesiune, doar drepturile litigioase ale societăţii radiate, nu şi obligaţiile acesteia. De altfel, obligaţiile societăţii nici nu făceau obiectul litigiului la data încheierii contractului de cesiune, astfel încât instanţa de apel a reţinut incidenţa în speţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei V.T. în cererea reconvenţională a pârâtei SC R. SA, neexistând identitate între această parte şi subiectul raportului juridic dedus judecăţii prin cererea reconvenţională.

Cât priveşte pretenţiile reclamantei din cererea principală, instanţa de apel a reţinut că acestea au fost recunoscute integral de către pârâta SC R. SA, aceasta contestând doar penalităţile de întârziere, apreciind că avea posibilitate să uzeze, conform contractelor, de dreptul de suspendare a plăţilor către reclamantă. Curtea de apel a respins această apărare, reţinând că pârâta nu a pretins şi nu a dovedit  că reclamanta ar fi avut simultan şi calitatea de abonat al SC R. SA şi că ar fi primit, sub orice formă, servicii şi produse de la aceasta, prin contracte de servicii.

Reţinând că reclamanta nu datorează pârâtei nicio creanţă, întrucât cererea reconvenţională a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, curtea de apel a schimbat în parte şi sentinţa nr. 1028/2013, respingând cererea pârâtei SC R. SA, de completare a sentinţei nr. 848/2013, în sensul compensării obligaţilor reciproce ale părţilor în litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R. SA, criticând hotărârea instanţei de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul greşitei aplicări a legii în cauză.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a analizat cu temeinicie obiectul contractului de cesiune de drepturi încheiat între cesionara V.T., în calitate de asociat unic al SC E.I. SRL, pe de o parte, şi SC E.I. SRL, în calitate de cedent, pe de altă parte. Astfel, a arătat recurenta, intimata V.T., preluând drepturile din litigiul existent între societatea SC E.I. SRL şi SC R. SA, şi-a asumat soluţia ce urma să fie  pronunţată cu privire la toate pretenţiile derivate din raporturile contractuale existente între cedentă şi recurentă. Sub acest aspect, a învederat recurenta-intimată V.T. a fost individualizat litigiul la care se referă drepturile cesionate ca fiind „acţiunea din dosarul nr. xx921/63/2011 al Tribunalului Dolj, cu prim termen de judecată la 17 iunie 2011 …”, acţiune, în cadrul căreia, recurenta a formulat, conform art. 119 C. proc. civ., cerere reconvenţională la data de 14 iunie 2011, dată la care nu ştia de existenţa contractului de cesiune. De altfel, instanţa de judecată a valorificat contractul de cesiune abia la data de 23 septembrie 2013, constatând cesiunea drepturilor litigioase şi dobândirea calităţii de reclamant şi pârât în cauză, de către cedenta V.T., recurenta precizându-şi cererea reconvenţională în sensul că înţelege să se judece cu pârâta V.T.

Recurenta  a apreciat că transmiterea calităţii procesuale active, în mod convenţional, prin cumpărarea drepturilor litigioase, implică şi transmiterea calităţii procesuale pasive a cesionarei V.T. faţă de pretenţiile recurentei din cererea reconvenţională, situaţia litigioasă fiind cunoscută intimatei, în calitate de reprezentantă a SC E.I. SRL, anterior declanşării litigiului, cu ocazia concilierii directe dintre SC E.I. SRL şi SC R. SA, ocazie cu care recurenta din prezenta cauză a propus compensarea creanţelor reciproce.

Recurenta-pârâtă a arătat că, prin decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2011, asociatul unic al SC E.I. SRL, în speţă, intimata V.T., a hotărât, conform art. 235 raportat la art. 227 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea şi lichidarea societăţii cu preluarea activului acestei societăţi de către asociatul unic, care s-a obligat să asigure stingerea pasivului sau regularizarea lui în raport cu creditorii societăţii.

Ca atare, a învederat recurenta, preluând activul şi pasivul societăţii SC E.I. SRL, intimata V.T. are calitate procesuală pasivă în cererea reconvenţională a recurentei, încheierea contractului de cesiune de drepturi litigioase nefiind de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte.

Recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât aceasta trebuia să observe că demersurile făcute de reclamantă în dosarul de faţă aparţin uneia şi aceleaşi persoane, respectiv V.T., care a deţinut şi funcţia de administrator şi asociat unic al reclamantei SC E.I. SRL, contractul de cesiune fiind încheiat în dauna societăţii recurente, astfel încât devine incident art. 2371 din Legea nr. 31/1990, privind răspunderea nelimitată a asociatului care abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale şi de personalitatea distinctă a societăţii, în frauda creditorilor.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit Codului civil de la 1865, art. 1391 şi urm., este permisă doar vânzarea drepturilor litigioase, sistemul de drept civil vechi nereglementând cesiunea de datorie. Ca atare, cesionarul din contractul de cesiune de drepturi litigioase nu poate să preia de la cedent decât creanţele deduse judecăţii, aşadar, drepturile litigioase. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care cealaltă parte litigantă ridică pretenţii proprii faţă de cedentul de drepturi litigioase, de exemplu, prin formularea unei cereri reconvenţionale, cesionarul introdus în cauză ca urmare a intervenirii unui contract de vânzare de drepturi litigioase nu poate să fie tras la răspundere pentru datoriile contractate de antecesorul său, respectiv, cedentul. Per a contrario, s-ar înfrânge principiul reglementat de Codul civil vechi privind interzicerea cesiunii de datorie. O atare interpretare rămâne valabilă şi în ipoteza în care pretenţiile reciproce ale părţilor iniţiale din litigiu izvorăsc dintr-unul şi acelaşi act juridic. Sub aspect procedural, soluţia este de respingere a pretenţiilor invocate faţă de cesionarul de drepturi litigioase prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu există identitate între partea care s-a obligat în raportul juridic dedus judecăţii şi partea faţă de care a fost continuată judecata ca urmare a unei convenţii de vânzare de drepturi litigioase.

Interpretarea juridică se schimbă în ipoteza în care cesiunea drepturilor litigioase intervine între o societate cu răspundere limitată, în calitate de cedent, şi asociatul unic şi administratorul societăţii, în calitate de cesionar, la un moment ulterior deciziei de dizolvare şi lichidare a societăţii cu răspundere limitată, adoptată de asociatul unic, cesionarul – în calitate de fost asociat unic şi administrator – răspunzând pentru datoriile societăţii, dar nu în baza cesiunii de creanţă, care îi transferă exclusiv drepturile litigioase ale societăţii cu răspundere limitată, devenite astfel drepturi proprii, ci în baza deciziei de dizolvare şi lichidare a societăţii cu răspundere limitată, prin care s-a obligat să stingă pasivul societăţii cu activele preluate de la acesta, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990 republicată, fiind vorba, aşadar, despre o răspundere pentru obligaţiile societare, în baza unor dispoziţii legale speciale.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reţine ca întemeiate motivele de recurs privind greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a cesionarei – fost administrator şi asociat unic al societăţii reclamante-pârâte. În soluţionarea cererii reconvenţionale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a intimatei V.T., în mod trunchiat şi artificial raportându-se exclusiv la clauzele contractului de cesiune de drepturi litigioase, omiţând faptul că reclamanta-pârâtă este chiar fostul reprezentant legal şi asociat unic al societăţii chemată în judecată în cadrul cererii reconvenţionale. De altfel, recurenta-pârâtă şi-a precizat cererile adresate instanţei învederând calitatea cesionarei de fost asociat unic şi reprezentant legal al societăţii debitoare. Dincolo de ambiguitatea acestor solicitări, faţă de precizarea constantă a calităţii cesionarei de fost asociat unic şi faţă de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţele de judecată erau obligate să pună în vedere recurentei-pârâte precizarea cererilor formulate, relevarea clară a motivelor pe care se fundamentează, conform art. 84 raportat la art. 129 C. proc. civ., în scopul aflării adevărului în cauză.

Ca atare, Înalta Curte reţine că soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive de către instanţa de apel prin raportare doar la o parte din probele depuse în cauză, respectiv, contractul de cesiune, cu ignorarea celorlalte probe administrate, decizia de dizolvare şi datele de identificare a societăţii de la registrul comerţului, este superficială şi nelegală, fiind pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor legale speciale aplicabile în speţă, respectiv, art. 235 şi, eventual, art. 2371 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a casat decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelurilor. Totodată, Înalta Curte a menţinut soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la dezlegarea dată de prima instanţă de fond cererii introductive formulată de SC E.I. SRL şi continuată de cesionara V.T.