Ședințe de judecată: Iulie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 

Decizie nr. 25/2014                                                              Dosar nr. 27/1/2014/HP/P 

În vigoare de la 22 decembrie 2014

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 935 din 22 decembrie 2014

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală
Luciana Mera - judecător la Secţia penală-judecător-raportor
Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală
Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală
Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secţia penală
Angela Dragne - judecător la Secţia penală
Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală
Oana-Valentina Temerel - magistrat-asistent

   S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din data de 8 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 10.204/233/2014, prin care, în temeiul art. 475din Codul de procedură penală, se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.
    La şedinţa de judecată a participat doamna Temerel Oana-Valentina, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept curţile de apel Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Timişoara.
    De asemenea, asupra chestiunii ce formează obiectul întrebării preliminare şi-a exprimat punctul de vedere şi domnul conferenţiar universitar doctor Dorel Julean din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept - Catedra de drept penal.
    În continuare a arătat că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat condamnatului L. D. potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    Condamnatul a transmis la data de 13 noiembrie 2014 un punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii, prin apărător ales, avocat A. M. L.
    A mai referat că, la data de 3 noiembrie 2014, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.467/C/3108/III-5/2014 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept vizând posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. De asemenea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus şi concluzii scrise.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării, în sensul că aceasta este făcută de un complet al unei instanţe investite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (cauza se află în cursul judecăţii), problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a mai fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar de lămurirea respectivei chestiuni de drept depinde soluţia ce va fi dată de Curtea de Apel Galaţi pe fondul cauzei.
    Pe fondul sesizării, a solicitat să se observe că toate textele relevante din Codul de procedură penală duc la concluzia că procurorul, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nu poate să reţină dispoziţiile privind reducerea limitelor de pedeapsă.
    În acest sens sunt dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care prevăd patru situaţii exprese şi limitative în care pot fi reduse limitele de pedeapsă şi toate aceste situaţii se referă la judecarea cauzei conform procedurii simplificate.
    În susţinerea acestei soluţii sunt şi dispoziţiile art. 102 pct. 288 din Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, prin care s-au abrogat dispoziţiile art. 480 alin. (3) care prevedeau posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în această procedură. Rezultă astfel că voinţa expresă a legiuitorului a fost în sensul că procurorul nu poate să aplice dispoziţiile privind reducerea limitelor de pedeapsă.
    De asemenea, art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală privind obligaţiile organelor judiciare prevede că procurorul trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, nu şi posibilitatea de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
    Un alt text legal invocat a fost art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală privind soluţiile din procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, care trimit expres la dispoziţiile art. 396 alin. (2) şi (4) din Codul procedură penală, nu şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că toate aceste texte susţin concluzia că procurorul nu poate reţine dispoziţiile privind reducerea limitelor de pedeapsă în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
    Argumentele contrare, deşi ar putea face procedura mai eficientă, nu pot fi reţinute în contra dispoziţiilor legale.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate.
    
ÎNALTA CURTE,

     asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

   I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea de şedinţă din data de 8 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 10.204/233/2014, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept privind posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
   II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 10.204/233/2014 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori
    Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost sesizată cu apelul formulat de L.D. împotriva Sentinţei penale nr. 1.684 din 22 iulie 2014 a Judecătoriei Galaţi, pronunţată în Dosarul nr. 10.204/233/2014.
    Prin Sentinţa penală nr. 1.684 din 22 iulie 2014 a Judecătoriei Galaţi pronunţată în Dosarul nr. 10.204/233/2014 s-a dispus în baza art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între procuror şi inculpatul L. D., la data de 2 iunie 2014, în Dosarul penal nr. 5.211/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi. S-a dispus trimiterea către procuror a Dosarului penal nr. 5.211/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi, în vederea continuării urmăririi penale.
    În temeiul art. 272 din Codul de procedură penală, s-a dispus ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei către Baroul de Avocaţi Galaţi.
    Pentru a dispune astfel, Judecătoria Galaţi a reţinut că la data de 4 iunie 2014 a fost înregistrat pe rolul instanţei, cu nr. 10.204/233/2014, acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi cu inculpatul L.D., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, faptă prevăzută de art. 342 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal, obiect al Cauzei penale nr. 5.211/P/2013.
    În sarcina inculpatului L.D. s-a reţinut că în perioada 1 martie 2007-24 iunie 2013 a deţinut arma cu aer comprimat marca G., fără a avea autorizaţia prevăzută de lege.
    Fiind ascultat în cursul urmăririi penale, inculpatul a declarat că recunoaşte comiterea infracţiunii reţinute în sarcina sa, precum şi încadrarea juridică a acesteia. Totodată, inculpatul a declarat că este de acord cu soluţia propusă de procuror cu privire la felul pedepsei, cuantumul şi forma de executare.
    Procurorul a menţionat că, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, respectiv de la 3 luni la 1 an sau amendă, la poziţia de recunoaştere a acestuia, precum şi la dispoziţiile privind reducerea amenzii cu 1/4 în cazul recunoaşterii vinovăţiei, pedeapsa propusă inculpatului va fi de 90 de zile amendă, suma corespunzătoare fiecărei zile de amendă fiind de 10 lei. Modalitatea de executare propusă a fost cea a executării efective.
    A fost înaintat instanţei Dosarul de urmărire penală nr. 5.211/P/2014.
    Analizând acordul de recunoaştere a vinovăţiei înaintat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480-482 din Codul de procedură penală, în sensul că acordul de vinovăţie încheiat în cauză include în mod nelegal cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, stabilind o pedeapsă sub limitele legale prevăzute de Codul penal.
    Faţă de aceste considerente, în baza art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală instanţa a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la data de 2 iunie 2014 în Dosarul penal nr. 5.211/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi şi a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
    Împotriva Sentinţei penale nr. 1.684 din 22 iulie 2014 a Judecătoriei Galaţi a formulat apel inculpatul L.D., prin apărător ales, criticând soluţia instanţei de apel pentru netemeinicie. A solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale aplicate şi, în rejudecare, admiterea de către Curte a acordului de vinovăţie.
    La termenul din 8 septembrie 2014, reprezentantul Ministerului Public a solicitat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, pentru a stabili dacă în cursul urmăririi penale, în procedura acordului de vinovăţie, procurorul poate reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracţiunea săvârşită.
    Reprezentantul Ministerului Public a depus practică judiciară (Sentinţa penală nr. 1.526 din 3 iulie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 8.957/233/2014, Sentinţa penală nr. 1.100 din 15 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. 6.638/233/2014 şi Sentinţa penală nr. 1.297 din 5 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 7.711/233/2014, toate ale Judecătoriei Galaţi) din care rezultă că la aceeaşi instanţă au fost admise acordurile de vinovăţie în situaţia în care procurorul a reţinut, în încadrarea juridică dată faptei, şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Dimpotrivă, alte complete ale aceleiaşi instanţe (Judecătoria Galaţi) s-au pronunţat în sensul respingerii acordului de vinovăţie (Sentinţa penală nr. 1.656 din 21 iulie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 11.734/233/2014 şi Sentinţa penală nr. 1.657 din 21 iulie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 10.557/233/2014).
    Reprezentantul Ministerului Public a exprimat opinia potrivit căreia procurorul, în faza urmăririi penale, în procedura acordului de vinovăţie, poate reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă aplicabile.
    Inculpatul, prin apărător ales, a fost de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a achiesat la punctul de vedere exprimat de reprezentantul Ministerului Public şi a solicitat suspendarea judecării apelului, până la dezlegarea chestiunii de drept invocate.
    Faţă de problema de drept invocată de reprezentantul Ministerului Public, nici completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei nu a avut un punct de vedere comun.
    Astfel, unul dintre membrii completului a considerat că procurorul, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de vinovăţie, nu poate reţine în încadrarea juridică dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Argumentele sale au fost următoarele:
   a) Art. 3 din Codul de procedură penală - separaţia funcţiilor judiciare, care prevede separaţia funcţiilor judiciare, din coroborarea alin. 3 şi 7 ale art. 3 din Codul de procedură penală rezultând că numai judecătorul este cel care are căderea legală de a aplica o pedeapsă între limitele prevăzute de lege.
    În cazul de faţă, din modul în care s-a comportat procurorul în faza de urmărire penală, rezultă că acesta este un veritabil judecător, în prima fază alegând dintre două pedepse principale alternative prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită (3 luni - 1 an sau amendă) amenda penală ca sancţiune principală, stabilind cuantumul zilelor amendă şi suma de plată pentru fiecare zi amendă şi făcând aplicaţia art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, numărul de zile amendă fiind redus cu o pătrime.
   b) Dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală fac parte din cap. II, intitulat "Judecata în primă instanţă", rezultând în mod evident că ele nu pot fi aplicate decât de instanţa de judecată, şi nu de către procuror în faza de urmărire penală.
   c) Pornind de la principiul că normele de procedură penală sunt de strictă interpretare şi aplicare, se constată că în dispoziţiile art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut că procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei se poate aplica doar dacă legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.
    Potrivit art. 187 din Codul penal "prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege, care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei".
    Rezultă deci că voinţa legiuitorului a fost aceea ca procedura acordului de vinovăţie să se aplice în cazul unor infracţiuni cu un grad de pericol social redus, ilustrat prin cuantumul redus al pedepsei aplicabile.
    A permite procurorului ca, în cadrul procedurii acordului de vinovăţie, să reţină în încadrarea juridică dată faptei şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra limitelor de pedeapsă aplicabile, înseamnă a extinde voinţa legiuitorului dincolo de scopul ei, permiţând includerea în categoria infracţiunilor pentru care se poate aplica procedura acordului de vinovăţie a infracţiunilor cu un grad de pericol mediu, dar care prin reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă [aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală] se situează la limita de 7 ani închisoare prevăzute de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală.
   d) Argumentele de istoric al textului iniţial. La adoptarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură penală includeau şi alin. (3), potrivit căruia "inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii".
    Alin. (3) al art. 480 din Codul de procedură penală a fost însă abrogat începând cu 30 decembrie 2013 (anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală).
    Rezultă deci în mod clar voinţa legiuitorului ca, în procedura acordului de vinovăţie, inculpatul să nu poată beneficia şi de prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
   e) Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice.
    Prin aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală de către procuror, în încadrarea juridică dată faptei, în procedura acordului de vinovăţie, s-ar da o dublă valenţă juridică unei singure situaţii de fapt, respectiv atitudinii sincere de recunoaştere a faptei şi vinovăţiei, aspect care nu poate fi admis, astfel după cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizii de speţă, în cazul aplicării concomitente (anterior intrării în vigoare a actualului Cod penal şi Cod de procedură penală) a dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) din vechiul Cod de procedură penală şi art. 74 alin. (1) lit. c) din vechiul Cod penal.
    Celălalt membru al completului de judecată a considerat că scopul adoptării actualelor Coduri de procedură penală şi penal a fost acela de a accelera procedura de urmărire şi de judecată şi de a degreva instanţele de judecată.
    A permite procurorului ca, în procedura de recunoaştere a acordului de vinovăţie, să facă aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, ar conduce la o lărgire a categoriilor infracţiunilor pentru care se poate face aplicarea procedurii acordului de vinovăţie încă din faza de urmărire penală, o accelerare a procedurilor şi o degrevare a instanţelor, mai ales că, potrivit art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, procedura în faţa instanţelor este necontradictorie.
    În opinia sa, judecătorul nu este chemat decât să verifice condiţiile de formă ale acordului de vinovăţie şi dacă pedeapsa propusă a fi aplicată se situează în limitele legale.
    De asemenea, a apreciat, pornind de la principiul echitabilităţii procedurilor, că ar fi injust ca procurorul, în procedura acordului de vinovăţie să nu poată face aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, deoarece în această situaţie inculpatul ar renunţa la procedura acordului de vinovăţie şi ar solicita trimiterea în judecată, iar în faţa instanţei de judecată ar solicita aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Ar rezulta un timp mai îndelungat al procedurilor şi cheltuieli judiciare suplimentare.
    Din verificările efectuate, s-a constatat că prezenta chestiune de drept nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii sau al vreunei întrebări preliminare, adresată de o altă instanţă de judecată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar dezlegarea prezentei chestiuni de drept are relevanţă asupra admiterii sau respingerii apelului formulat de inculpat.
    Faţă de cele expuse, în baza art. 475 şi următoarelor din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Galaţi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu următoarea chestiune de drept:
    "Poate procurorul, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită?".
   III. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat două opinii:
    În opinie majoritară, s-a susţinut că procurorul nu poate reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracţiunea săvârşită, iar aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală este atributul exclusiv al instanţei de judecată.
    În susţinerea acestei opinii s-au avut în vedere dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală privind separarea funcţiilor judiciare, prevederile art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii" şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, din care rezultă că, doar în situaţia în care judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege se reduc.
    Un alt argument a avut în vedere topografia textelor de lege incidente, şi anume că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt situate în titlul III - Judecata, cap. II - Judecata în primă instanţă, iar prevederile referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei sunt situate într-un titlu distinct - titlul IV - Proceduri speciale. Din această aşezare a textelor rezultă că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt aplicabile numai la judecata în primă instanţă (neputând fi aplicate nici măcar la judecata în căile de atac), iar nu şi în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei (în cursul urmăririi penale sau în faţa instanţei). S-a susţinut că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală ar fi putut fi aplicate în procedura de recunoaştere a vinovăţiei dacă ar fi existat o normă de trimitere. Or o astfel de normă nu există în art. 478-art. 488 din Codul de procedură penală. Având în vedere că normele de procedură sunt de strică interpretare, ele nu se pot extinde şi la alte situaţii prevăzute de lege.
    Totodată, s-a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, procedura simplificată se aplică atunci când instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt cu cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de inculpat or, în condiţiile încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriul [art. 481 alin. (2) din Codul de procedură penală].
    S-a subliniat şi că inculpatul nu poate beneficia de un dublu privilegiu, dată fiind reţinerea cumulată a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală şi, respectiv, a dispoziţiilor legale privind procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, întrucât prin reţinerea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de vinovăţie s-ar extinde sfera infracţiunilor pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, or voinţa legiuitorului a fost aceea ca procedura acordului de vinovăţie să se aplice doar în cazul unor infracţiuni cu un grad de pericol social redus.
    În acelaşi sens, s-a arătat că în această etapă a procesului penal, ca urmare a încheierii acordului de vinovăţiei, inculpatul poate beneficia doar de reducerea prezenţei sale în faţa organelor judiciare şi de reducerea duratei procesului penal, fiind astfel previzibilă pedeapsa ce-i va fi aplicată ca efect al parcurgerii procedurii speciale reglementate de art. 480 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    În susţinerea acestei opinii, s-a avut în vedere şi argumentul de ordin istoric al textului, şi anume că, iniţial, art. 480 din Codul de procedură penală conţinea alin. (3), cu următorul conţinut: "Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii." Aceste dispoziţii au fost abrogate, ceea ce denotă intenţia legiuitorului ca, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege să nu fie reduse. Din acest punct de vedere, s-a subliniat că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală nu doar că nu pot fi aplicate într-o altă procedură decât judecata în primă instanţă, ci sunt chiar incompatibile cu voinţa legiuitorului în reglementarea procedurii acordului de vinovăţie.
    Într-o opinie nuanţată s-a susţinut că, neîndoielnic, ar fi fost utilă existenţa în procedura acordului de vinovăţie a unei dispoziţii similare celei prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală [sau măcar a unei norme de trimitere la dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală] pentru a da eficienţă acestei proceduri speciale şi a îndeplini unul dintre scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, degrevarea instanţelor de cauzele simple), însă modul de redactare al textelor şi regulile de interpretare juridică se opun ca judecătorul să aplice unele dispoziţii pe care legiuitorul a înţeles să nu le facă aplicabile. Rolul judecătorului este de a interpreta şi aplica normele juridice existente, nu de a crea norme noi prin interpretare.
    În opinie minoritară, s-a apreciat că procurorul poate reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracţiunea săvârşită.
    S-a argumentat că, pornind de la principiul echitabilităţii procedurilor, ar fi injust ca procurorul, în procedura acordului de vinovăţie, să nu poată face aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, deoarece în această situaţie inculpatul ar renunţa la procedura acordului de vinovăţie şi ar solicita trimiterea în judecată, iar în faţa instanţei de judecată ar solicita aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Ar rezulta, astfel, un timp mai îndelungat al procedurilor şi cheltuieli judiciare suplimentare, deoarece interesul inculpatului este acela ca limitele pedepsei să fie reduse potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală încă din faza de urmărire penală.
    Câtă vreme inculpaţii care recunosc faptele în cursul judecăţii beneficiază de aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, iar acordul de recunoaştere a vinovăţiei se bazează, în esenţă, pe recunoaşterea faptelor, s-a apreciat că pentru egalitate de tratament, şi inculpaţii care iniţiază această din urmă procedură trebuie să beneficieze de consecinţele favorabile prevăzute de legiuitor pentru persoanele care recunosc vinovăţia.
    De asemenea, s-a precizat că aceste dispoziţii sunt edictate, în mod exclusiv, în favoarea acelor inculpaţi care înţeleg să coopereze cu organele judiciare, fiind nefiresc să îi fie înlăturat inculpatului dreptul la reducerea pedepsei, doar pentru că atitudinea sa cooperantă a intervenit mai devreme decât în faţa judecătorului.
    Astfel, dincolo de atributul acestei instituţii juridice de accelerare a procedurilor judiciare, inculpatul care iniţiază acordul trebuie să beneficieze, în planul regimului sancţionator, de împrejurarea că a recunoscut comiterea faptelor şi a acceptat încadrarea juridică a acestora.
    De asemenea, conform art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei priveşte şi felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, iar toate aceste elemente sunt influenţate de aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Într-o opinie nuanţată s-a arătat că legiuitorul a inclus în aceeaşi categorie judecata ca urmare a încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei cu judecata în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei. În ceea ce priveşte efectele art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reţinerii acestor dispoziţii legale nu vor putea fi avute în vedere decât la negocierea pedepsei, nu şi pentru includerea în categoria infracţiunilor pentru care se poate încheia acordul şi a altor infracţiuni al căror maxim special al închisorii este mai mare de 7 ani, dar care, prin reducerea limitelor, s-ar încadra sub această durată. În ceea ce priveşte abrogarea art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală, text care făcea referire directă şi expresă la reducerea limitelor de pedeapsă, s-a considerat că aceasta nu se datorează intenţiei legiuitorului de a înlătura acest "avantaj" oferit inculpatului care uzează de această procedură.
   IV. Jurisprudenţa naţională în materie
    Au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie la instanţele arondate Curţii de Apel Bucureşti (Judecătoria Olteniţa, Judecătoria Slobozia), Galaţi (Tribunalul Galaţi, Judecătoria Galaţi), Ploieşti, Suceava (Judecătoria Suceava) şi Timişoara (Tribunalul Caraş-Severin).
    Astfel, prin Sentinţa penală nr. 556 din 12 mai 2014 pronunţată de Judecătoria Slobozia în Dosarul nr. 802/312/2014 a fost respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei din data de 12 februarie 2014, încheiat în Dosarul penal nr. 1.853/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia.
    Instanţa a reţinut că acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat cu nerespectarea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunile săvârşite, respectiv prin stabilirea pedepselor cu privire la care s-a ajuns la acord sub limitele minime speciale.
    S-a constatat că niciunul din textele legale din Codul de procedură penală care reglementează procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu prevede posibilitatea reducerii sau majorării limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea cu privire la care s-a încheiat respectivul acord, urmând astfel ca individualizarea pedepsei să fie efectuată conform regulilor cuprinse în Codul Penal.
    Prin hotărârile pronunţate de Judecătoria Galaţi în Dosarul nr. 11.433/233/2014 (Sentinţa nr. 1.731 din 6 august 2014), Dosarul nr. 8.447/233/2014 (Sentinţa nr. 1.791 din 22 august 2014), Dosarul nr. 13.445/233/2014 (Sentinţa nr. 1.829 din 2 septembrie 2014) au fost respinse acordurile de recunoaştere a vinovăţiei.
    Instanţele au reţinut că reducerea pedepsei sub limitele speciale prevăzute de lege este nelegală. Legiuitorul a înţeles să lase aplicarea procedurii abreviate a judecăţii şi a consecinţei naturale a reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii învinuirii în faza de judecată doar la aprecierea instanţei de judecată. În acest sens a abrogat textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală care ar fi permis acest lucru şi procurorului.
    Prin Decizia nr. 793 din 5 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 475/310/2014, Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că nu poate fi reţinut argumentul procurorului conform căruia, în faza de urmărire penală, în cadrul întocmirii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, s-ar putea reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, deoarece lipsa acestei posibilităţi este o simplă scăpare a legiuitorului.
    Cauzele de majorare ori de micşorare a limitelor de pedeapsă se stabilesc prin lege organică de către Parlamentul României. A statua contrar acestor argumente printr-un simplu acord de recunoaştere a vinovăţiei că limitele de pedeapsă prevăzute pentru anumite infracţiuni pot fi reduse prin raportare la un text legal excede ordinii constituţionale.
   V. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa procedurilor de recunoaştere a vinovăţiei, cu consecinţa reducerii pedepselor, nu încalcă, prin ea însăşi, nici litera, nici spiritul art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale [Babar Ahmad, Haroon Rashid Aswat, Syed Tahla Ahsan and Mustafa Kamal Mustafa (Abu Hamza) c. Regatului Unit, paragrafele 167-169].
    Această opinie se regăseşte şi în hotărârea dată în Cauza Natsvlishvili and Togonidze v. Georgia (paragrafele 90-98), în cuprinsul căreia Curtea a efectuat şi un studiu comparativ al legislaţiei statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte procedura de recunoaştere a vinovăţiei (paragrafele 62-75).
   VI. Opinia specialiştilor consultaţi
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.
    Singurul punct de vedere transmis a fost cel al domnului conferenţiar universitar doctor Dorel Julean din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept - Catedra de drept penal, care a precizat că posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală de către procurorul de caz, în faza de urmărire penală, în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, este inadmisibilă.
    În primul rând, a delimitat aplicabilitatea fiecărei instituţii în parte, precizând că, în vreme ce procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o procedură specială reglementată expres de legiuitor în faza de urmărire penală în cuprinsul art. 478-488 din Codul de procedură penală, procedura recunoaşterii învinuirii reglementată în faza de judecată reprezintă un moment procesual distinct, posibil a fi înfăptuit doar în faţa judecătorului, ulterior sesizării instanţei prin actul de sesizare.
    Având în vedere că dispoziţiile art. 396 alin. (10) se regăsesc în titlul III, cap. II din Codul de procedură penală, care se referă la judecata în primă instanţă, a apreciat că voinţa legiuitorului a fost în sensul reglementării unei posibilităţi de recunoaştere a învinuirii în faţa primei instanţe imediat după citirea actului de sesizare, iar nu în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, moment procesual distinct ca procedură specială în faza de urmărire penală.
    A opinat că individualizarea judiciară a pedepsei rezultată din aplicarea dispoziţiilor referitoare la recunoaşterea învinuirii prin reducerea limitelor de pedeapsă conform dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală este un atribut exclusiv în sarcina judecătorului, procurorul nefiind în măsură să individualizeze astfel o pedeapsă. Singura posibilitate pe care procurorul de caz o are, în situaţia recurgerii la procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, este de a stabili de comun acord cu inculpatul o pedeapsă între limitele legale, fără aplicarea dispoziţiilor referitoare la recunoaşterea din faza de judecată. Totuşi, a apreciat că existenţa altor circumstanţe atenuante, legale sau judiciare, poate fi reţinută de procuror în cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în vederea reducerii cuantumului de pedeapsă de către judecător în momentul admiterii acordului.
    Un alt aspect subliniat a fost cel referitor la modalitatea strictă de aplicare a procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în faza de urmărire penală, această procedură fiind posibilă doar în condiţiile în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este amenda sau închisoarea de până la 7 ani, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea, procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi aplicată minorilor. Or aplicarea dispoziţiilor cu privire la recunoaşterea învinuirii din faza de judecată poate avea loc în cazul oricărei infracţiuni, cu excepţia celor pedepsite cu detenţiune pe viaţă, conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin urmare, condiţiile de aplicare a procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt mult mai riguroase decât cele privind recunoaşterea învinuirii, o eventuală mixtură între cele două instituţii excedând cadrului procesual tranşat în mod riguros de către legiuitor.
    În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei în faţa judecătorului, a arătat că dispoziţiile art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii. Prin urmare, legiuitorul nu oferă posibilitatea unei proceduri contradictorii în această situaţie, spre deosebire de procedura recunoaşterii învinuirii, inclusiv sub acest aspect cele două instituţii fiind incompatibile.
    A subliniat că a permite procurorului în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei să reţină în încadrarea juridică dată faptei şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra limitelor de pedeapsă aplicabile, ar însemna o extindere a voinţei legiuitorului dincolo de scopul ei, permiţând includerea în categoria infracţiunilor pentru care se poate aplica procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei a infracţiunilor cu un grad de pericol mediu, dar care prin reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă [aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală] se situează la limita de 7 ani închisoare prevăzută de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    De asemenea a precizat că în situaţia în care procurorul ar putea aplica prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, s-ar da o dublă valenţă juridică unei singure situaţii de fapt, respectiv atitudinii sincere de recunoaştere a faptei şi vinovăţiei, aspect ce contravine principiilor procesuale reglementate în noua legislaţie penală.
   VII. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, condamnatul L.D. a depus, în scris, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.
    Condamnatul a apreciat că rolul instanţei de judecată în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei este doar de a verifica condiţiile de formă ale acordului şi dacă pedeapsa propusă este justificată în raport cu gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului. Astfel, consideră injust ca procurorul să nu poată face aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cadrul procedurii de recunoaştere a vinovăţiei.
   VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Prin concluziile scrise, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că procurorul, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nu poate să reţină în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
    Dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală instituie o cauză legală de reducere a pedepsei incidentă în anumite situaţii prevăzute expres în cuprinsul acesteia. Astfel, pentru a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită (cu o treime în cazul pedepsei închisorii şi cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii), pe lângă recunoaşterea acuzaţiei de către inculpat şi solicitarea acestuia ca judecata să aibă loc conform procedurii abreviate, este necesară şi existenţa uneia dintre ipotezele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor şi exprimate fără echivoc în cuprinsul textului de lege sus-menţionat.
    În consecinţă, întrucât dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală fac trimitere expresă la procedura recunoaşterii învinuirii (prevăzută de art. 375 din Codul de procedură penală), această cauză specială de reducere a pedepsei nu va fi aplicabilă, prin analogie, şi altor instituţii juridice, sfera de aplicare a acestor dispoziţii neputând fi extinsă şi la procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prevăzută de art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    Un alt argument în sensul că dispoziţia legală examinată nu este incidentă în procedura specială a acordului de vinovăţie a fost acela că, în această materie, a existat o dispoziţie specială care prevedea o cauză de reducere similară [art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală], dar care a fost ulterior abrogată prin art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013.
    Abrogarea dispoziţiilor legale menţionate reflectă faptul că voinţa legiuitorului a fost aceea de a nu se crea şi un astfel de beneficiu inculpaţilor, ci doar pe acela de a le oferi oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului şi, astfel, de a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei, de a le asigura previzibilitatea cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia.
    Pe de altă parte, procedura soluţionării, prin admitere, a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prevăzută de art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, trimite expres numai la aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (2) - (4) din acelaşi cod, iar nu şi la cele ale alin. (10) ale aceluiaşi articol. În consecinţă, această trimitere expresă constituie un alt argument în sensul inaplicabilităţii alin. (10) al textului de lege invocat.
   IX. Dispoziţii legale incidente:
    Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia
    "Art. 478. - (1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
    (2) Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior.
    (3) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către inculpat.
    (4) Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior.
    (5) Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.
    (6) Inculpaţii minori nu pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei.
    Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
    " Art. 479. - (1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia."
    Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
    "Art. 480. - (1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.
    (2) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie.
    (3) «abrogat» (Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii."
    Forma acordului de recunoaştere a vinovăţiei
    "Art. 481. - (1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă.
    (2) În situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord."
    Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
    "Art. 482. - Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde:
    a) data şi locul încheierii;
    b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie;
    c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);
    d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
    e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
    f) probele şi mijloacele de probă;
    g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;
    h) felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat;
    i) semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului."
    Rezolvarea acţiunii penale
    "Art. 396. - (1) Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.
    (2) Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
    (3) Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal.
    (4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal.
    (5) Achitarea inculpatului se pronunţă în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).
    (6) Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).
    (7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea.
    (8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.
    (9) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune ori s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.
    (10) Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime."
    Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
    "Art. 375. - (1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.
    (2) Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.
    (3) Dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10)."
    Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri
    "Art. 374. - (...)
    (4) În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).
    (5) Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.
    (6) În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
    (7) Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
    (8) Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
    (9) Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.
    (10) Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei."
    Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii
    "Art. 377. - . . .
    (5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător."
    Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor
    "Art. 395. - (1) Dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător.
    (2) Dacă judecata a avut loc în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), iar instanţa constată că pentru soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol şi dispune efectuarea cercetării judecătoreşti."
   X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Opinia judecătorului-raportor este în sensul că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
   XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
   A. Cu privire la admisibilitatea sesizării
    În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".
    Sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă este admisibilă, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece:
   - un complet de judecată al Curţii de Apel Galaţi, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, a constatat că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; în acest sens trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 479 şi art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora acordul de recunoaştere a vinovăţiei priveşte şi felul, şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, elemente ce sunt influenţate de aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală;
   - asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii;
   - chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
   B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită
    Analizând argumentele care susţin opinia că în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracţiunea săvârşită, Înalta Curte constată că acestea pot fi avute în vedere doar din perspectiva unei abordări teoretice de lege ferenda, fără să influenţeze însă soluţia de lege lata, care nu poate fi decât în sensul că nu este permisă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
    Astfel, de lege ferenda, sunt apreciate ca pertinente argumentele referitoare la posibilele consecinţe ale unei asemenea opinii, respectiv reducerea cazurilor de aplicare a procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, pe motiv că inculpatul va putea fi tentat să aleagă trimiterea în judecată pentru a beneficia de o reducere a limitelor de pedeapsă (pe care nu o poate obţine de la început, în cursul urmăririi penale), ceea ce va determina lungirea procedurilor, creşterea cheltuielilor şi încărcarea rolului instanţelor, cu toate că recunoaşterea vinovăţiei a intervenit înainte de sesizarea instanţei.
    Aceste efecte sunt contrare scopului pentru care a fost introdusă procedura reglementată de art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală, astfel cum reiese chiar din "Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală", care prevede că procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu numai că reduce durata judecării cauzei, dar simplifică şi activitatea din cadrul urmăririi penale, asigură soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, fiind totodată un remediu pentru eliminarea unei deficienţe majore a sistemului judiciar român, respectiv durata mare a desfăşurării procedurilor judiciare.
    În plus, nu se poate considera că prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală s-ar încălca principul separării funcţiilor judiciare.
    Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere are ca obiect şi "felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia", iar art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală prevede imperativ că acordul de recunoaştere trebuie să conţină "felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat". Implicit, negocierea dintre procuror şi inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancţiunile alternative şi stabilirea unei pedepse între minimul şi maximul prevăzute de lege, ceea ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. Aceasta nu echivalează însă cu o veritabilă operaţiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanţei, deoarece acordul este supus cenzurii instanţei de judecată, aceasta fiind cea care, în final, potrivit art. 483-487 din Codul de procedură penală, va stabili pedeapsa în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare (putând să aplice chiar un alt tratament sancţionator, fără să creeze însă pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror şi inculpat).
    Mai mult, în "Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală" se menţionează expres că, "în acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său şi astfel, de a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei."
    Aşadar, nici prin reţinerea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, procurorul nu ar realiza el însuşi o individualizare a sancţiunii, singura deosebire constând în aceea că, în cadrul negocierii şi încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ar avea în vedere stabilirea sancţiunii între limitele astfel reduse.
    De asemenea, de lege ferenda, se consideră judicioasă soluţia propusă în sensul ca efectele art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală să fie avute în vedere doar la negocierea pedepsei şi la întocmirea acordului de vinovăţie, fără ca limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reţinerii acestor dispoziţii legale să poată fi luate în considerare la stabilirea infracţiunilor pentru care se poate încheia acordul, al căror maxim special al închisorii nu poate depăşi 7 ani.
    În acest fel, ar fi respectată şi raţiunea limitării aplicării procedurii speciale doar în cazul infracţiunilor cu un grad de pericol social redus şi nu s-ar permite includerea în această categorie a altor infracţiuni decât cele prevăzute de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    În acelaşi timp, s-ar da satisfacţie şi dispoziţiilor art. 187 din Codul penal, potrivit cărora: "Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei".
    În concluzie, de lege ferenda, se apreciază că este necesară şi utilă existenţa în procedura acordului de vinovăţie a unei dispoziţii similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conţinute de art. 480 alin. (3) - abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru a da eficienţă acestei proceduri speciale şi pentru a îndeplini scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanţelor de cauzele simple).
    Cu toate acestea, de lege lata, Înalta Curte constată că modul de redactare a dispoziţiilor legale şi regulile de interpretare a normelor juridice împiedică aplicarea, în cadrul procedurii speciale a "Acordului de recunoaştere a vinovăţiei", a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii este reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, toate aceste dispoziţii regăsindu-se în Partea specială, titlul III, cap. II - "Judecata în primă instanţă".
    Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat de art. 478-488 din Codul de procedură penală în Partea specială, titlul IV, intitulat "Proceduri speciale".
    Între cele două proceduri se pot distinge mai multe asemănări, dar şi deosebiri.
    Ca şi judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă simplificată a judecăţii, care se desfăşoară doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
    Scopul acestor proceduri abreviate este, aşa cum reiese şi din "Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală", acela de a responsabiliza părţile din proces, de a degreva instanţele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfăşurării procedurilor judiciare.
    Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaşte faptele şi nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale.
    În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obţinerii unei sancţiuni mai blânde, de scurtarea prezenţei sale în faţa organelor judiciare, a duratei procesului penal, implicit, a cheltuielilor generate de desfăşurarea procesului penal.
    Cele două proceduri sunt însă diferite, ceea ce decurge în primul rând din topografia textelor legale.
    "Recunoaşterea învinuirii" intervine în faza judecăţii, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalităţii actului de sesizare, a actelor de urmărire penală şi a legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale.
    "Acordul de recunoaştere a vinovăţiei" constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă "convenţie de drept penal". Cea de-a doua etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare.
    Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un "element de justiţie negociată", căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, fără să poată crea o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul şi trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale.
    În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.
    O atare negociere nu are loc în procedura recunoaşterii învinuirii, când beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, sancţiunea fiind stabilită de instanţă între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăţie, când inculpatul ştie că nu poate primi o sancţiune mai grea decât cea negociată.
    În ce priveşte incidenţa celor două proceduri, se constată că posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei este exclusă în cazul minorilor, fiind prevăzută doar pentru infracţiunile pedepsite cu amenda penală sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani - ceea ce evidenţiază voinţa legiuitorului de a o limita la infracţiuni cu un grad de pericol social redus, pe când recunoaşterea învinuirii priveşte o sferă mai largă de infracţiuni, fiind exceptate potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, doar cele pedepsite cu detenţiunea pe viaţă.
    Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice. În cazul recunoaşterii învinuirii, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, se prevede doar condiţia recunoaşterii faptelor deoarece, conform art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, este posibilă schimbarea încadrării juridice.
    Există diferenţe şi în ce priveşte procedura de soluţionare: judecata în cazul recunoaşterii învinuirii se desfăşoară după toate regulile generale, implicând publicitatea şedinţei, oralitate şi contradictorialitate, pe când, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, procedura în faţa instanţei este necontradictorie.
    Rezultă, astfel, că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat printr-o procedură specială, de strictă interpretare, şi nu prevede o cauză de reducere a pedepsei ca cea reglementată de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Acest beneficiu este prevăzut doar în cazul recunoaşterii învinuirii - care este reglementată printr-o procedură distinctă şi poate fi aplicat doar de instanţa de judecată, nu şi de către procuror în faza de urmărire penală.
    Dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală prevăd - expres şi limitativ - patru situaţii în care pot fi reduse limitele de pedeapsă, toate acestea referindu-se la judecarea cauzei conform procedurii simplificate.
    Înalta Curte constată că aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate întemeia nici pe considerente ce ţin de egalitatea de tratament juridic a inculpaţilor, nici pe aplicarea prin analogie a acestor dispoziţii prevăzute la judecata în primă instanţă.
    În primul rând, aşa cum reiese din cele ce preced, în ciuda unor asemănări, cele două proceduri sunt diferite, atât prin conţinut, cât şi prin efecte. Drept urmare nu ne aflăm în situaţia încălcării principiului egalităţii şi nediscriminării, incident atunci când, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, se aplică un tratament diferenţiat pentru situaţii identice sau comparabile.
    În al doilea rând, chiar luând în considerare asemănările existente, nu este posibilă aplicarea prin analogie a cauzei de reducere a pedepsei în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
    Aplicarea prin analogie a legii penale (drept substanţial sau procedural) constituie o problemă controversată. Potrivit unei opinii, având în vedere că normele de procedură sunt de strictă interpretare, ele nu se pot extinde şi la alte situaţii prevăzute de lege. Potrivit altei opinii, în concordanţă cu principiul egalităţii de tratament, se acceptă aplicarea prin analogie, exclusiv a normelor cu caracter favorabil inculpatului, cum este şi cazul în speţă.
    Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă.
    Din această perspectivă şi având în vedere problema de drept ce face obiectul învestirii Înaltei Curţi în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, analiza poate avea ca obiect doar acele situaţii în care, fiind vorba despre infracţiuni ce pot face obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei (sancţionate cu pedeapsa amenzii sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, exceptând infracţiunile comise de minori), recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat intervine încă din faza de urmărire penală. În atare situaţie, inculpatul are posibilitatea de a opta pentru încheierea unui acord cu procurorul sau de a nu încheia acest acord, renunţând astfel la beneficiul negocierii pedepsei, urmând a se întocmi rechizitoriul şi a se dispune trimiterea în judecată, când, teoretic, şi sub rezerva aprecierii instanţei, va putea beneficia de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Nu sunt însă îndeplinite condiţiile de aplicare prin analogie a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, căci, în această materie, nu suntem în prezenţa unei lacune de reglementare neintenţionate, ceea ce constituie principala condiţie de admisibilitate a analogiei.
    Dimpotrivă, voinţa legiuitorului este clară, în sensul de a nu da posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale între procuror şi inculpat.
    Dispoziţiile Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 prevedeau în mod expres în art. 480 alin. (3) că "Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii."
    De asemenea, în forma anterioară, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevedea că instanţa, în urma admiterii acordului încheiat, "dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ale cărei limite au fost reduse conform art. 480 alin. (3)."
    Prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 480 alin. (3) a fost abrogat (prin art. 102 pct. 288), iar art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost modificat corespunzător (prin art. 102 pct. 290).
    În consecinţă, în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă.
    De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că "Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii."
    Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    În consecinţă, potrivit dispoziţiilor legale actuale, procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

 

    Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală,

 

    
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    
În numele legii
 
D E C I D E:

 

    Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Galaţi -- Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 10.204/233/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
    În aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2014.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE    

Magistrat-asistent,
Oana-Valentina Temerel