Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 8263/299/2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 17 februarie 2006, reclamanţii Ş.E.V., D.E.S., T.V.R., V.M., M.G., R.S. au chemat în judecată pe pârâtul S.D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate legalitatea şi valabilitatea titlului de proprietate al reclamanţilor faţă de titlul pârâtului, să fie obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor imobilul teren în suprafaţă de 216,12 mp inclus în imobilul din Bucureşti, str. F., sector 1.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active şi calitatea sa de dobânditor de bună - credinţă a imobilului din str. F., sector 1, precum şi cerere reconvenţională, solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 216,12 mp situat în sector 1, prin prescripţia achizitivă de 30 de ani.

În drept, cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1847, 1860, 1890 şi următoarele C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 9914 din 22 iunie 2007, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, a admis acţiunea principală şi a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1543/A din 23 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale faţă de valoarea obiectului litigiului, a admis apelul formulat de apelantul pârât S.D. împotriva sentinţei menţionate, pe care a anulat-o în tot şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă.

Cauza a fost reînregistrată sub nr. 3364/3/2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 993 din 27 mai 2008, această instanţă a admis acţiunea principală, a obligat pârâtul să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 221,42 mp şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

Prin Decizia nr. 443 din 06 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.D. împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cererea a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 3364.02/3/2008.

Reclamanţii - pârâţi au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 221,42 mp.

Prin sentinţa nr. 516 din 10 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor - pârâţi; a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtul - reclamant să lase reclamanţilor - pârâţi, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren în suprafaţă de 221,42 mp situat în Bucureşti, sector 1, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert V.C.; a respins cererea reconvenţională ca nefondată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că I.G.T., ai cărui moştenitori sunt reclamanţii - pârâţi, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Bucureşti, Aleea S., prin actul de vânzare - cumpărare din 07 februarie 1941. În actul menţionat, se arată la fila 2 că s-a transmis proprietatea cu privire la teren şi clădiri.

Prin procesul - verbal de carte funciară din 1944, a fost înscris dreptul de proprietate aparţinând lui T.G.I. asupra terenului în suprafaţă de 925 mp şi asupra construcţiei, imobile situate în str. Fundătura S., drept dobândit prin actul autentificat din 07 februarie 1941 de Tribunalul Ilfov.

Dreptul de proprietate al autorului şi dreptul reclamanţilor - pârâţi de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 au fost confirmate prin Dispoziţia nr. 2611 din 16 martie 2004, în temeiul căreia s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 619,99 mp, situat în Bucureşti, sector 1, cu excepţia terenului în suprafaţă de 216,12 mp inclus în imobilul din sector 1 Bucureşti.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 4958 din 20 mai 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanţii- pârâţi sunt moştenitorii defunctului I.G.T., ce a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în str. S.

Astfel, constatând, pe de o parte, că defunctul I.G.T. a deţinut în proprietate imobilul teren în suprafaţă de 925 mp situat în str. Fundătura S., în prezent Intrarea S., nr. 8 şi, pe de altă parte, că reclamanţii - pârâţi sunt succesorii proprietarului, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Pe fondul cererii principale, instanţa a reţinut că reclamanţii - pârâţi invocă dreptul de proprietate dobândit prin actele anterior menţionate, iar pârâtul - reclamant opune dreptul real obţinut prin contractul de vânzare -cumpărare din 09 mai 2002, act ce vizează şi terenul în suprafaţă de 833 mp situat în Bucureşti, sector 1.

Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert V.C., terenul revendicat în suprafaţă de 221,42 mp nu este inclus în terenul de 833 mp dobândit în proprietate de pârâtul - reclamant, acesta din urmă ocupând în fapt o suprafaţă mai mare decât cea din acte.

Având în vedere că reclamanţii - pârâţi deţin titlu de proprietate asupra terenului de 221,42 mp, în timp ce pârâtul, deşi ocupă acel teren, nu poate opune un act care să-i confere acelaşi drept, s-a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 480 C. civ., urmând ca pârâtul - reclamant să fie obligat să lase reclamanţilor pârâţi în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 221,42 mp, situat în Bucureşti, sector 1, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert V.C.

Cu privire la cererea reconvenţională, instanţa a reţinut că, pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesară îndeplinirea a două condiţii cumulative, stabilite în art. 1890 C. civ., bunul să fie posedat în tot timpul prevăzut de lege - 30 de ani şi posesia să fie utilă, neafectată de vreun viciu.

Referitor la prima cerinţă, s-a constatat că pârâtul - reclamant posedă bunul din anul 2002, de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare şi nici prin aplicarea joncţiunii posesiilor nu se întruneşte termenul de 30 de ani.

Din probele administrate, nu rezultă că autorul pârâtului - reclamant, defunctul A.A., a posedat terenul în litigiu, martorul audiat în cauză, C.I., neputând preciza cu exactitate situaţia juridică a imobilului.

În ceea ce priveşte declaraţia martorei D.E., conform căreia numitul P.A. a deţinut terenul din 1930, nefiind tulburat în posesia sa, s-a constatat că această susţinere este în contradicţie cu cele reţinute prin sentinţa nr. 1078 din 03 februarie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă, în sensul că prin Decizia nr. 315/1954, bunul a trecut în proprietatea statului, fiind considerat abandonat.

Nu s-a probat că în perioada 1954-1994 bunul a fost posedat de autorul pârâtului - reclamant, iar în ceea ce priveşte posesia exercitată de stat, aceasta nu întruneşte cea de-a doua condiţie aceea de a fi utilă, adică continuă, neîntreruptă, publică, netulburată, sub nume de proprietar.

În speţă, posesia este afectată de viciul violenţei, în sensul prevederilor art. 1851 C. civ., preluarea bunului de către stat fiind abuzivă, iar o posesie caracterizată prin violenţă este lipsită de eficienţă, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa nr. 1078 din 03 februarie 1994.

Pârâtul - reclamant nu poate invoca, pe de o parte, joncţiunea posesiilor, a sa, a autorului său şi a statului, pentru întrunirea cerinţei de 30 de ani şi, pe de altă parte, că bunul nu a fost preluat abuziv de la autorul reclamanţilor - pârâţi, astfel încât posesia exercitată de stat este utilă.

În primul rând, cele două susţineri se contrazic, posesia statului trebuie să continue posesia exercitată de autorul pârâtului reclamant, pentru ca partea să beneficieze de joncţiunea posesiilor, după cum a solicitat.

În al doilea rând, posesia exercitată de stat a fost abuzivă, dobândită prin violenţă, caracter ce nu poate fi înlăturat indiferent de la cine s-a efectuat preluarea.

Prin Decizia nr. 256 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul - reclamant S.D. împotriva sentinţei menţionate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost soluţionată, în mod corect, de instanţa de fond, întrucât, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanţii au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul terenului în litigiu.

Conform actului de vânzare - cumpărare din 1941, a planului de situaţie scara 1:500 anexat contractului, a proceselor-verbale din 29 februarie 1944, precum şi a C.F. - Părţile I şi II, I.G.T. a cumpărat terenul în suprafaţă de 1.407 mp (925+482), situat în Aleea S. (fostă Fundătura S.), act juridic valabil ce şi-a menţinut şi păstrat valabilitatea ca şi act juridic civil de la momentul întocmirii lui şi până în prezent - el nefiind niciodată anulat.

Întregul imobil a trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctului T.G.I. au formulat notificarea din 12 februarie 2002, prin executor judecătoresc, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi au solicitat restituirea în natură a imobilelor în întregul lor situate în Bucureşti, sector 1, imobile compuse din construcţii şi terenul aferent.

Prin Dispoziţia primarului nr. 2611 din 16 martie 2004 se dispune restituirea în natură a imobilului din Intrarea S., compus din teren liber în suprafaţă de 338,48 mp şi apartamentele ocupate cu contracte de închiriere, părţile de folosinţă comună (cu excepţia apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995), a căror cotă de teren aferent este de 143,52 mp, prin adunarea celor două suprafeţe rezultă 482 mp, iar la Intrarea S. se restituie un teren liber de 619,99 mp, iar sub construcţiile care au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 mai există un teren de 89,03 mp. Prin adunarea celor două suprafeţe 619,99 + 89,03 = 709,02 şi comparând cu actul iniţial (din 1941) în care apărea suprafaţa de 925 mp, rezultă o diferenţă de teren de aproximativ 216 mp despre care, în Dispoziţia primarului sus - menţionată, se face precizarea că ar fi inclusă la imobilul din str. F.

Ulterior, prin Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 se restituie şi suprafaţa de 216,12 mp.

Această dispoziţie a fost atacată în instanţă de către pârâtul S.D. şi formează obiectul Dosarului nr. 7982/299/2008, dosar suspendat în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei de faţă.

Faptul că reclamanţii nu au obţinut iniţial restituirea în întregime a imobilului prin procedura Legii nr. 10/2001 nu împiedică pe reclamanţi să acceadă în justiţie, prevalându-se de dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiunea fiind întemeiată pe contractul de vânzare - cumpărare din 1941.

Mai mult, prin emiterea ulterioară a Dispoziţiei nr. 8208 din 30 mai 2007, Primăria Municipiului Bucureşti le recunoaşte reclamanţilor - intimaţi şi dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 216 mp, creându-le, astfel, speranţa legitimă cu privire la redobândirea terenului.

Ceea ce li s-a restituit se referă la două proprietăţi, mai exact la două numere poştale: Aleea (Fundătura) S. (actualmente Intrarea S.) şi Aleea (Fundătura) S. (actualmente Intrarea S.) şi deci nu numai la „Fundătura S.” (Protocolul modificator la procesul-verbal din 15 aprilie 2004).

Astfel, pentru proprietatea situată în Intrarea S. reclamanţilor li s-a restituit suprafaţa de teren de 836,11 mp, la care dacă se adăugă cotele de teren aferente imobilelor ce au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, ce nu le-au fost restituite - un total de 89,03 mp, rezultă un total de 925,14 mp, suprafaţa deţinută înainte de naţionalizare şi cuprinsă şi în procesul - verbal al C.F. din 1944, suprafaţă ce cuprinde, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză tehnică întocmit de către expert V.C. cu ocazia judecării în fond a cauzei şi terenul revendicat în prezenta cauză.

Instanţa de apel a înlăturat ca neîntemeiat şi motivul de apel prin care se solicită respingerea cererii principale, motivat de faptul că pârâtul - apelant este dobânditor de bună-credinţă. Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 9 mai 2002 încheiat de notarul public V.B., pârâtul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 833 mp situat în str. F., sector 1, teren pe care l-au avut în proprietate autorii săi. Prin acest contract nu a dobândit şi dreptul de proprietate pentru suprafaţa în litigiu pentru a fi considerat cumpărător de bună-credinţă.

În ceea ce priveşte motivele de apel vizând temeinicia acţiunii în revendicare şi cererea reconvenţională, Curtea a reţinut că:

Titlul de proprietate al reclamanţilor - intimaţi cu privire la întregul imobil în suprafaţă totală de 1.407 mp, situat în Intrarea S. (fostă Aleea (Fundătura) S.) este reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare din 1941 autentificat de către Tribunalul Ilfov, secţia a IX-a Notariat prin procesul-verbal din 07 februarie 1941 şi transcris din 07 februarie 1941, al cărui titular este autorul reclamanţilor - intimaţi I.G.T., act ce a şi fost invocat ca titlu de proprietate în acţiunea în revendicare.

De asemenea, din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert Ş.I. rezultă că:

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din 1941, numitul I.C.T. a cumpărat imobilele situate pe Aleea S., fostă Fundătura S., actualmente Intrarea S.

În contract se menţionează că imobilele au „dimensiunile şi vecinătăţile prevăzute în alăturata schiţă de plan ce face parte din act”.

Conform planului anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din 1941 imobilele situate pe Aleea S., (foste Fundătura S., actuale Intrarea S.) aveau forma relevată pe schiţa de la Anexa 2 şi următoarele suprafeţe: S S., nr. 27 = 480 mp; S S., nr. 25 = 950 mp.

Prin comparaţia datelor extrase din cele două planuri menţionate mai sus, respectiv din planul la scara 1:1000, Seria X, Coloana E, ediţia 1911 şi din planul anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din 1941, s-a constatat că în intervalul dintre anii 1911 şi 1941 imobilele situate în Bucureşti, Intrarea S., foste Aleea S., foste Fundătura S. nr. 27 şi 25 şi-au păstrat în cea mai mare parte forma şi suprafaţa. Diferenţele de suprafaţă, respectiv de 25 mp în cazul imobilulu de 9 mp, în cazul imobilului se datorează atât unor mici modificări ale limitelor în partea de Nord - Vest ale imobilului de la nr. 27, petrecute în intervalul dintre anii 1911 şi 1941, cât şi preciziei scăzute cu care a fost întocmit planul anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1941.

Conform planurilor la scara 1:500, cu nomenclatura 10/E/3, întocmit Direcţia de Cadastru a Primăriei Municipiului Bucureşti, în anul 1954 şi 1957 (Anexa 3 şi Anexa 4), imobilele în litigiu, respectiv imobilele situate în Bucureşti, Intrarea S., şi cel situat pe str. F., aveau forma relevată pe schiţa de la Anexa 3 şi următoarele suprafeţe: S S., nr. 6 = 520 mp; S S., nr. 8 = 710 mp; S Frumoasa, nr. 16 = 1.010 mp.

Prin comparaţia datelor referitoare la imobilele în litigiu, extrase atât din planul la scara 1:1000, ediţia 1911 şi din cel anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1941, cât şi din planurile la scara 1:500, întocmite de Direcţia de Cadastru a P.M.B., ediţiile 1954 şi 1957, s-a constatat că în intervalul dintre anii 1911 şi 1954, în cazul imobilului situat în Bucureşti, Intrarea S., fost Aleea S., fost Fundătura S., acesta şi-a păstrat în cea mai mare parte forma şi suprafaţa.

În cazul imobilului situat în Bucureşti, Intrarea S., fost Aleea S., fost Fundătura S. (Anexa 3), acestea au pierdut subparcela situată în Sud, numerotată A-B-C-D, în suprafaţă de cca. 230 mp, aceasta fiind înglobată în imobilul situat pe str. F., (fost 20). Mai reţine expertul că pierderea acestei suprafeţe s-ar fi realizat în perioada 1941 - 1954, dar, din înscrisurile de la dosar (procesul-verbal din 1944 în care se relevă situaţia C.F. din 1940 cu privire la suprafaţa 925 mp a terenului de la adresa: Aleea S. (actualmente Intrarea S.), teren din care face parte şi suprafaţa de 216 mp ce face obiectul prezentului dosar, procesul-verbal din 1944 în care se relevă situaţia C.F. din 1940 cu privire la suprafaţa de 482 mp, a terenului de la adresa: Aleea (Fundătura) S. (actualmente Intrarea S. nr. 6), din procesul-verbal de C.F. din data de 17 februarie 1960 din care rezultă că proprietatea situată în str. F. (proprietatea autorului vânzătorului pârâtului-reclamant este formată dintr-o suprafaţă de 833 mp) nu rezultă, că în anul 1941 ar fi fost pierdută această subparcelă, mai ales că în anul 1950 prin Decretul nr. 92 poziţia 543 întreaga proprietate ce a aparţinut autorului reclamanţilor a fost trecută în proprietatea statului.

De asemenea, prin Decizia nr. 315 din 27 aprilie 1954 proprietatea situată în str. F. în suprafaţă de 833 mp a fost trecută în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 111/1951, fiind considerată abandonată de proprietarul său, respectiv A.E.

Prin sentinţa civilă nr. 1078 din 03 februarie 1994 au fost obligaţi pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA să lase în deplină proprietate şi posesie autorului apelantului, respectiv numitului D.A., suprafaţa de 833 mp şi construcţie situată în str. F., sector 1. Sentinţa a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 1368 din 14 septembrie 1994 a Tribunalului Bucureşti.

Apelantul a susţinut că autorii săi au înglobat suprafaţa de 216 mp la terenul din str. Frumoasă nr. 16 din anul 1941, aspect relevat şi de martorul audiat la instanţa de fond, dar aceste susţineri contravin celor reţinute prin chiar sentinţa civilă nr. 1078/1994 şi anume că „Prin Decizia nr. 315 din 27 aprilie 1954 imobilul a fost trecut în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 111/1951, fiind considerat abandonat de proprietarul său A.E.”

Ca atare, aceasta nu putea să posede nici terenul în litigiu proprietatea autorilor reclamanţilor - intimaţi, teren care a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziţia 543.

De asemenea, joncţiunea posesiilor este posibilă numai dacă autorul (statul comunist) el însuşi nu era un detentor precar.

Or, tocmai acest lucru l-a imputat A.D. statului. Prin acţiunea în revendicare formulată acesta i-a negat dreptul de proprietate, precum şi efectul posesiei. Aceleaşi critici le-au adus şi reclamanţii Statului Român, atât prin acţiunile în revendicare formulate în temeiul art. 480 C. civ. (Dosar nr. 4344/2005 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti - fila 50 dosarul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti), cât şi prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate reţine că statul comunist ar fi exercitat o posesie utilă pentru suprafaţa de 216 mp ce a aparţinut imobilului din str. S. Proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în temeiul unor dispoziţii constituţionale care încălcau atât dreptul de proprietate cât şi drepturile omului în general, nu şi-au pierdut niciodată acest drept de proprietate, imobilele respective neieşind niciodată din patrimoniul lor. Statul comunist nu a fost decât un detentor precar. În speţa de faţă, situaţia de fapt este diferită de aceea reţinută prin decizia în interesul Legii nr. 4 din 16 ianuarie 2006 şi de Decizia civilă nr. 34 din 29 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocată ca şi practică judecătorească de apelant, viciul violenţei constituind un fapt notoriu.

Abuzului de drept nu i se pot recunoaşte efecte juridice creatoare de drept şi orice posesie caracterizată prin violenţă este lipsită de eficienţă.

Cu ocazia concluziilor orale s-a invocat, de către apărătorul apelantului - pârât faptul că, în cauză, ar fi aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această decizie, însă, nu se aplică în cauza de faţă, întrucât nu ne aflăm într-o acţiune în revendicare formulată de un fost proprietar împotriva unui dobânditor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al vreunei alte norme, ci este o acţiune clasică de revendicare a proprietarului - neposesor îndreptată împotriva posesorului - neproprietar.

Prin urmare acţiunea introductivă de instanţă este admisibilă neaducând „atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”, cauza neavând legătură cu teza analizată în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, S.D., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei, cu consecinţa respingerii acţiunii principale şi a admiterii cererii reconvenţionale, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, susţinându-se următoarele:

- Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar motivarea hotărârii este necorespunzătoare şi străină de natura pricinii (art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.).

În cadrul acţiunii în revendicare de faţă, ce a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., titlul invocat de reclamanţi în acest proces, potrivit precizării exprese pe care a făcut-o în ciclul procesual anterior, în faţa instanţei de fond în rejudecare şi în faţa instanţei de apel în ultimul ciclu procesual, îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, iar nu Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 a primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care a fost modificată Dispoziţia anterioară nr. 2611 din 16 martie 2004.

Astfel, în ciclul procesual anterior, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, pârâtul S.D. a solicitat suspendarea judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea irevocabilă a litigiului având ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 8208 din 30 mai 2007. Instanţa de apel a respins cererea de suspendare, cu motivarea că această Dispoziţie nu face obiectul prezentului litigiu, respectiv nu este invocată de reclamant drept titlu.

În rejudecare, în faţa Tribunalului Bucureşti, pârâtul a pus din nou în discuţie această chestiune, iar reclamanţii au precizat expres că nu invocă această Dispoziţie ca temei pentru acţiunea în revendicare din prezenta cauză. Faţa de această precizare expresă a reclamanţilor, nu s-a mai pus problema suspendării judecăţii prezentului dosar, fiind suspendat dosarul având ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 8208 din 30 mai 2007 până la soluţionarea prezentei cauze, apreciindu-se că dacă se admite cererea reconvenţională şi se constată că S.D. dobândise terenul prin uzucapiune, acest lucru va influenţa şi soluţia din dosarul privind anularea dispoziţiei, deoarece Dispoziţia respectivă nu mai putea fi emisă de Primărie, aceasta nemaiavând nici un drept asupra terenului.

În consecinţă, Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 nu interesează în prezenta cauză, nefiind invocată de reclamanţi, astfel încât nu poate constitui element probator şi temei al dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Cu toate acestea, instanţa de apel, în considerentele deciziei pronunţate, se raportează la această dispoziţie pentru a justifica respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate de apelant şi a apelului ca atare, constatând că reclamanţii au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul terenului asupra suprafeţei de 216,12 mp în litigiu, drept recunoscut prin Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007, care a corectat o pretinsă eroare materială făcută de Primăria Municipiului Bucureşti în Dispoziţia nr. 2611 din 16 martie 2004.

Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, deoarece cadrul procesual şi temeiul juridic al cererii au fost deja stabilite în prezenta cauză încă din primul ciclu procesual, în sensul că această dispoziţie nu este invocată şi nu interesează cauza, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale active nu trebuia soluţionată pe baza acesteia.

Pe de altă parte, s-a creat un cerc vicios, din moment ce nu s-a dispus suspendarea judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea irevocabilă a litigiului privind anularea acestei dispoziţii pentru a se stabili definitiv şi irevocabil în ce măsură actul respectiv este valabil, ci dimpotrivă a fost suspendat litigiul referitor la anularea dispoziţiei până la soluţionarea prezentei cauze, pentru ca apoi, în prezenta cauză să fie avută în vedere respectiva dispoziţie.

- Soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active este nelegală (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 justifică legitimarea procesuală activă, în condiţiile în care, prin dispoziţia respectivă, nu s-a restituit reclamanţilor terenul în litigiu, împrejurare menţionată expres în cuprinsul acesteia. Restituirea a vizat imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 338,48 mp şi apartamentele expres indicate, cu cotele de teren aferente, precum şi imobilul din Bucureşti, sector 1, format din teren în suprafaţă de 619,99 mp teren liber de construcţii. Reclamanţii-pârâţi nu au formulat contestaţie împotriva acestei dispoziţii, astfel încât aceasta a devenit irevocabilă.

Dispoziţia menţionată demonstrează tocmai absenţa titlului de proprietate al reclamanţilor.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare din 7 februarie 1941 şi procesul verbal de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, menţionate de instanţa de apel şi prima instanţă în justificarea calităţii procesuale active, recurentul a susţinut că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că reclamanţii şi autorul lor ar fi avut dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren.

Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare din 7 februarie 1941 menţionat de instanţa de fond, nu rezultă că I.G.T. ar fi dobândit terenul în litigiu în suprafaţă de 216,12 mp. Contractul de vânzare-cumpărare menţionat nu priveşte această suprafaţă de teren. De altfel, reclamanţii nici nu au prezentat schiţa de plan menţionată în acest contract din care rezultă dimensiunile şi vecinătăţile imobilului situat în Aleea S. (fostă fundătura S.) şi din care să rezulte ca suprafaţa de 216,12 mp ar fi făcut parte din acest imobil.

Această împrejurare a fost menţionată de expertul parte al pârâtului-reclamant în opinia depusă la dosarul cauzei, în sensul că, în absenţa acestei schiţe de plan, nu se poate identifica terenul respectiv şi nu se poate concluziona că terenul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanţilor conform respectivului act de vânzare-cumpărare.

De altfel, chiar reclamanţii recunosc în acţiune că autorul lor a dobândit terenul în suprafaţă de 100,17 mp prin acest act de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1941, or, terenul în litigiu are o suprafaţă de 216,12 mp. După formularea întâmpinării în cuprinsul căreia s-au invocat aceste aspecte, reclamanţii au încercat să susţină că este vorba despre o eroare materială.

În al doilea rând, din înscrisurile depuse de reclamanţi la dosar rezultă că imobilul deţinut de autorul lor conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941 a fost preluat de stat în timpul regimului politic precedent, deci autorul reclamanţilor a pierdut dreptul de proprietate asupra respectivului imobil, iar ulterior în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanţii au formulat cerere de restituire în natură a acestui imobil.

Prin dispoziţia menţionată anterior, nu s-a dispus restituirea în natură şi cu privire la suprafaţa în litigiu de 216,12 mp, dimpotrivă, cererea de restituire în natură a fost respinsă, menţionându-se că acest teren este inclus în imobilul din str. F., sector 1 (fără a fi menţionată baza legală a acestei includeri şi nici modalitatea prin care terenul în litigiul a fost inclus în imobilul din sector 1).

În cazul în care ar fi fost proprietarii de drept asupra imobilului în litigiu, reclamanţii aveau posibilitatea să formuleze contestaţie împotriva acestei dispoziţii de restituire în termen de 30 de zile de la data comunicării. În condiţiile în care nu au exercitat această cale de atac împotriva respectivei dispoziţii şi au acceptat această soluţie, fie au recunoscut în fapt că nu sunt proprietarii de drept ai terenului în litigiu, fie au acceptat din motive necunoscute faptul că nu s-a aprobat restituirea în natură a suprafeţei de teren de 216,12 mp.

Recurentul a invocat şi faptul că, în procesul verbal din 1944 al Comisiei de Cărţi Funciare depus chiar de reclamanţi la dosarul cauzei şi prezentat încă o dată instanţei de apel, figurează suprafaţa de 925 mp pentru imobilul din Fundătura S.

Prin Dispoziţia nr. 2611/2004 emisă de Primăria Bucureşti s-a restituit reclamanţilor din prezenta cauză: teren în suprafaţă de 338,8 mp situat în Intrarea S. şi teren în suprafaţă de 619,99 mp situat în Intrarea S., în total 958,79 mp. Aşadar, prin Dispoziţia nr. 2611/2004 s-a restituit reclamanţilor o suprafaţă mai mare decât cea din procesul verbal al C.F. şi, în consecinţă, nu există temei pentru a pretinde vreo altă suprafaţă de teren de la pârât.

În anul 1940 terenul imobilului din Fundătura S. era de 925 mp, iar în temeiul Legii nr. 10/2001 i s-a restituit 958,79 mp.

Recurentul a susţinut, totodată, că motivarea instanţei de apel este contradictorie, deoarece, pe de o parte, s-a reţinut că potrivit actului de vânzare-cumpărare din anul 1941, care şi-a menţinut valabilitatea ca act juridic civil de la momentul întocmirii lui şi până în prezent, reclamanţii au un drept de proprietate şi justifică în speţă calitatea procesuală activă, iar pe de altă parte, s-a arătat că prin Dispoziţia nr. 8208 s-a restituit reclamanţilor şi terenul în litigiu.

- Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

S-a susţinut, în primul rând, că pârâtul este dobânditor de bună credinţă, deoarece a dobândit imobilul din str. F., sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 mai 2002 încheiat de B.N.P., V.B., de la foştii proprietari, A.D.P., G.C.S. şi A.V.E. Aceştia dobândiseră imobilul în temeiul tranzacţiei consfinţite prin sentinţa civilă nr. 8235 din 7 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, schimbată în parte prin sentinţa civilă nr. 12434/1999 a aceleiaşi instanţe, prin care s-a anulat certificatul de moştenitor din 3 martie 1999 emis de B.N.P., I.M. pentru defunctul A.D.

Anterior, prin sentinţa civilă nr. 1078 din 3 februarie 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat că A.D. este proprietarul imobilului şi a fost emisă Dispoziţia primarului General al Municipiului Bucureşti din 20 februarie 1995 şi a fost încheiat Procesul verbal de predare primire din 22 mai 1995.

Suprafaţa de 216,12 mp teren este inclusă în acest imobil, aşa cum rezultă şi din Dispoziţia nr. 2611 din 16 martie 2004 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de primarul General.

În consecinţă, acţiunea reclamanţilor se impune a fi respinsă.

În al doilea rând, menţinând hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale din materia prescripţiei achizitive, întrucât pârâtul şi autorii săi au exercitat posesia asupra terenului în mod continuu şi în mod paşnic, fără intermitenţe, încă din anul 1941.

În speţă, operează joncţiunea posesiilor, respectiv unirea posesiei pârâtului cu posesiile anterioare exercitate de D.A. şi succesorii săi, de stat şi de A.A..

Condiţiile prevăzute de art. 1860 C. civ. pentru invocarea joncţiunii posesiilor sunt îndeplinite în cauză. Astfel, este vorba de posesie propriu-zisă în toate aceste ipoteze, iar posesorul actual a dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui raport juridic.

De asemenea, posesia a fost exercitată în văzul tuturor, inclusiv a reclamanţilor şi au fost săvârşite acte de stăpânire asupra imobilului cu voinţa de a se comporta ca proprietar exclusiv.

Instanţa de apel a confundat posesia exercitată asupra acestei suprafeţe de teren cu situaţia restului imobilului din str. F., sector 1, considerând că, întrucât imobilul din str. F. a fost preluat de stat ca bun abandonat de A.E., aceasta nu putea să posede nici terenul în litigiu. De asemenea, a apreciat în mod greşit că posesia statului asupra terenului în litigiu nu este utilă, de vreme ce atât restul imobilului din str. F., cât şi imobilul din str. S., au fost preluate de stat fără titlu.

În privinţa acestor aspecte, recurentul a arătat că posesia sub nume proprietar asupra acestei suprafeţe de teren a început anterior anului 1952, respectiv în perioada 1941-1944, când acest teren a fost inclus în imobilul din str. F. şi a fost exercitată de A.A., autorul vânzătorilor din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârât la data de 9 mai 2002. Recurentul nu a invocat vreo posesie exercitată de A.E.

A.A. a început să posede terenul în litigiu la momentul respectiv, l-a îngrădit incluzându-l în str. F. şi l-a stăpânit fără a fi tulburat de adevăratul proprietar.

Raportul de expertiză topo efectuat în apel, la care instanţa a făcut referire, dar de concluziile căruia nu a ţinut seama, menţionează expres faptul că suprafaţa de teren este inclusă în imobilul din str. F. din perioada 1941-1957, prin compararea planurilor din 1911 şi cu cel din 1957, care a fost apoi actualizat în 1977.

Expertul a reţinut că data limită până la care subparcela în litigiu în suprafaţă de 233 mp este relevată ca aparţinând imobilului din Intrarea S. nr. 8 este anul 1941, fiind neîntemeiată susţinerea reclamanţilor potrivit căreia terenul în litigiu ar fi fost înglobat în str. F. abia în anul 1986, întrucât planurile demonstrează contrariul şi anume că respectiva suprafaţă a fost încorporată mult mai devreme, respectiv în intervalul situat între 1941-1977.

Concluzia expertului decurgând din analiza planurilor se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv depoziţiile martorilor, rezultând astfel că terenul în litigiu a fost înglobat în str. F. în intervalul 1941-1944.

Constatarea instanţa de apel în sensul că din cartea funciară nu rezultă că în anul 1941 ar fi fost pierdută această subparcelă demonstrează din nou confuzia între înscrierea în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare din 1941 şi situaţia reală referitoare la încorporarea terenului în str. F., sector 1, confirmată de planurile de situaţie. De altfel, pierderea parcelei respective ar fi putut fi evidenţiată în cartea funciară doar pe baza unui act juridic care să fie înscris în cartea funciară, ceea ce nu este cazul în speţă. Nici nu s-a invocat faptul că autorul recurentului, A.A., ar fi dobândit această suprafaţă printr-un act juridic, deoarece, în acel caz, nu se mai punea problema uzucapiunii.

Printre obiectivele expertizei topo încuviinţate de instanţa de apel a figurat şi analiza planurilor de situaţie din 1911, 1957 şi 1977, iar expertul şi-a fundamentează concluzia pe acestea, astfel încât instanţa de apel nu putea ignora această probă cu caracter ştiinţific, pe motiv că situaţia constatată de expert nu rezultă din conţinutul cărţii funciare.

Concluziile raportului de expertiză bazate pe planurile menţionate privind momentul de la care terenul în litigiu a fost încorporat în imobilul sunt confirmate şi de martorii audiaţi în cauză, la care instanţa de apel nu a făcut nicio referire. Recurentul a redat pe larg conţinutul depoziţiilor acestora, menţionând şi declaraţia autentificată a unui martor care nu a putut fi audiat de instanţa de judecată în mod nemijlocit din motive de sănătate, probe din care rezultă că posesia terenului în litigiu a început în perioada 1941-1944 fiind exercitată de A.A.

A.E. nu are nici o legătură cu această posesie, astfel încât faptul că în decizia administrativă de preluare a restului imobilului din str. F. se menţionează că ar fi vorba de un bun abandonat de A.E. este lipsită de relevanţă.

După preluarea imobilului din str. F. de către stat, această posesie a fost continuată de stat, care a exercitat-o, de asemenea, sub nume de proprietar în perioada 1954 - 14 septembrie 1994 (data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1078 din 3 februarie 1994 prin care a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de D.A.).

Dovada posesiei trebuie făcută în momentul iniţial, respectiv când aceasta a început, ulterior funcţionând prezumţia potrivit căreia rămâne continuă şi neîntreruptă. Altfel spus, nu mai este necesară o dovadă distinctă cu privire la durata posesiei dacă adversarul posesorului nu invocă el însuşi probe care tind să demonstreze că posesia a fost viciată sau că a încetat înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege. Ca urmare, acest viciu poate fi invocat numai de victimele violenţei şi trebuie probat ca atare.

Ambele instanţe de fond au considerat că posesia statului a fost afectată de regimul precarităţii şi au invocat în acest sens violenţa exercitată asupra restului imobilului din str. F., sector 1 şi faptul că restul imobilului din str. S. din care terenul în litigiu ar fi făcut parte iniţial a fost preluat de asemenea de stat în mod abuziv.

Aceste aprecieri reflectă din nou confuzia între situaţia suprafeţei în litigiu şi cea a restului imobilului din str. F. şi nici cu imobilul din str. S., care nu interesează în cauză. Suprafaţa în litigiu nu a fost preluată de stat prin naţionalizare sau expropriere.

Dacă a fost preluat abuziv restul imobilului din str. F. şi restul imobilului din str. S., este eronat a se considera că a fost vorba de violenţă şi în cazul suprafeţei în litigiu.

Violenţa trebuie dovedită de cel care o invocă, în speţă de reclamanţi, şi trebuie dovedită în privinţa terenului în litigiu, iar nu cu privire la terenurile învecinate. Pentru ca posesia statului asupra terenului în litigiu să fie viciată, era necesar să se dovedească faptul că violenţa a fost exercitată asupra persoanei care se pretinde adevăratul proprietar, respectiv I.G.T., în sensul că acesta a fost deposedat prin violenţă de suprafaţa de teren în litigiu, care a fost inclusă în imobilul din str. F., sector 1. Or, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece posesia a fost începută de familia A., care au îngrădit întreaga proprietate cu gard.

În aceste condiţii, prezumţia menţionată nu a fost răsturnată, deoarece din nici o probă nu rezultă preluarea de către stat a respectivei suprafeţe de teren în 1950 odată cu restul imobilului din Intrarea S. şi nici desprinderea ei de către stat din imobilul din Intrarea S. şi includerea în imobilul din str. F. Pe de altă parte, în condiţiile în care în anul 1950 imobilul din str. F. era proprietate particulară, respectiv proprietatea lui A.A., respectivul imobil fiind preluat de stat abia în anul 1954, statul român nu avea niciun interes să preia în proprietate o suprafaţă de teren pe care apoi să o alipească la un imobil proprietate particulară.

Totodată, din depoziţiile martorilor rezultă că posesia sub nume de proprietar asupra acestei suprafeţe de teren a început anterior anului 1952, respectiv în intervalul 1941-1944 şi a fost exercitată de proprietarul imobilului din sector 1, A.A. Ulterior a fost continuată de stat, iar din anul 1994 şi până la data de 9 mai 2002 această posesie a continuat să fie exercitată de D.A. şi succesorii săi, iar începând cu data de 9 mai 2002 de către pârât.

Recurentul a mai susţinut că posesia sub nume de proprietar asupra terenului în litigiu a început să fie exercitată anterior anului 1952, respectiv în perioada 1941-1944, de A.A. şi a fost exercitată până în prezent, în mod neîntrerupt, prin joncţiunea acestor posesii - posesia lui A.A., posesia statului, posesia lui D.A. şi succesorii săi, posesia pârâtului, astfel încât sunt întrunite toate condiţiile posesiei utile, cu consecinţa dobândirii dreptului de proprietate al pârâtului asupra imobilului în cauză, prin împlinirea termenului de prescripţie achizitivă de 30 de ani.

Statul s-a comportat ca proprietar, iar nu ca detentor precar, cum eronat şi nelegal a reţinut instanţa de apel, continuând posesia începută de A.A., ceea ce este demonstrat şi de faptul că statul a cedat dreptul de folosinţă asupra terenului către chiriaşii persoane juridice sau fizice care au avut sediul/domiciliul (în baza unor contracte de închiriere) la adresa din str. F. pe toată durata regimului comunist şi chiar după decembrie 1989.

De altfel, prin Dispoziţia nr. 2611 din 16 martie 2004 emisă de Municipiul Bucureşti, privind restituirea în natură către reclamanţii-pârâţi a imobilului teren situat în Bucureşti, sector 1, a fost recunoscut implicit dreptul de proprietate al pârâtului-reclamant dobândit prin uzucapiune asupra suprafeţei de 216,12 mp care formează obiectul prezentului litigiu, acesta în mod special nefiind inclus în suprafaţa ce le-a fost atribuită în urma restituirii reclamanţilor-pârâţi.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul - pârât a criticat modul de soluţionare, prin decizia recurată, a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active în cererea în revendicare imobiliară, susţinând, pe de o parte - prin prisma cazurilor prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. - că nu trebuia avută în vedere Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 emisă în procedura Legii nr. 10/2001, deoarece nu a fost invocată de către reclamanţi drept titlu de proprietate, iar, pe de altă parte - prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -, că actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, invocat drept titlu, nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Printre argumentele aduse în sprijinul celei din urmă critici, se regăseşte şi cel referitor la pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului deţinut de autorul reclamanţilor conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941, ca urmare a preluării de către stat anterior anului 1989, dovadă fiind formularea cererii de restituire în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.

Susţinerile recurentului referitoare la necesitatea neanalizării legitimării procesuale active în raport de Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 evocă însuşi fundamentul cererii de chemare în judecată, respectiv cauza dreptului dedus judecăţii (causa debendi), din moment ce se pretinde că instanţa de judecată ar fi trebuit să analizeze cererea în revendicare exclusiv prin raportare la actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, astfel cum s-a indicat în cererea de chemare în judecată şi s-a confirmat în cursul judecăţii, fără a se lua în considerare Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007.

Înalta Curte reţine că tribunalul, prin sentinţa pronunţată, nu a făcut referire la Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 a primarului General al Municipiului Bucureşti - prin care, modificându-se în parte Dispoziţia nr. 2611 din 16 martie 2004, s-a dispus restituirea în natură şi a suprafeţei de 216,12 mp în litigiu, ce a fost emisă abia în cursul judecăţii şi depusă în Dosarul nr. 3364/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, în urma anulării sentinţei judecătoriei iniţial sesizate şi a reţinerii cauzei pentru soluţionare în primă instanţă.

În condiţiile în care instanţa de apel, spre deosebire de prima instanţă, a făcut referire la Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007, susţinerile recurentului tind la invocarea nerespectării de către instanţa de apel a prevederilor art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

În analiza acestor susţineri ale recurentului, Înalta Curte porneşte de la premisa că prin „cauză a cererii de chemare în judecată” se înţelege situaţia de fapt calificată juridic, respectiv „motivele de fapt şi de drept” la care se referă art. 112 pct. 4 C. proc. civ., elemente pe care reclamantul trebuie să le indice în cererea introductivă de instanţă. În cazul neindicării ori a indicării greşite a temeiului juridic de către reclamant, instanţa va face încadrarea juridică, pe baza obiectului şi a motivelor de drept invocate.

În acest context, se reţine că, prin cererea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. de la 1864, reclamanţii au învederat că sunt moştenitorii lui I.G.T., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din Bucureşti, în care era inclusă şi suprafaţa de teren în litigiu, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941.

Reclamanţii au mai arătat, însă, că acest imobil a fost preluat de către stat anterior anului 1989, iar preluarea a operat fără titlu, prin încălcarea chiar a prevederilor actului normativ pe care s-a fundamentat, precum şi a Constituţiei în vigoare la data preluării, operând principiul încorporat în legislaţia reparatorie potrivit căruia proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Ca atare, reclamanţii au invocat titlul de proprietate al autorului lor, dar în contextul preluării imobilului fără titlu valabil de către stat şi, totodată, al parcurgerii şi finalizării procedurii Legii nr. 10/2001 fără succes în privinţa suprafeţei de 216,12 mp în litigiu, pentru care nu s-a dispus restituirea în natură, deoarece este inclusă în imobilul proprietatea pârâtului din prezenta cauză.

În cursul judecăţii în primă instanţă, după anularea cu reţinere, reclamanţii au învederat emiterea unei noi dispoziţii în procedura Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi şi a suprafeţei de teren în litigiu.

Prin concluziile scrise depuse în acea fază procesuală, reclamanţii au arătat că titlul de proprietate pe care îl opun pârâtului este reprezentat de actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, act juridic ce şi-a menţinut valabilitatea de la data întocmirii sale şi până în prezent, nefiind niciodată anulat. Valabilitatea sa a fost confirmată prin Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 emisă în procedura Legii nr. 10/2001, consolidând principiul potrivit căruia imobilele preluate în mod abuziv în regimul comunist nu au ieşit niciodată din patrimoniul proprietarilor de drept.

În contextul raţionamentului juridic regăsit în cererea de chemare în judecată, Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 putea reprezenta un titlu declarativ de proprietate, cu efecte retroactive, relevant sub aspect probator pentru existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor la momentul formulării cererii în revendicare.

Reclamanţii au arătat constant pe parcursul judecăţii că titlul de proprietate pe care se fundamentează cererea este reprezentat de actul de vânzare - cumpărare din anul 1941, rezultând că îşi menţin motivele de fapt din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Validarea ori invalidarea raţionamentului construit de către reclamanţi este posibilă doar în analiza calităţii procesuale active, dar este de precizat că, indiferent dacă raţionamentul reclamanţilor este sau nu corect, se impunea referirea la Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007, din moment ce reclamanţii i-au dat o anumită valoare juridică în contextul titlului de proprietate invocat.

Aceeaşi concluzie decurge şi din faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să răspundă motivului de nelegalitate regăsit în apelul pârâtului, în sensul că formularea cererii de restituire în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 dovedeşte pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului deţinut de autorul reclamanţilor conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941, ca urmare a preluării de către stat anterior anului 1989. Cu atât mai mult, ar fi trebuit să se analizeze consecinţele emiterii unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului asupra modului de dobândire a dreptului de proprietate şi a dovedirii existenţei acestuia în patrimoniul reclamantului din acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie.

Din considerentele deciziei de apel se observă, însă, un echivoc în privinţa titlului de proprietate reţinut ca legitimând pretenţiile reclamanţilor în cererea în revendicare de faţă, prin modul în care instanţa s-a raportat la actul juridic din 1941 şi la Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007, în condiţiile în care decizia cuprinde motive contradictorii, în acelaşi timp, nu au fost inserate argumentele relevante în evaluarea calităţii procesuale active, din perspectiva prevederilor legale incidente şi în contextul susţinerilor şi apărărilor părţilor.

Astfel, pentru considerentele ce vor fi expuse, se constată că nu se poate stabili cu certitudine dacă a intervenit o schimbare a cauzei în apel, după cum susţine recurentul, totodată, nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei sub aspectul calităţii procesuale active.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, iar împrejurarea că nu au obţinut iniţial restituirea în întregime a imobilului nu împiedică pe reclamanţi să acceadă în justiţie, prevalându-se de dispoziţiile art. 480 C. civ., pe temeiul contractului de vânzare - cumpărare din 1941. Mai mult, prin emiterea ulterioară a Dispoziţiei nr. 8208 din 30 mai 2007, Primăria Municipiului Bucureşti le recunoaşte reclamanţilor şi dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 216 mp, creându-le, astfel, speranţa legitimă cu privire la redobândirea terenului.

Referirea instanţei de apel la procedura Legii nr. 10/2001 reflectă în mod corect împrejurarea că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ cu caracter reparator, preluat fiind de către stat în perioada de referinţă a legii: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fapt necontestat nici de către pârât (care a pretins doar că a fost preluat de la autorul său, şi nu de la autorul reclamanţilor).

Precizarea că reclamanţii au parcurs procedura administrativă, fără a obţine restituirea în natură a suprafeţei de teren în litigiu prin dispoziţia iniţial emisă, din 16 martie 2004, este formulată din perspectiva dreptului de acces la justiţie pe dreptul comun, reprezentând o apreciere asupra admisibilităţii cererii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile C. civ. şi formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Se deduce, astfel, că instanţa de apel a considerat că reclamanţii nu au putut uza de procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obţine restituirea în natură, la care ar fi fost îndreptăţiţi, atât timp cât Primăria Municipiului Bucureşti a apreciat, prin Dispoziţia nr. 2611 din 16 martie 2004, că nu deţine suprafaţa de teren în litigiu.

Un asemenea raţionament juridic ar putea fi întemeiat pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”

Motivele de recurs nu vizează aprecierea instanţei de apel asupra admisibilităţii cererii în revendicare, însă, dat fiind că atare apreciere are efecte în privinţa titlului de proprietate ce fundamentează o cerere în revendicare a unui bun ce face obiectul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel ar fi trebuit să arate dacă a avut în vedere şi prevederile actului normativ menţionat anterior, caz în care s-ar fi impus analiza nevalabilităţii titlului statului, invocată de către reclamanţi, după cum s-a arătat, prin cererea de chemare în judecată.

În absenţa unor astfel de considerente, nu rezultă fără echivoc dacă actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941 a fost considerat ca fiind suficient în justificarea legitimării procesuale active, în condiţiile în care nici nu s-a răspuns motivului de apel privind pierderea dreptului de proprietate dobândit de autorul reclamanţilor prin preluarea imobilului de către stat.

Pe de altă parte, nu rezultă cu certitudine din considerentele deciziei de apel valoarea juridică a Dispoziţiei nr. 8208 din 30 mai 2007, prin care s-a restituit în natură suprafaţa de teren în litigiu, la care s-a făcut referire, precum şi efectele emiterii acesteia în analiza legitimării procesuale active.

Argumentul că Dispoziţia nr. 8208 din 30 mai 2007 conferă o speranţă legitimă cu privire la redobândirea terenului în cererea în revendicare a fost formulat în contextul admisibilităţii cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, fără a se analiza natura şi efectele acestui act juridic din perspectiva titlului de proprietate, astfel cum a fost invocat de reclamanţi, analiză ce presupunea raportarea la prevederile Legii nr. 10/2001.

Sintagma „speranţă legitimă” evocă noţiunea de „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, ceea ce ar putea însemna că actul de vânzare - cumpărare din anul 1941 nu ar avea relevanţă, eventual, decât ca înscris doveditor al dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor la data deposedării, dar nu şi la data formulării cererii în revendicare, nefiind titlul de proprietate care ar justifica legitimarea procesuală activă. Acel titlu nu conferă reclamanţilor, în acest caz, nici măcar un „bun actual” în patrimoniul acestora la momentul formulării cererii în revendicare, din moment ce este necesară stabilirea existenţei unui asemenea „bun” şi este regăsit în dispoziţia de restituire în natură emisă în procedura Legii nr. 10/2001.

În acelaşi timp, ambele instanţe de fond au reţinut că unicul temei juridic al pretenţiilor reclamanţilor este reprezentat de prevederile art. 480 C. civ. Nu s-a făcut nici măcar referire la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. pentru a fi justificată analiza existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor, şi nu a unui titlu de proprietate la data formulării cererii în revendicare.

Mai mult, sintagma utilizată de către instanţa de apel evocă Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv criteriile specifice de analiză a unei asemenea cereri în revendicare. Atunci când nu este posibilă parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială, întrucât imobilul ce face obiectul notificării nu se mai află la unitatea deţinătoare, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acţiune se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Or, după cum s-a reţinut în finalul motivării deciziei recurate, instanţa de apel a considerat că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, deoarece este vorba despre acţiunea clasică de revendicare a proprietarului - neposesor împotriva posesorului - neproprietar, fiind neclare, în aceste condiţii, motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că este necesară, dar şi suficientă stabilirea existenţei unui „bun” în sensul Convenţiei pentru întrunirea calităţii procesuale active în persoana reclamanţilor.

De altfel, nu au fost expuse nici motivele pentru care s-a considerat că dispoziţia de restituire în natură a înseşi suprafeţei de teren în litigiu conferă vocaţie la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, în cadrul acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Relevanţa în prezenta cauză a emiterii unei dispoziţii de restituire în natură chiar pentru suprafaţa de teren în litigiu este justificată de împrejurarea că nu poate fi ignorată finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001, nu pentru admisibilitatea cererii în revendicare promovată în contextul unei respingeri iniţiale a restituirii în natură în procedura legii reparatorii (care nu formează obiectul controlului de legalitate a deciziei), ci pentru însăşi legitimarea procesuală activă, faţă de susţinerile părţilor în prezenta cauză şi prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 referitoare la natura şi efectele acestui act juridic, ce ar fi trebuit analizate ca atare.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.”

În acest context şi faţă de susţinerile reclamanţilor, ar fi trebuit să se arate dacă dispoziţia emisă în procedura Legii nr. 10/2001 constituie un act juridic fie constitutiv, fie declarativ al dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul material al notificării, iar argumentele pentru care este sau nu posibil a fi recunoscută o asemenea valoare juridică a dispoziţiei ar fi trebuit corelate cu cele referitoare la eventualul caracter retroactiv al dispoziţiei pentru evaluarea legitimării procesuale active în cererea de revendicare.

Dacă s-ar ajunge la concluzia că dispoziţia poate fi recunoscută în prezentul proces cu valoare de mijloc de probă a existenţei dreptului de proprietate, ar trebui evaluat dacă, prin prisma definiţiei acţiunii în revendicare, din care se deduce că reclamantul într-o asemenea acţiune nu este întotdeauna titularul dreptului de proprietate - din moment ce acesta doar pretinde existenţa dreptului în patrimoniul său, întrunirea calităţii de titular are importanţă la momentul formulării cererii ori la momentul soluţionării acesteia.

În sfârşit, o asemenea analiză nu ar putea fi desprinsă de stabilirea caracterului definitiv al dispoziţiei şi de eventualele efecte pe care le-ar avea asupra acestui caracter contestarea acesteia de către pârâtul din cauză pe calea unei acţiuni în anulare, ce face obiectul unei acţiuni în justiţie separate şi, mai ales, împrejurarea că, în prezent, judecata acesteia este suspendată până la soluţionarea acţiunii de faţă.

Considerentele menţionate anterior ca lipsind din decizia recurată sunt esenţiale în evaluarea legitimării procesuale active, întrucât nu se poate accepta din punct de vedere juridic existenţa a două titluri de proprietate în patrimoniul aceluiaşi titular al dreptului şi nici a unui drept de opţiune pentru beneficiarul unei dispoziţii de restituire în natură în procedura Legii nr. 10/2001 în privinţa titlului pe temeiul căruia înţelege să formuleze o cerere în revendicare, dacă cel puţin după finalizarea acţiunii ce formează obiectul Dosarului nr. 7982/299/2008 reclamanţii ar fi beneficiarii unui titlu de proprietate.

Era necesar, astfel, a se lămuri efectul emiterii unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului asupra modului de dobândire a dreptului de proprietate şi a dovedirii existenţei acestuia în patrimoniul reclamantului din acţiunea în revendicare ulterioară.

Este plauzibil ca modul de motivare a deciziei recurate să fie consecinţa faptului că, în cursul judecării apelului într-un ciclu procesual anterior, respectiv în Dosarul nr. 3364/3/2008, instanţa de apel a respins cererea de suspendare a judecăţii, formulată de pârâtul din prezenta cauză în considerarea litigiului pendinte pe rolul Curţii de Apel Bucureşti având ca obiect acţiunea în constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 8208 din 30 mai 2007. Mai mult, judecata recursului în acel dosar este în prezent suspendată până la soluţionarea cauzei de faţă.

Acest context nu obligă, însă, instanţa de judecată în prezenta cauză să dea eficienţă titlului de proprietate de la momentul deposedării de către stat în cadrul cererii în revendicare, în sensul admiterii cererii, fără să analizeze toate aspectele arătate în prezenta decizie, fără să motiveze în mod corespunzător înlăturarea efectelor obţinerii unei dispoziţii favorabile de restituire în natură a imobilului în procedura Legii nr. 10/2001 şi, mai ales, fără să analizeze dacă eventualul caracter definitiv al acelei dispoziţii este afectat prin contestarea valabilităţii dispoziţiei de restituire în natură de către un terţ, ce formează obiectul Dosarului pendinte cu nr. 7982/299/2008.

Toate considerentele expuse prin prezenta decizie relevă insuficienţa motivării deciziei în privinţa aspectelor de fapt şi de drept ce ar fi trebuit inserate în cuprinsul deciziei în legătură cu titlul de proprietate cerut titularului unei acţiuni precum cea de faţă pentru justificarea calităţii procesuale active.

Or, absenţa considerentelor relevante şi reţinerea unor motive contradictorii echivalează cu nemotivarea deciziei şi împiedică un control efectiv de legalitate din partea instanţei de recurs, impunându-se reluarea judecăţii cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, implicit, la cererea în revendicare, prin prisma motivelor de apel cu acest obiect şi ţinându-se cont de toate considerentele din prezenta decizie.

Se impune o ultimă precizare: după cum s-a arătat, judecata recursului în Dosarul nr. 7982/299/2008 a fost suspendată până la soluţionarea cauzei de faţă, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. În motivarea dispoziţiei de suspendare a judecăţii, s-a arătat că, în prezenta cauză, ambele părţi îşi dispută dreptul de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren, pe temeiuri diferite.

Este de necontestat că judecata în acel dosar depinde de modul de soluţionare a cererii reconvenţionale din prezenta cauză, întrucât ar trebui stabilit dacă entitatea ce a soluţionat notificarea era în măsură să dispună restituirea în natură a terenului, aflat, în situaţia admiterii cererii reconvenţionale, în proprietatea unei persoane fizice.

Pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, motivele de recurs formulate de pârât în legătură cu cererea reconvenţională urmează a fi respinse, respingerea acestei cereri incidentale intrând, astfel, în puterea lucrului judecat.

Nu este, însă, la fel de evident că o asemenea legătură există şi în privinţa cererii în revendicare, observându-se că în Decizia de apel nr. 604 din 23 iunie 2011 s-au reţinut considerente referitoare la calitatea de proprietar a autorului reclamanţilor la momentul deposedării de către stat. Cu toate acestea, excede atribuţiilor acestei instanţe aprecierea legăturii şi a gradului de dependenţă dintre cele două cauze, precum şi a posibilităţii repunerii cauzei pe rol.

În măsura în care, prin prisma celor expuse anterior, se va ajunge la repunerea pe rol a Dosarului nr. 7982/299/2008, se creează premisele unei reluări a discuţiilor asupra cererii de suspendare a judecăţii în dosarul de apel cu privire la cererea principală de revendicare, faţă de considerentele expuse prin prezenta decizie.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (3) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faţă de incidenţa art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Urmează a se ţine cont de cele expuse prin prezenta decizie în privinţa considerentelor esenţiale pentru soluţionarea cauzei din perspectiva excepţiei având ca obiect lipsa calităţii procesuale active în cererea în revendicare, dar şi de limitele rejudecării stabilite prin prezenta decizie, observându-se că au fost tranşate aspectele referitoare la cererea reconvenţională, dar şi anumite aspecte invocate de pârât în apărare în cadrul cererii în revendicare, respectiv calitatea de dobânditor de bună - credinţă şi chiar calitatea de proprietar a autorului reclamanţilor asupra terenului în litigiu la momentul deposedării de către stat, drept dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din anul 1941), pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, se constată că sunt nefondate.

Prin decizia recurată, a fost respins motivul de apel privind calitatea pârâtului de dobânditor de bună - credinţă al suprafeţei de teren în litigiu, întrucât pârâtul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acesteia prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 9 mai 2002, act ce a vizat doar terenul în suprafaţă de 833 mp situat în str. F., sector 1.

Recurentul - pârât nu a formulat în concret critici de nelegalitate a deciziei pe acest aspect, ci doar a reiterat motivul de apel privind includerea suprafeţei de 216,12 mp în imobilul cumpărat în anul 2002, motiv pentru care susţinerile nu pot fi analizate din perspectiva vreunuia dintre cazurile de modificare ori de casare descrise de art. 304 C. proc. civ.

De altfel, recurentul - pârât nu pretinde că suprafaţa de 216,12 mp ar fi inclusă în suprafaţa de 833 mp vizată de contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 9 mai 2002, ci doar că o deţine în fapt din anul 2002, preluată fiind odată cu suprafaţa de 833 mp, împrejurare ce nu a fost contestată, dimpotrivă, reprezintă însuşi temeiul de fapt al cererii în revendicare promovate împotriva pârâtului.

Or, acţiunea în constatarea existenţei unui drept presupune preexistenţa dreptului în patrimoniul titularului, dobândit prin unul dintre modurile recunoscute de lege.

Chiar dacă pârâtul ar exercita o posesie utilă, şi nu o simplă detenţie precară asupra terenului în litigiu, acestui fapt i s-ar fi putut recunoaşte efecte juridice, în sensul urmărit de pârât, anume constatarea dobândirii dreptului de proprietate, doar dacă ar fi fost îndeplinite condiţiile prescripţiei achizitive, conform legii, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum se va arăta prin considerentele ce vor fi expuse.

Drept urmare, vor fi înlăturate susţinerile recurentului cu privire la calitatea sa de dobânditor de bună - credinţă.

În ceea ce priveşte menţinerea de către instanţa de apel a respingerii cererii reconvenţionale, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren în litigiu prin împlinirea termenului de prescripţie achizitivă de 30 ani, se constată următoarele:

Criticile de nelegalitate ale recurentului - pârât pe acest aspect pot fi cercetate, chiar dacă nu s-a tranşat calitatea procesuală activă în cererea în revendicare, întrucât cererea reconvenţională a fost formulată împotriva persoanelor care pretind calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu, indiferent dacă această calitate este sau nu dovedită în proces.

De asemenea, este nerelevant faptul că pârâtul a contestat, în prezentul proces, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, de către autorul reclamanţilor, prin contractul de vânzare - cumpărare din anul 1941, deoarece invocarea uzucapiunii în cadrul prezentului proces, ca manifestare pozitivă a dreptului de opţiune al posesorului, ca drept potestativ, prevăzut de art. 1841 C. civ., este distinctă de apărările formulate în cererea de revendicare, chiar dacă are şi finalitatea respingerii acestei cereri.

În acelaşi timp, examinarea criticilor pe acest aspect este posibilă, independent de soluţia asupra cererii în revendicare, şi prin prisma faptului că pun în discuţie posesia asupra imobilului, începând cu anul 1941, şi nu însuşi dreptul de proprietate (dobândirea acestuia fiind rezultatul achizitiv al uzucapiunii).

Astfel, chiar pârâtul a susţinut că abia în anul 1941 terenul în litigiu a fost „inclus” în imobilul din str. F., an în care pretinsul său autor, A.A., ar fi început să posede terenul în litigiu, fără a arăta vreo altă persoană, în afară de reclamanţi, interesată în contestarea acestui fapt ori a efectelor eventualei exercitări a unei posesii utile de către pretinsul autor al pârâtului.

Ţinând cont şi de faptul că pârâtul nici nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cererea reconvenţională, cu toate că a susţinut de la bun început lipsa calităţii procesuale active în cererea în revendicare, va fi examinat motivul de recurs referitor la uzucapiune, iar rejudecarea apelului pârâtului, dispusă prin prezenta decizie, urmează a viza exclusiv motivele de apel privind cererea în revendicare (cu excepţia celor referitoare la calitatea autorului reclamanţilor de titular al dreptului de proprietate la momentul deposedării de către stat, drept dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din anul 1941 şi la constatarea calităţii pârâtului de dobânditor de bună - credinţă), nu şi pe cele privind cererea reconvenţională.

În ceea ce priveşte condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani, pârâtul a invocat joncţiunea posesiilor exercitate asupra terenului în litigiu de către: pârât; autorul său, D.A.; stat şi A.A.

Criticile din motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pun în discuţie, pe de o parte, dovada posesiei, ca stare de fapt protejată juridic, sub aspectul obiectului probaţiunii şi al mijloacelor de probă adecvate, iar pe de altă parte, caracterul posesiei exercitate de către stat, din perspectiva sarcinii probei şi a obiectului acesteia în ipoteza viciului violenţei, după cum se va arăta în continuare.

După cum rezultă din prevederile art. 1846 şi 1854 C. civ., posesia se dobândeşte la momentul întrunirii cumulative a elementului material (corpus) şi a celui intenţional (animus), astfel încât dovada exercitării unei posesii apte a fi protejate de lege ca manifestare exterioară a unui drept trebuie să fie făcută în privinţa ambelor elemente.

Din art. 1854 C. civ., potrivit căruia „Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”, rezultă că întrunirea elementului intenţional este prezumată din stăpânirea materială a bunului.

În aplicarea art. 1859 C. civ., joncţiunea posesiilor presupune, ca regulă, unirea posesorului actual cu cea a autorului său, ceea ce presupune ca elementele posesiei să fie dovedite în persoana ambilor posesori.

În speţă, cât priveşte momentul intrării în stăpânirea materială a terenului în litigiu, recurentul îl plasează în anul 1941, când numitul A.A. ar fi edificat un gard despărţitor de proprietatea învecinată - cea a autorilor reclamanţilor din cauză, înglobând terenul în imobilul din str. F. Pârâtul a susţinut că A.A. a exercitat posesia până în anul 1954, când statul a început o posesie nouă.

Din perspectiva condiţiilor legale arătate anterior, în raţionamentul juridic ce a fost construit de pârât nu era necesar ca posesia exercitată de A.A., pretins a fi autorul său, să fi început chiar în anul 1941, fiind suficientă o scurtă perioadă de timp înainte de preluarea terenului de către stat, din moment ce s-a invocat joncţiunea posesiei acestuia cu cea a statului. Pârâtul a indicat anul 1941 doar pentru ca susţinerile sale pe acest aspect să nu le contrazică pe cele formulate în apărare în cadrul cererii în revendicare, anume că autorul reclamanţilor nu a dobândit terenul în litigiu prin contractul de vânzare - cumpărare din 1941 (de altfel, prin cererea reconvenţională, se susţinuse că posesia numitului A.A. ar fi început în anul 1946).

Ar fi fost suficient, aşadar, ca numitul A.A. să fi exercitat posesia oricând în perioada 1941 - 1954, însă, în acest caz, se punea problema relevanţei eventualei preluări de către stat a imobilului din Intrarea S. - 27 al autorului reclamanţilor, în anul 1950 (dată necontestată).

Se reţine că instanţa de apel a apreciat, pe baza probatoriilor administrate, că înglobarea terenului în litigiu la terenul din str. F. nu a avut loc în anul 1941, iar proprietarul imobilului din str. F., A.E., nu putea să posede terenul în litigiu înainte de anul 1950, deoarece, la acel moment, terenul reprezenta proprietatea autorilor reclamanţilor, fiind preluat odată cu restul imobilului din Intrarea S. - 27. Se observă că instanţa de apel nu a analizat dacă alipirea terenului la imobilul din str. F. a avut loc în perioada 1950 (după preluarea imobilului din Intrarea S. în baza Decretului nr. 92/1950) - 1954.

În ceea ce priveşte primul aspect, care vizează începutul posesiei, recurentul a susţinut că dovada posesiei pentru terenul în litigiu nu trebuie redusă la situaţia juridică a imobilului în care terenul a fost înglobat şi nici a imobilului autorului reclamanţilor, reflectată de menţiunile din cartea funciară şi de actele de preluare a imobilelor, întrucât s-ar confunda posesia exercitată asupra terenului în litigiu cu posesia exercitată în baza unui titlu de proprietate. Recurentul a susţinut că, procedând în acest fel, instanţa de apel a ignorat proba cu caracter ştiinţific a expertizei administrate chiar în faţa instanţei care a pronunţat decizia recurată, precum şi declaraţiile martorilor audiaţi în cursul judecăţii în primă instanţă.

Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, din perspectiva obiectului probaţiunii, proba proprietăţii imobilului din care s-a desprins o suprafaţă de teren şi a fost alipită la un alt imobil nu este suficientă prin ea însăşi pentru a face dovada posesiei exercitate asupra acelei suprafeţe de teren.

Prin definiţie, posesia ca stare de fapt constă în faptele materiale şi actele juridice care exteriorizează prerogativele unui drept real principal, inclusiv dreptul de proprietate, indiferent dacă posesorul este sau nu chiar titularul acelui drept.

Aşadar, atunci când o persoană pretinde posesia asupra unui teren ce figurează ca proprietate a altei persoane, exercitarea posesiei nu poate fi negată doar pentru motivul că o altă persoană este titularul dreptului de proprietate.

În acest caz, însă, titularul dreptului de proprietate este prezumat a fi chiar posesorul, astfel încât persoanei care pretinde că este cea care a exercitat în realitate posesia îi revine sarcina probei contrare, dovada vizând ambele elemente ale posesiei.

Din acest motiv, nu pot fi ignorate, astfel cum preconizează recurentul, înscrisurile care atestă existenţa proprietăţii în patrimoniul titularului dreptului, întrucât pe baza acestora se naşte prezumţia că titularul exercită însăşi posesia ca stare de fapt.

Astfel, în cauză, instanţa de apel a constatat că terenul în litigiu în suprafaţă de 216,12 mp făcea parte din terenul de 925 mp situat în Intrarea S. proprietatea autorului reclamanţilor, ce fusese cumpărat prin contractul autentificat din 1941, pe baza planului anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1941, ce reprezintă titlul de proprietate al autorului reclamanţilor, a menţiunilor din cartea funciară şi a constatărilor expertului referitoare la forma şi suprafaţa imobilelor din Intrarea S. la nivelul anului 1941, prin comparaţie cu planul de situaţie din anul 1911.

Acest aspect de fapt nu poate fi reapreciat în prezentul cadru procesual, întrucât atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, în raport de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei deciziei, prin reaprecierea probelor administrate.

Această constatare nu contrazice soluţia de casare şi de trimitere a cauzei spre rejudecare dispusă prin prezenta decizie pentru soluţionarea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active în cererea în revendicare, deoarece soluţionarea acesteia presupune stabilirea identităţii dintre titularul dreptului de proprietate şi reclamantul într-o asemenea acţiune, caz în care nu este suficient statutul de proprietar de la data deposedării de către stat, cu ocazia rejudecării urmând a se răspunde şi susţinerilor pârâtului privind pierderea de către autorul reclamanţilor a dreptului de proprietate prin preluarea imobilului de către stat.

Chiar dacă aspectul de fapt menţionat nu poate fi reapreciat, este posibilă, însă, cercetarea relevanţei înscrisurilor menţionate pentru dovada posesiei, constatându-se că, pe temeiul probelor administrate, instanţa de apel a prezumat, în mod corect, că autorul reclamanţilor a exercitat posesia asupra terenului în litigiu începând cu anul 1941 şi chiar că acesta a fost preluat de către stat în anul 1950, în considerarea întregii proprietăţi din Intrarea S. - 27, ce includea şi suprafaţa în litigiu.

Revenea pârâtului sarcina probării posesiei unei alte persoane decât proprietarul, exercitate asupra suprafeţei de 216,12 mp oricând în perioada 1941 - 1950 şi, după cum a constatat în mod corect instanţa de apel, această dovadă nu a fost realizată în cauză.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a înlăturat concluziile expertului, ci le-a valorificat prin coroborare cu alte probe administrate, dând eficienţă doar acelor dovezi care conturau o anumită situaţie de fapt şi înlăturându-le pe cele contrare.

Astfel, raportul de expertiză întocmit de expertul I.Ş. nu atestă că înglobarea în imobilul din str. F. ar fi avut loc chiar în anul 1941, astfel cum pretinde recurentul, expertul arătând, ca urmare a comparării planului anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1941 cu planurile de situaţie întocmite de Direcţiei de Cadastru a Primăriei Municipiului Bucureşti în anii 1954 şi 1957, că atare înglobare s-ar fi realizat în perioada 1941 - 1954.

Nici martorii la care face referire recurentul nu indică anul 1941 ca fiind momentul delimitării materiale a suprafeţei de teren de proprietatea autorului reclamanţilor din Intrarea S. - 27. Astfel, unul dintre cei doi martori audiaţi (C.I. - fila 213 dosar Judecătoria sectorului 1 Bucureşti) a arătat că a locuit în imobilul din str. F. începând cu anul 1952, iar la acea dată, terenul era deja împrejmuit cu un gard de lemn, iar aceeaşi împrejurare rezultă şi din declaraţia extrajudiciară a unei alte persoane (C.I.) care a locuit în imobil din anul 1952, la care s-a făcut, de asemenea, referire prin motivele de recurs. Declaraţia celei de-a doua martore audiate în faţa instanţei (D.E. - fila 82 Dosar nr. 3364/3/2008) este lipsită de orice relevanţă pe aspectul în discuţie, care nu a arătat, astfel cum pretinde recurentul, că „posesia acestui teren a fost începută de familia A. în intervalul 1940 - 1944”, ci a arătat că „terenul a fost deţinut de P. (D.) A. din spatele construcţiei din 1930”, fiind incert dacă anul 1930 este cel al construcţiei sau al începerii posesiei.

Prin probele invocate de către recurent nu s-a făcut, aşadar, dovada că A.A. ar fi început posesia în anul 1941 şi, de altfel, nu s-a făcut dovada contrară prezumţiei menţionate anterior, în sensul că acesta ar fi exercitat posesia până în anul 1950, când întregul imobil al autorilor reclamanţilor a fost preluat de către stat, atât timp cât declaraţiile martorilor nu menţionează explicit anul edificării gardului despărţitor, iar raportul de expertiză plasează momentul înglobării terenului la imobilul din str. F. oricând în intervalul 1941 - 1954.

Nu poate fi, însă, exclus că este posibil ca A.A. să fi exercitat posesia după anul 1950 şi până în anul 1954 (anul când însuşi pârâtul afirmă că ar fi început posesia statului asupra terenului în litigiu), în condiţiile în care, după cum rezultă din raportul de expertiză, înglobarea terenului în imobilul din str. F. a avut loc cândva în perioada 1941 - 1954, iar martorii audiaţi au relevat, astfel cum s-a arătat anterior, că în anul 1952 imobilul din str. F. îngloba deja terenul în litigiu, iar delimitarea prin semne exterioare de proprietatea autorului reclamanţilor nu a mai suferit modificări până în prezent.

S-a precizat deja că instanţa de apel nu a dezlegat acest aspect, însă, pentru considerentele ce vor fi expuse, faptul posesiei în intervalul 1950 - 1954 nu este oricum relevant, astfel încât nu este necesară stabilirea sa cu certitudine în cauză în cadrul cererii reconvenţionale.

Motivele de recurs au vizat, pe lângă aspectele referitoare la posesia exercitată de pretinsul autor al pârâtului începând cu anul 1941, şi aprecierea instanţei de apel privind faptul că statul nu a exercitat o posesie utilă asupra terenului în litigiu, întrucât a preluat în mod abuziv atât imobilul proprietatea autorilor reclamanţilor, cât şi imobilul proprietatea autorilor pârâtului, iar posesia sa a fost caracterizată prin violenţă, statul fiind doar un detentor precar.

Cerinţele legale pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani, în modalitatea joncţiunii posesiilor, sunt cumulative, astfel încât neîntrunirea oricăreia dintre acestea împiedică producerea efectelor juridice urmărite de către cel care invocă uzucapiunea.

În acest context, chiar dacă s-ar considera că A.A. a exercitat posesia asupra terenului în litigiu în intervalul 1950 - 1954, tot nu s-ar ajunge la concluzia unor posesii utile exercitate timp de 30 ani, apte ca, prin joncţiune, să conducă la dobândirea dreptului de proprietate în patrimoniul vânzătorilor din contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 9 mai 2002 şi, implicit, în patrimoniul pârâtului, ca succesor cu titlu particular al acestora.

În raţionamentul juridic ce a fost construit în susţinerea pretenţiilor din cererea reconvenţională (reluat în motivele de recurs), pârâtul a acceptat că terenul în litigiu a fost preluat de către stat, care l-ar fi stăpânit, potrivit afirmaţiilor sale, din anul 1954 până în anul 1994, aşadar tocmai în perioada în care a stăpânit imobilul din str. F., preluat - în mod necontestat - ca bun abandonat de A.E., în baza Decretului nr. 111/1951 (la data preluării, A.A. era proprietar al imobilului din str. F., ca moştenitor al E.A., care decedase în anul 1944).

Chiar dacă s-ar da curs acestor susţineri ale pârâtului, tot nu s-ar putea delimita situaţia juridică a terenului în litigiu de cea a imobilului din str. F., astfel cum preconizează pârâtul (care a pretins că suprafaţa de 216,12 mp nu a fost naţionalizată ori expropriată).

Condiţia esenţială pentru joncţiunea posesiilor, desprinsă din prevederile art. 1859 C. civ., este existenţa unui just titlu, reprezentat de un fapt juridic în sens restrâns, respectiv moştenirea legală, sau un act juridic translativ de proprietate. Justul titlu trebuie să emane de la un non dominus, întrucât transmisiunea operată chiar din patrimoniul adevăratului proprietar ar conduce la dobândirea pe cale succesorală ori convenţională a dreptului de proprietate.

Justul titlu nu poate fi prezumat, ci trebuie dovedit prin mijloacele de probă specifice actului juridic ce îl reprezintă.

Or, nu s-a dovedit şi nici măcar nu s-a invocat existenţa unui asemenea raport juridic între stat şi pretinsul posesor din anul 1954, A.A., respectiv a unui just titlu prin care statul să fi intrat în posesia terenului în litigiu.

Acest argument este suficient prin el însuşi pentru a se constata că nu este posibilă joncţiunea posesiilor, chiar dacă s-ar accepta că A.A. era posesor al terenului în litigiu în anul 1954, iar atât posesia sa, cât şi cea exercitată de către stat, ar fi posesii utile.

De altfel, nu s-a dovedit ori măcar invocat un just titlu nici în ceea ce priveşte intrarea în posesia terenului de către succesorii lui D.A. (unicul moştenitor al lui A.A.), al căror succesor cu titlu particular este pârâtul.

În plus, chiar dacă s-ar considera că nu este necesară stabilirea unui raport juridic între A.A. şi stat, respectiv între stat şi succesorii lui D.A. bazat pe un just titlu, considerându-se că pârâtul a invocat exclusiv joncţiunea posesiei lui A.A. şi cea a succesorilor după anul 1994 (cu toate că a invocat explicit şi posesia exercitată de stat), nu s-ar putea ignora incidenţa dispoziţiilor art. 1864 C. civ. referitoare la întreruperea naturală a cursului prescripţiei achizitive în cazul în care între posesia autorului şi posesia succesorului s-a interpus posesia unei alte persoane pe o durată mai mare de un an (statul nefiind, de altfel, posesor, după cum se va arăta în continuare).

Aceste argumente sunt suficiente pentru conturarea soluţiei ce se impune a fi pronunţată în cauză, respectiv menţinerea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, însă, pentru a se răspunde tuturor criticilor recurentului, inclusiv celor referitoare la posesia exercitată de către stat, urmează a se da eficienţă constatării anterioare, demonstrându-se că este greşită afirmaţia acestuia în sensul unei posesii utile, pe motiv că situaţia juridică a terenului în litigiu nu ar putea fi asimilată celei a imobilului din str. F. (chiar acceptând, după cum s-a arătat, susţinerile pârâtului că terenul ar fi fost stăpânit în fapt, anterior preluării de către stat, de către A.A.).

În absenţa unui just titlu şi în condiţiile în care în decizia de preluare a imobilului din str. F. s-a menţionat doar o suprafaţă de 833 mp, fără vreo referire la suprafaţa de 216,12 mp, operează prezumţia că terenul a fost preluat în fapt de către stat ca făcând parte din imobilul din str. F. Statul nu a intenţionat să preia terenul în alt mod şi pentru alte raţiuni decât cele pentru care a preluat imobilul lui A.A.. Ca atare, posesia astfel exercitată întruneşte aceleaşi caracteristici cu cele ale posesiei exercitate chiar asupra imobilului împreună cu care a fost preluat.

Instanţa de apel a reţinut că statul a fost un simplu uzurpator al imobilului din str. F., dovadă că, prin sentinţa civilă nr. 1078 din 3 februarie 1994, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA au fost obligaţi să lase acest imobil numitului D.A., în deplină proprietate şi posesie, iar recurentul nu a formulat critici faţă de aprecierea că iniţierea acestei acţiuni în revendicare a echivalat cu negarea efectelor posesiei exercitate de către stat, respectiv cu invocarea violenţei morale.

Recurentul a pretins doar că proba violenţei, a cărei sarcină revine celui care o invocă - în speţă, reclamanţilor - ar trebui dovedită în privinţa persoanei care se pretinde adevăratul proprietar. Această afirmaţie este corectă, dar trebuie plasată în raţionamentul pe care acesta l-a construit, ce are ca premisă deposedarea lui A.A., şi nu a autorului reclamanţilor, I.G.T.. Pierderea elementului material şi, implicit, a elementului intenţional de către A.A. prin preluarea terenului de către stat presupune începerea unei posesii de către stat, ale cărei caracteristici trebuie analizate distinct.

Or, recurentul a formulat această afirmaţie doar pentru a susţine că ar fi trebuit dovedită exercitarea violenţei asupra autorului reclamanţilor, presupunându-se, în ceea ce îl priveşte, că, din moment ce se prevalează de posesia utilă a statului, ca autor al său, nu înţelege să invoce vreo violenţă exercitată asupra lui A.A..

Recurentul ignoră, însă, că în considerentele sentinţei civile nr. 1078 din 3 februarie 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a admis cererea în revendicarea imobilului din str. F. (compus din teren de 833 mp şi construcţie), s-a arătat expres că imobilul a fost preluat de către stat printr-un abuz de drept, ce nu a putut fi constatat cât timp regimul dictatorial a fost menţinut, astfel încât posesia statului, caracterizată prin violenţă, este lipsită de eficienţă.

Astfel, succesorul lui A.A. a invocat deja violenţa exercitată de stat în ceea ce priveşte imobilul din str. F., iar acelaşi viciu al posesiei subzistă şi în privinţa terenului în litigiu, a cărui situaţie juridică nu poate fi delimitată de cea a restului imobilului.

Drept urmare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că posesia exercitată de stat asupra terenului în litigiu nu a fost una utilă, fiind afectată de viciul violenţei în sensul art. 1851 C. civ., astfel încât eventuala posesie exercitată de către A.A. până în anul 1954 rămâne fără efecte, neputând conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani nici prin ea însăşi, nefiind exercitată în răstimpul prescris de lege şi nici prin joncţiunea posesiilor (posesia statului nefiind una utilă, iar statul nefiind, de altfel, autor al lui A.A.).

Faţă de considerentele expuse, criticile recurentului referitoare la cererea reconvenţională vor fi respinse.

Împrejurarea că, prin prezenta decizie, s-a dispus rejudecarea apelului pârâtului cu privire la motivele de apel privind cererea în revendicare (cu excepţia celor referitoare la calitatea autorului reclamanţilor de titular al dreptului de proprietate la momentul deposedării de către stat, drept dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din anul 1941 şi la constatarea calităţii pârâtului de dobânditor de bună - credinţă) şi, totodată, s-a statuat asupra legalităţii deciziei recurate din perspectiva corectei menţineri a dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale, nu conduce la casarea în parte a deciziei recurate.

O asemenea soluţie ar fi fost posibilă doar dacă instanţa de apel s-ar fi pronunţat ea însăşi asupra cererilor deduse judecăţii şi ar fi adoptat dispoziţii distincte cu privire la acestea, caz în care această instanţă de recurs ar fi putut dispune menţinerea deciziei de apel în privinţa cererii reconvenţionale.

Instanţa de apel a respins, însă, apelul ca nefondat, iar casarea parţială nu poate fi dispusă în considerarea motivelor de apel, dat fiind că apelul are un caracter unitar şi se impune a fi soluţionat prin adoptarea unei soluţii unice.

Cu ocazia rejudecării, însă, instanţa de apel va ţine seama de dezlegările şi îndrumările din prezenta decizie, urmând a menţine sentinţa în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, indiferent de modul de soluţionare a motivelor de apel referitoare la cererea principală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul S.D. împotriva Deciziei nr. 256/A din 30 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2014.