Ședințe de judecată: Iulie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Contract de credit. Actiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze. Incidenţa prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în constatarea caracterului abuziv

  • contract de facilitate de credit

 

Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (3)

Directiva nr. 93/13/CEE

Caracterul negociat al unui contract de credit nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părţile nu se află pe poziţii de egalitate, nici în ceea ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici în ceea ce priveşte puterea de negociere, banca fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar consumatorii fiind simple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoştinţă de cauză, contractul, ci doar   să-l semneze sau nu.

Astfel, simpla informare a consumatorilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudenţa CJUE şi a instanţei supreme fiind în concordanţă cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3864 din 4 decembrie 2014

 

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C.M.V. şi C.A.M. împotriva pârâtelor C.E.I. IFN SA şi C.E.B. NV prin mandatar C.E.I. IFN SA, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr. XX099/3/2012/20 mai 2013, s-a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună adaptarea clauzelor contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103252/24 ianuarie 2008 privind împrumutul în sumă de 212,313 CHF, pentru achiziţie locuinţă, urmare intervenirii impreviziunii contractuale, conform propunerii adresată pârâtei în data de 9 iulie 2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4094 din data de 20 mai 2013 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. xx099/3/2012 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN SA, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.M.V. şi C.A.M., în contradictoriu cu pârâţii C.E.I. IFN SA  şi C.E.B. NV, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 24 ianuarie 2008 s-a încheiat între pârâta C.E.I. IFN SA, în calitate de împrumutător, pe de o parte, şi reclamanţii C.M.V. şi F. (în prezent, C.) A.M., în calitate de împrumutaţi, contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103252/24 ianuarie 2008, având ca obiect suma împrumutată de 212.313 CHF (franci elveţieni), durata de creditare fiind de 360 de luni.

Conform art. 6.1 din convenţia părţilor, rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul, lunar, în rate ce includ, în conformitate cu graficul de rambursare care este parte integrantă din contract, astfel: începând cu luna a 7-a de la acordarea creditului, dobânda lunară şi comisionul lunar de administrare la soldul facilităţii de credit; începând cu luna a 49-a de la acordarea creditului, dobânda lunară şi comisionul de administrare calculate la soldul facilităţii de credit.

Prin cererea din data de 26 august 2011 adresată C.E.B. (România) SA – Sucursala Militari, reclamanţii au solicitat extinderea perioadei de rambursare a creditului, astfel încât rata lunară să atingă o valoare medie de 2.000 lei lunar, precizându-se de către reclamanţi că aceasta este suma pe care o pot plăti la momentul respectiv. Solicitarea s-a bazat pe următoarele argumente: creşterea valorii sumei împrumutate şi, implicit, a ratelor de credit, urmare a evoluţiei cursului francului elveţian; scăderea veniturilor reclamanţilor cu peste 50% în ultimii doi ani, pe fondul crizei financiare globale; intervenţia cheltuielilor generate de naşterea unui copil.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN SA, prima instanţă a reţinut că la data de 31 martie 2009 s-a încheiat între pârâta C.E.I. IFN SA, în calitate de cedent şi C.E.B. NV (Olanda), în calitate de cesionar, un contract de cesiune de creanţă, inclusiv pentru creanţa izvorâtă din contractul de credit încheiat de cedent cu reclamanţii.

În cadrul unui litigiu declanşat în scopul sancţionării nerespectării dispoziţiilor legale edictate pentru încheierea contractului prin care s-a născut creanța – acţiune în nulitate – dar şi în cazul litigiilor prin care se solicită adaptarea contractului, cedentul din cesiunea de creanţă, în calitate de parte contractantă, are calitate procesuală pasivă.

Asupra fondului, prima instanţă a reţinut că pentru contractul de credit dedus judecăţii nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1271 din noul Cod civil, acestea fiind incidente exclusiv în cazul convenţiilor încheiate după intrarea în vigoare a actului normativ, astfel cum dispune expres art. 107 din Legea nr. 71/2011.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obţineau veniturile din salariu, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

În acest context, modificarea circumstanţelor invocate de către reclamanţi – respectiv fluctuaţia monetară – a fost integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate, riscul creşterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecinţă, de către debitor, în lipsă de dispoziţie contrară.

De altfel, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluţiile economice să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat.

Executarea obligaţiilor reclamanţilor, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-şi, astfel, aplicarea în speţă.

Nici reducerea veniturilor reclamanţilor – împrejurare nedovedită în cauză – nu conduce la aplicarea teoriei impreviziunii, imposibilitatea de executare a obligaţiei asumate fiind suportată în cadrul riscului contractual de către debitor. De asemenea, naşterea unui copil, cu consecinţa creşterii cheltuielilor necesare întreţinerii familiei, nu poate fi privită ca un element care să determine adaptarea clauzelor contractuale, o astfel de împrejurare nefiind exterioară voinței reclamanților.

Astfel cum rezultă din corespondenţa părţilor, purtată în cursul anului 2012, pârâta C.E.B. NV, prin mandatarul C.E.I. IFN SA, a propus reclamanţilor o variantă de reeşalonare a plăţilor ratelor de credit, ofertă ce nu a fost acceptată, pentru că, în opinia împrumutaţilor, aceasta nu a corespuns posibilităţilor lor financiare şi pentru că impunea obligaţii noi cu privire la garanţii.

Clauza prevăzută de art. 2.4 este criticată de către reclamanţi, conform cererii completatoare depuse la dosar, la data de 24 februarie 2013, deoarece prevede că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, iar cursul CHF a crescut în mod considerabil, această creştere fiind imprevizibilă pentru debitor, clauza fiind şi inechitabilă, precum şi contrară bunei-credinţe.

Art. 2.4 din contractul de credit nu face referire la rambursarea creditului, cum susţin reclamanţii, ci la utilizarea acestuia. Ca atare, argumentele reclamanţilor expuse în cererea completatoare, care se referă, exclusiv, la obligaţia de rambursare a sumei împrumutate, nu pot fi analizate prin raportare la clauza 2.4.

În realitate, clauzele prin care reclamanţii s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în cap. VI al convenţiei de credit. Aceste clauze transpun, însă, principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 , fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit. Astfel, în baza aceloraşi clauze, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind, astfel, întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Pentru acelaşi considerent, nu a fost reținută ca fiind îndeplinită nici cerinţa relei-credinţe a instituţiei financiare, nerezultând că aceasta le-a impus reclamanţilor produsul financiar astfel contractat, respectiv în CHF.

Susţinerile reclamanţilor, în sensul că instituţia financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar, nu au fost primite, din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se trage prezumţia cunoaşterii ori a posibilităţii de prevedere a evoluţiei cursului de schimb al CHF. Fluctuaţia cursului de schimb nu constituie prin sine însăşi o împrejurare care să determine a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum s-a reţinut anterior.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.M.V. şi C.A.M., solicitând  admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi admiterea cererii de adaptare a clauzelor contractuale, în sensul plăţii sumei de 400 CHF, debit şi accesorii, pe o durată de 10 ani, în baza intervenirii teoriei impreviziunii, pe fondul unor clauze contractuale abuzive.

Prin decizia civilă nr. 39 din 21 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 4094 din 20 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

    (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

    (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

    (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

    a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

    b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

    c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În mod corect a reţinut prima instanţă că executarea obligaţiilor reclamanţilor, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-şi astfel aplicarea în speţă.

Părţile sunt libere să stabilească clauze prin care să se ţină seama de fluctuaţia valorică în timp a bunurilor împrumutate, astfel că împrumutătorul va primi la scadenţă bunuri echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.

Reducerea veniturilor reclamanţilor – împrejurare nedovedită în cauză – nu poate conduce la aplicarea teoriei impreviziunii, imposibilitatea de executare a obligaţiei asumate fiind suportată în cadrul riscului contractual de către debitor. De asemenea, naşterea unui copil nu poate fi privită ca un element care să determine adaptarea clauzelor contractuale, o astfel de împrejurare nefiind exterioară voinţei reclamanţilor.

Riscul valutar exprimă o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele  de credit  din cauza modificării cursului de schimb al valutei în perioada dintre încheierea contractului şi scadenţa acestuia.

Cei care sunt supuşi riscului valutar sunt clienții, atunci când în momentul încasării contravalorii mărfurilor, valuta de contract se depreciază faţă de momentul încheierii contractului comercial internaţional, dar şi banca, în eventualitatea în care valuta de contract se apreciază în perioada dintre încheierea contractului şi scadenţa acestuia.

Oricare dintre cele doua fenomene poate avea loc pe o piaţă liberă.

Prin urmare, condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a băncii nu sunt  îndeplinite în speţă.

În ce priveşte critica referitoare la neaplicarea principiului nominalismului monetar, instanţa de apel a reţinut că în materia contractului de împrumut legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, astfel cum rezultă din prevederile art. 1578 C. civ.

Legea înţelege prin clauza clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Este obligatorie redactarea clară şi fără echivoc a clauzelor astfel încât să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea lor.

Din redactarea clauzelor declarate ca fiind abuzive de către apelanţi  rezultă că  banca pârâtă a explicat, la încheierea contractului, că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamanţilor li s-a acordat un credit în sumă de 212.313CHF.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că un contract de adeziune nu este, în mod automat, unul abuziv, ci pentru a fi declarat abuziv trebuie verificate următoarele condiţii: existenţa negocierii şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Sub aspectul puterii de negociere a clauzelor contractului, instanţa de apel a arătat că  efectele nedorite ale riscului valutar pot fi contracarate de clienţii băncii sau, cel puţin, atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale, precum alegerea valutei de contract.

O altă metodă prin care se pot evita astfel de efecte este reprezentată de reeşalonarea plăţilor ratelor de credit, astfel cum s-a şi propus de către bancă, ofertă ce a fost refuzată de apelanţi, întrucât nu a corespuns intereselor acestora.

În privinţa caracterului nenegociat al contractului de credit, instanţa de apel a arătat că astfel de contracte sunt contracte de adeziune, care presupun redactarea unilaterală a contractului, la care se adaugă, din partea clientului, adeziunea sau nu la propunerea făcută, fiind de esenţa contractului nemodificarea contractului de către potenţialul cocontractant.

Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unui contract de adeziune trebuie să lipsească negocierea.

Clientul poate opta sau nu pentru încheierea acestuia, apelanţii neputând susţine  şi nici dovedi că li s-a impus semnarea acestuia în condiţii de presiune.

Cu privire la faptul că prima instanţă ar fi omis să ia în considerare şi celelalte clauze aflate în strânsă legătură cu clauza de la art. 2.4 din contract, instanţa de apel nu a reţinut această critică, având în vedere că reclamanţii nu au indicat care sunt acele clauze pretins a fi abuzive şi în legătură cu clauza reclamată, pentru aprecierea obiectului cererii nefiind suficientă sintagma „celelalte clauze aflate în strânsă legătură cu aceasta”.

Şi oricum, atât timp cât clauza principală cuprinsă în art. 2.4 din contract nu a fost declarată abuzivă, cu atât mai puţin puteau fi apreciate ca fiind abuzive „celelalte clauze aflate în legătură…”, clauze accesorii în raport cu cea principală.

În ce priveşte obligaţia de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speţă, riscul valutar, instanţa de apel a reţinut că pentru a proteja consimţământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate într-o formă clară şi comprehensibilă.

În speţă, nu se poate susţine că reclamanţi nu au putut să înţeleagă că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamanţilor li s-a acordat un credit în sumă de 212.313CHF.

Nu există caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga împrumutaţii să ramburseze creditul în moneda în care acesta a fost contractat.

Consumatorul este o persoană mediu avizată şi mediu diligentă care nu poate face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere.

Pe de altă parte, însăşi jurisprudenţa CJUE statuează că obligaţia de informare are nişte limite reprezentate de condiţiile unei bune funcţionări a pieţei. Cantitatea şi conţinutul informaţiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieţei (Hotărârea CJCE din 4 martie 2004, Cauza Cofinoga Merignac SA/Sylvain Sachithanathan).

Tot din perspectiva obligaţiei de informare, dar şi a puterii de negociere, instanţa de apel a reţinut că consumatorul a avut posibilitatea să aleagă între oferte în raport de interesele sale şi de posibilitatea de a-şi asuma obligaţiile contractuale, în raport cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora „Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

S-a  reţinut că ultima plată a fost efectuată de către apelanţi în luna februarie 2012, iar în cursul lunii decembrie 2012, în conformitate cu prevederile contractuale şi legale în vigoare, a fost declarată exigibilitatea anticipată a creditului nr. 103252/24 ianuarie 2008, înaintând Biroului Executorului Judecătoresc C.B. cererea de executare nr. 42392/13 decembrie 2012, în vederea efectuării demersurilor necesare în vederea recuperării întregii creanţe.

În ce priveşte pretenţia apelanţilor cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, instanţa de apel a constatat că reclamanţii solicită instanţei să se substituie voinţei părţilor în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voinţă al părţilor, care reprezintă legea părţilor, potrivit art. 969 C. civ.

Părţile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale şi, în ipoteza în care voinţa reclamantei coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi modificat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.M.V. şi C.A.M., aducându-i următoarele critici:

1. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al acesteia.

Astfel, reclamanţii-recurenţi au arătat că prin cererea de chemare în judecată au solicitat şi constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 2 pct. 4 din contractul de facilitare de credit şi de garanţie nr. 103252/24 ianuarie 2008, precum şi a clauzelor aflate în strânsă legătură cu acesta, privind operaţiunile de tragere şi rambursare a creditului acordat în CHF, care determină o suportare a riscului valutar, exclusiv, de către debitor.

Din probele administrate în cauză rezultă că pârâta-intimată şi-a asigurat o poziţie dominantă şi abuzivă, atât la momentul încheierii contractului, dar şi pe parcursul încheierii acestora.

S-a mai susţinut că în ce priveşte clauzele privind suportarea riscului valutar, acestea sunt lipsite de claritate şi necesită cunoştinţe de specialitate pentru a le înţelege, încadrându-se, astfel, în cerințele art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aceste clauze au mai fost criticate atât sub aspectul caracterului imprevizibil pentru debitor, la momentul semnării contractului, dar şi sub aspectul caracterului inechitabil şi contrar principiului bunei-credinţe ca riscul valutar să fie suportat doar de către debitor.

Creditoarea şi-a asumat o poziţie favorabilă, deoarece a continuat să încaseze, integral, dobânzile şi comisioanele, iar riscul fluctuaţiilor de curs valutar, care este considerabil în cazul CHF, a fost suportat doar de către recurenţii-reclamanţi.

S-a mai susţinut că o astfel de variaţie de curs valutar nu era, în mod rezonabil, previzibilă la momentul contractului şi nici nu a avut posibilitatea negocierii vreunei clauze contractuale, contractul fiind unul de adeziune.

Deşi banca nu i-a informat cu privire la riscul fluctuaţiilor de curs valutar, pretinde de la reclamanţi plata unor sume disproporţional de mari comparativ cu suma acordată în 2008, asigurându-şi un profit nejustificat, fondat pe un dezechilibru contractual.

Recurenţii au mai susţinut că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că ei sunt persoane mediu avansate şi mediu diligente care nu puteau face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere în cazul contractului de împrumut bancar.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, în sensul că acea clauză invocată de către reclamanţi este una abuzivă, deoarece nu a fost negociată direct cu ei şi a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea lor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

S-a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel s-a referit în considerentele deciziei recurate, în mod exclusiv, la principiul „pacta sunt servanda”, prevăzut de art. 969 C. civ., în condiţiile în care apărarea reclamanţilor s-a fondat pe o excepţie de la acest principiu, impreviziunea contractuală.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, atunci când a apreciat că este inaplicabilă teoria impreviziunii şi când a concluzionat că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, deşi tocmai aceasta este voinţa instituţiei.

3. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În motivarea suportării riscului valutar de către reclamanţi instanţa de apel a făcut referire la momentul încheierii contractului comercial internaţional, deşi din actele depuse la dosar rezultă că reclamanţii au încheiat acest contract de credit pentru achiziţionarea unei locuinţe, şi nu pentru a desfăşura acte de comerţ internaţional.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

 1. În primul rând, criticile formulate la pct. 1 din motivele de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nearătând în ce constă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, care e acesta şi în ce sens s-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, însă, criticile de la acest punct, ca de altfel şi cele de la pct. 2 pot fi analizate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

2. În ce priveşte fondul cauzei, s-au constatat următoarele:

a) Instanţa de apel a tratat, cu precădere, problema dedusă judecăţii, din perspectiva prevederilor de drept comun, or, în cauza de faţă avem de a face cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, contract care, deşi trebuie să respecte condiţiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.

b) Din această perspectivă, caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părţile nu se află pe poziţii de egalitate, nici în ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici în ce priveşte puterea de negociere, pârâta fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar reclamanţii fiind simple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoştinţă de cauză, contractul, ci doar să-l semneze sau nu.

Simpla informare a reclamanţilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudenţa  CJUE şi a Instanţei Supreme, fiind în concordanţă cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de comercianţi, fiind de datoria comerciantului (în prezent profesionistului) de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speţa de faţă nu s-a petrecut.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, jurisprudenţa CJUE privind limitele obligaţiei de informare, aceasta făcând referire la o clauză ce privea un litigiu între doi comercianţi, or, în speţa de faţă este aplicabilă legislaţia şi jurisprudenţa privind protecţia consumatorilor.

c) În ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului.

Există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa CJUE, jurisprudenţă ce este obligatorie pentru instanţele din România.

Astfel, în cauza C-484/08 se arată că: „dispozițiile art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări… care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.  

 Mai mult, în cauza C-241/98, CJUE a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public că aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Ca atare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanţele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligaţie.

d) Instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stând altfel.

În acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma „redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil”, dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate, aşa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că le-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociat aceste clauze cu reclamanţii.

 În ce priveşte limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

 În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.

CJUE a arătat următoarele: „Art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală…, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului… la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze…., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte”.

Or, instanţa de apel nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.

Aceasta înseamnă că instanţa de apel nu a lămurit, pe deplin, situaţia de fapt, astfel că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, aceasta urmând să ţină seama, în stabilirea situaţiei de fapt, de cele arătate mai sus.

 Totodată, instanţa de apel va analiza şi celelalte clauze arătate de către reclamanţi ca abuzive, inclusiv clauza referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului, dar în lumina legislaţiei şi jurisprudenţei speciale privind protecţia consumatorilor.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei 93/13/CEE, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă de apel.