Ședințe de judecată: Mai | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Procedura insolvenţei. Suspendarea termenului de prescripţie. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Procedura insolvenţei

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

  • societate în faliment
  • suspendarea termenului de prescripţie

 

Legea nr. 85/2006, art. 36, art. 40

Decretul nr. 167/1958

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 36 din aceeaşi lege, legiuitorul menționând expres în cuprinsul art. 36 că de la deschiderea procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.

Suspendarea termenului de prescripție la data deschiderii procedurii de insolvență operează numai față de creditorii care deţin creanţe asupra debitorului aflat în insolvență, iar nu și pentru creanțele pe care le are debitorul aflat în insolvență în raport cu debitorii săi, motiv pentru care acțiunile promovate de acesta urmează regulile generale de calcul ale termenului de prescripție prevăzute de Decretul nr. 167/1958, întrucât legiuitorul circumstanțiază tipurile de acțiuni pentru care, odată cu deschiderea falimentului, termenele de prescripție se întrerup, prescripția urmându-și cursul pentru celelalte acțiuni, în temeiul principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3299 din 28 octombrie 2014

 

Notă : * Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată de Legea nr. 85/2014 la data de 28 iunie 2014.

** Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

 

Prin sentinţa civilă nr. 5021 din 19 iunie 2013, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. xx57/3/2013, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC G.C.C. SRL, prin CI B.N.S., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 27.445,07 Euro - contravaloare lucrări şi s-au respins restul pretenţiilor, ca nefundat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Între părţi s-a încheiat contractul nr. 2631/19 iunie 2006, contract prin care reclamantul s-a obligat să execute lucrări de reabilitare a 11 şcoli din Municipiul Bucureşti până la data de 30 iulie 2008, iar pârâta s-a obligat să plătească preţul de 13.242.701 Euro (sau oricare alt preţ ce poate fi determinat în condiţiile din contract).

Totodată, părţile au prevăzut obligaţia achitării penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi în situaţia nerespectării termenului de execuţie al lucrării.

Totodată, la clauza 15.2 părţile au stabilit un pact comisoriu de grad IV, iar la data de 24 septembrie 2008 pârâta a făcut aplicarea pactului comisoriu de grad IV prevăzut în contract, pentru nerespectarea de către reclamantă a termenului de finalizare a lucrărilor.

La data de 21 august 2008 reclamanta a solicitat Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcţii având ca obiectiv stabilirea cantităţii şi calităţii lucrărilor executate de reclamantă în perioada 17 iulie 2006 – 30 iulie 2008.

Prin încheierea din 4 februarie 2009 instanţa a constatat asigurată dovada privind administrarea expertizei în specialitatea construcţii.

Prin raportul de expertiză în specialitatea construcţii depus de reclamantă la dosar s-a stabilit că lucrarea executată de reclamantă se încadrează în toleranţele admise de legislaţia în vigoare (privind prescripţiile cantitative şi calitative din contract), precum şi cu legislaţia în vigoare privitoare la autorizarea lucrărilor de construire şi la calitatea construcţiei.

Având în vedere aceste constatări ale expertului în specialitatea construcţii, tribunalul a apreciat neîntemeiate apărările formulate de pârâtă conform cărora reclamantul nu a finalizat lucrările.

Cu privire la sumele solicitate de reclamant, tribunalul a reţinut că prin precizarea de acţiune depusă la fila 41 vol. II reclamanta a indicat modul de calcul al sumei solicitate. Astfel, reclamanta a solicitat cu titlu de contravaloare lucrări executate şi neachitate suma de 401.235,11 Euro. Din raportul de expertiză extrajudiciară rezultă că valoarea lucrărilor nedecontate este de 27.445,07 Euro, iar nu de 401.235,11 Euro, cum a indicat reclamanta.

Pentru restul sumelor de bani solicitate conform modului de calcul depus la fila 41 din vol. II, reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte ca într-adevăr pârâta are obligaţia de a le achita.

S-a mai reţinut şi că în contract nu este prevăzută obligaţia pârâtei de plată a penalităţilor de întârziere pentru nerealizarea măsurătorilor lucrărilor executate la termenul stabilit.

Împotriva sentinţei civile sus menţionate au formulat apel reclamanta SC G.C.C. SRL, precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Apelurile au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la 23 septembrie 2013.

Prin decizia nr. 547 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă SC G.C.C. SRL prin lichidator judiciar BNSI IPURL, a fost admis apelul apelantului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva aceleiaşi sentinţe care a fost schimbată în tot în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă acţiunea ca prescrisă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, asupra apelurilor, raportat la prevederile art. 295 C. proc. civ., respectiv asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea a reţinut următoarele:

Prin încheierea din 12 iunie 2013, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 85/2006, cursul prescripţiei a fost suspendat începând cu data de 15 mai 2009, dată la care s-a deschis procedura insolvenţei împotriva reclamantei.

A apreciat însă Curtea că prevederile legale invocate de către tribunal nu sunt incidente în cauză, astfel încât nu operează suspendarea termenului prescripţiei extinctive.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 36. La rândul lui, art. 36 din Legea nr. 85/2006 prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Or, în cauză, SC G.C.C. SRL are calitatea de reclamantă, acţiunea ce face obiectul cauzei nefiind una de realizare a creanţelor asupra sa sau asupra bunurilor sale, astfel încât suspendarea termenului de prescripţie reglementată prin dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 85/2006 nu poate opera.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC G.C.C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 8.839.358,44 Euro, echivalentul a 38.690.755,82 lei, reprezentând lucrări executate şi penalităţi aferente contractului FIDIC nr. 2631/19 iunie 2006.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a pronunţat încheierea din 4 februarie 2009 în dosarul nr. xx83/4/2008, încheiere rămasă definitivă şi irevocabilă prin care a asigurat dovada reprezentată de stabilirea cantităţii şi calităţii lucrărilor executate de reclamantă în perioada 17 iulie 2006 – 30 iulie 2008 la unităţile şcolare. De asemenea, s-a mai susţinut că, în cauză, contractul dintre părţi a fost reziliat de Municipiul Bucureşti, prin adresa nr. 561/1 august 2008 cu începere de la data de 30 iulie 2008, dată la care valabilitatea contractului expira.

Raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. xx83/4/2008 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti a avut ca obiectiv stabilirea cantităţii şi calităţii lucrărilor efectuate în perioada 17 iulie 2006 – 30 iulie 2008, în temeiul contractului dintre părţi.

Astfel cum reiese din Anexa 1 la formularul de ofertă, din Anexa 2 – condiţiile particulare de contract, din Anexa 3 – Grafice/termene de execuţie lucrări, din Actul adiţional nr. 2, termenul final de execuţie a lucrărilor a fost 30 iulie 2008. De asemenea, din adresa nr. 561/1 august 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti reiese că s-a decis „rezilierea contractului Asocierii dintre G.I. LL şi G.C.C. SRL Bucureşti, începând cu data de azi, 30 iulie 2008, dată la care, de altfel, contractul expira.”

Conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripţiei este de 3 ani, iar potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. De asemenea, art. 1 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958 stipulează că dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

În cauză, termenul general de prescripţie, cu o durată de 3 ani, a început să curgă de la 30 iulie 2008, data când s-au realizat ultimele lucrări în temeiul convenţiei dintre părţi şi de când reclamanta era ţinută să acţioneze pentru a obţine contravaloarea acestora. Însă, cererea  de chemare în judecată a fost introdusă la 4 februarie 2013, după împlinirea termenului prescripţiei extinctive.

Împotriva deciziei nr. 547 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă SC G.C.C. SRL prin lichidator judiciar BNSI IPURL solicitând casarea sentinței recurate, în sensul respingerii excepției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la instanța de apel.

În susținerea recursului întemeiat de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel nu a observat că societăţii comerciale aflată în faliment nu i se aplică decât legea specială, respectiv, Legea nr. 85/2006 republicată, iar nu dreptul comun, respectiv Decretul nr. 167/1958. În motivarea dată de instanța de apel s-a înfrânt voința legiuitorului așa cum a fost enunțată în art. 2 din Legea nr. 85/2006 care arată că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.

A arătat recurenta că nu poate opera un termen de prescripție împotriva unei proceduri de executare silită în derulare deoarece la data deschiderii procedurii este suspendat termenul de prescripție al dreptului la acțiune. Art. 36 coroborat cu art. 40 din lege sunt aplicabile și debitorului în virtutea principiului egalității de tratament între debitor și creditor. La momentul deschiderii procedurii, creanțelor existente și neacoperite în patrimoniul debitorului nu li se mai pot adăuga dobânzi, penalități și majorări. Scopul Legii nr. 85/2006 este în concordanță cu dreptul european, acesta urmând a fi aplicat cu prioritate atunci când vine în contradicție cu o altă normă de drept intern.

Recurenta a mai arătat că, neexistând în legea specială un termen de decădere, activitățile privind încasarea creanțelor din averea debitorului, formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului se pot desfășura pe toată durata de timp între data deschiderii procedurii și până la radierea societății, când lichidatorul judiciar este descărcat de atribuțiile sale, prin chiar sentința de închidere a procedurii.

Instanța de apel nu a făcut decât să adauge la legea specială norme de drept care contravin în mod flagrant scopului legii speciale, îngrădind atribuțiile lichidatorului și statuând o situație defavorabilă creditorilor, creanțele acestora nemaiputând fi acoperite.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs din perspectiva criticilor formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 304 C. proc. civ., partea introductivă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situațiile limitativ enumerate la pct. 1-9 numai pentru motive de nelegalitate.

Conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate se pronunță  pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute la art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5 sau în cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare invocând ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă, în conformitate cu dispozițiile mai sus enunțate, acest motiv de recurs poate atrage modificarea deciziei, iar nu casarea.

Din perspectiva motivului de recurs invocat recurenta a arătat că instanța de apel nu a observat că societății comerciale aflată în faliment nu i se aplică decât legea specială, respectiv, Legea nr. 85/2006 republicată, iar nu dreptul comun, respectiv Decretul nr. 167/1958.

Critica este nefondată, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii în privința reținerii incidenței dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 sub aspectul calculului termenului de prescripție aplicabil acțiunii de față, care este o acțiune în pretenții formulată de societatea recurentă aflată în insolvență, pentru recuperarea unei creanțe față de un debitor.

În susținerea faptului că acțiunea a fost considerată în mod greșit ca fiind prescrisă de către instanța de apel, reclamanta a invocat dispozițiile art. 40 și 36 din Legea nr.85/2006, arătând faptul că aceste dispoziții legale i se aplică, pe de o parte, pentru că este o societate în faliment iar, pe de altă parte, în virtutea principiului egalității de tratament între debitor și creditor.

Înalta Curte, reține că art. 40 din lege prevede într-adevăr că deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 36 din aceeaşi lege, însă legiuitorul menționează expres că de la deschiderea procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal. Rezultă, deci, că legiutorul circumstanțiază tipurile de acțiuni pentru care, odată cu deschiderea falimentului, termenele de prescripție se întrerup, prescripția urmându-și cursul pentru celelalte acțiuni, în temeiul principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

În cauză, recurenta - societate în faliment - are calitatea de reclamantă, acţiunea ce face obiectul cauzei nefiind una dintre cele menționate în mod expres în art. 36, astfel încât suspendarea termenului de prescripţie reglementată prin dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 85/2006 nu  operează.

Voința legiuitorului, așa cum a fost ea enunțată în art. 2 din Legea nr. 85/2006 care arată că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, nu a fost înfrântă, după cum în mod greșit afirmă recurenta.

Măsura stabilită prin textul de lege, respectiv prin art. 36, se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență, legea instituind obligații în sarcina lichidatorului în privința recuperării creanțelor debitorului în scopul întregirii averii acestuia pentru acoperirea datoriilor față de creditori. Aceasta impune introducerea de urgență de către lichidator a acțiunilor necesare recuperării creanțelor debitorului.

Dreptul la acțiune al creditorilor, suspendat prin dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, nu dispare, el fiind conservat prin art. 40 din aceeași lege, care prevede, de asemenea, suspendarea curgerii termenelor de prescripție a acțiunilor la care se referă textul de lege criticat. Aceste termene încep să curgă din nou în cazul respingerii sau închiderii procedurii insolvenței în condițiile dispozițiilor legale referitoare la prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor, potrivit procedurii comune. Legiuitorul nu a înțeles, însă, să acorde beneficiul suspendării și pentru acțiunile în care debitorul are calitatea de reclamant.

Susținerea recurentei privind principiul egalității de tratament între debitor și creditor nu poate fi primită având în vedere că acest argument vine în contradicție cu scopul urmărit de legiuitor în privința procedurii concursuale a falimentului, scop care impune lămurirea în cel mai scurt timp a existenței creanțelor debitorului, iar nu prorogarea acțiunilor de întregire a averii acestuia după închiderea procedurii falimentului, situație în care creditorii concursuali ar fi prejudiciați și cu atât mai puțin suspendarea dreptului la acțiune pentru astfel de cereri.

Lichidatorul judiciar era obligat potrivit art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006 să procedeze la urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, atribuţie ce trebuia îndeplinită în termenele prevăzute de art. 28 alin. (1) lit. b) din  Legea nr. 85/2006.

Față de toate aceste aspecte, rezultă cu prisosință că suspendarea termenului de prescripție la data deschiderii procedurii de insolvență operează numai față de creditorii care deţin creanţe asupra debitorului aflat în insolvență, iar nu și pentru creanțele pe care le are debitorul aflat în insolvență în raport cu debitorii săi, motiv pentru care acțiunile promovate de acesta urmează regulile generale de calcul ale termenului de prescripție prevăzute de Decretul nr. 167/1958.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu este fondat motivul de recurs invocat în cauză şi că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.