Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 53/A din 05 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 1469/330/2011 s-a admis apelul declarat de apelanta SC M. SRL. - societate în insoivenţă, prin Cabinet Individual de Insolvenţa A.V., împotriva sentinţei civile nr. 379 din 08 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Urziceni, care a fost anulată în tot şi s-a reţinut cauza spre judecare în fond.
Iniţial, prin cererea formulată la Judecătoria Urziceni, reclamanta SC I.I.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL., solicitând revendicarea şi evacuarea acesteia din imobilul „Amplasament staţie mobilă de carburanţi'', situat în com. Bărcăneşti, judeţul Ialomiţa, pe care aceasta îl ocupă fără drept de la data de 18 noiembrie 2009.
S-a mai solicitat de către reclamantă obligarea pârâtei să îi predea toate bunurile din inventarul staţiei mobile de carburanţi, menţionate în precontractui de vânzare-cumpărare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în comuna Bărcăneşti, judeţul Ialomiţa, conform autorizaţiei de construire din 18 decembrie 2000 eliberată de Primăria com. Bărcăneşti, imobilul fiind folosit, cu acordul său, de SC S.C. SRL Urziceni, cu care încheiase un precontract de vânzare-cumparare având ca obiect acel imobil. în paralel, s-a încheiat şi un contract de închiriere a imobilului până la transferul proprietăţii asupra staţiei care ar fi operat la momentul achitării integrale a preţului acesteia. Cum SC S.C. SRL nu a achitat In totalitate preţul până ia intrarea sa în insolvenţă, transferul proprietăţii nu a avut loc, însă administratorul acestei societăţi tară niciun drept, a încredinţat acest imobil societăţii pârâte care îl foloseşte în prezent, refuzând să îl elibereze, în ciuda multiplelor solicitări ce i-au fost adresate.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864.
Ulterior, reclamanta a depus cereri precizatoare la dosar prin care a învederat că obiectul acţiunii sale cuprinde două capete de cerere, respectiv: revendicarea imobilului „Amplasament staţie mobilă de carburanţi", situat în com. Bărcăneşti, judeţul Ialomiţa, pârâta urmând a fs obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul împreună cu toate construcţiile şi bunurile mobile afectate acestora; obligarea societăţii pârâte să îi predea toate bunurile din inventarul staţiei mobile de carburanţi menţionate în precontractul de vânzare-cumpărare, respectiv: 2 rezervoare tip container, a 10.000 litri fiecare, cu 2 pompe de distribuţie; o pompă cu calculator electronic; o pompă cu calculator mecanic ; o pompă de transvazare.
În cauză, pârâta SC M. SRL. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, învederând că nici SC I.I.E. SRL şi nici ea nu au calitatea de proprietar al staţiei mobile de carburant.
Pe fondul cauzei a susţinut că acţiunea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât a fost promovată de un neproprietar,
În dosar a fost formulată, încă de la Judecătoria Urziceni, de către reclamantă, cerere de chemare în garanţie a SC B.S.G. SRL, prin care s-a solicitat instanţei, în cazul în care se va dovedi că această societate este actuala posesoare a bunurilor revendicate, să fie obligată sa îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul împreună cu toate construcţiile şi bunurile mobile afectate acestora, precum şi să îî predea toate bunurile din inventarul staţiei mobile de carburanţi, aşa cum sunt prevăzute în precontractul de vânzare-cumpărare.
Chemata în garanţie SC E.S.G. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, precizând că nu are calitate de a sta în faţa instanţei de judecată.
Părţile au înţeles să se folosească, în condiţiile art. 160 C. proc. civ., de probele administrate în instanţa necompetentă.
Prin sentinţa civilă nr. 2838 din 23 octombrie 2012, pronunţată de secţia civilă, a Tribunalului Ialomiţa s-a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, respingerea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată, admiterea acţiunii formulate de reclamanta SC I.I.E. SRL, obligarea pârâtei SC M. SRL. să lase în deplina proprietate şi posesie reclamantei SC I.I.E. SRL imobilul staţie mobilă de carburanţi, situat în com. Bărcăneşti, judeţul Ialomiţa, obligarea pârâtei să predea reclamantei bunurile din inventarul staţiei mobile de carburanţi menţionate în antecontractui de vânzare-cumpărare, respingerea ca rămasă iară obiect excepţia invocată de chemata în garanţie SC E.A.S.G. SRL privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3,611 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de către pârâtă prin întâmpinare, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 25 martie 2008 între reclamanta SC I.I.E. SRL, în calitate de vânzător, şi SC S.C. SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un precontract de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea staţiei mobile de carburanţi situată la punctul de lucru al vânzătorului din comuna Bărcăneşti, judeţui Ialomiţa, compusă din 2 rezervoare tip container, a 10.000 litri fiecare, cu două pompe de distribuţie, o pompă cu calculator electronic şi o pompă cu calculator mecanic, pompă de transvazare.
Preţul vânzării a fost stabilit de părţi la suma de 35.000 euro, plata urmând a se face în trei rate, conform art. 3 din contract, prin transfer bancar, pe baza facturii fiscale emise de vânzător. S-a convenit ca transferul proprietăţii să se facă după încasarea ultimei rate sau la data plăţii integrale a mărfii.
Înscrisurile depuse la dosar probează că reclamanta deţinea respectiva staţie de distribuţie carburanţi în baza autorizaţiei de construire din 18 decembrie 2000, iar terenul în suprafaţă de 2.200 mp pe care a fost edificată, a fost concesionat de la Consiliul Local ai com. Bărcăneşti, judeţul Ialomiţa, prin contractul de concesiune din 17 mai 2000 încheiat de acesta.
întrucât SC S.C. SRL a dorit punerea în funcţiune cât mai urgentă a staţiei de carburant, părţile au convenit prin precontract de vânzare-cumpărare menţionat anterior închirierea staţiei de către cumpărător începând cu data de 01 aprilie 2008, pe o perioadă de 14 luni. Înţelegerea părţilor cu privire la închirierea staţiei respective a fost materializată şi prin contractul de închiriere încheiat la data de 08 aprilie 2008, prin care durata contractului a fost stabilită până la data de 08 iunie 2009. Totodată, s-a prevăzut în contract că subînchirierea bunului este posibilă numai cu acordul locatoarei.
Obiectul precontractuluî de vânzare - cumpărare a fost completat la data de 01 noiembrie 2009, prin protocolul adiţional în care s-a prevăzut că la art. 1 - obiectul contractului se adaugă: „prestarea de servicii şi asistenţă tehnică pentru extinderea capacităţii staţiei mobile de distribuţie carburanţi, întocmirea documentaţiei şi depunerea acesteia la autorităţile judeţene pentru avizarea şi aprobarea funcţionării staţiei de distribuţie carburanţi", procedându-se şi la modificarea de către părţi a art. 2 - preţul mărfii, astfel: preţul staţiei mobile de distribuţie carburanţi: 30.000 euro; preţul prestărilor de servicii: 5.000 euro, preţurile neincluzând T.V.A.
În baza precontractului de vânzare-cumpărare reclamanta a emis mai multe facturi fiscale acceptate la plată de către SC S.C. SRL
La data de 14 februarie 2009 între ceie două societăţi s-a încheiat procesul-verbal de conciliere privind reeşalonarea plăţilor în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare din data de 25 martie 2008 până la data de 31 martie 2010, constatându-se că datoria SC S.C. SRL către reclamantă, reactualizată la data de 15 noiembrie 2009, era de 13.716,6 euro, respectiv 60.353 lei.
Deşi se pretinde de către pârâtă că SC S.C. SRL a achitat întreg debitul pe care îl avea faţă de reclamantă în baza precontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 martie 2008, nu face nicio dovadă în acest sens, înscrisul depus la dosar de aceasta în vederea probării susţinerilor sale, respectiv „situaţia furnizorilor" nefiind de natură a proba acest aspect.
Ca atare, neachitându-se în integralitate preţul precontractului de vânzare-cumpărare, aşa cum SC S.C. SRL şi-a asumat obligaţia, rezultă că nu a operat transferul proprietăţii cu privire la staţia de distribuţie carburanţi în patrimoniul acestei societăţii, bunul respectiv rămânând în proprietatea reclamantei.
Pe cale de consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale active s-a constatat a fi neîntemeiată.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare, s-a reţinut că, în cazul acţiunii în revendicare, care este acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, calitatea procesuală pasivă o are cel aflat în această ultimă situaţie.
În cauză, din declaraţiile martorilor audiaţi, a rezultat că, cea care se afla, la data sesizării judecătoriei Urziceni, în posesia staţiei de distribuţie carburanţi, aflată în proprietatea reclamantei, era SC M. SRL, aspect confirmat şi prin adresa din 05 iulie 2011 a SC E. SA, potrivit cu care societatea pârâtă are calitatea de consumator de energie electrică pentru locul de consum Staţie Peco - Bărcăneşti.
În şedinţa publică din 23 octombrie 2012, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei, în care au fost consemnate dezbaterile, apărătorul pârâtei a recunoscut că în prezent staţia în litigiu se află în posesia SC M. SRL.
Pe cale de consecinţă, instanţa a respins, ca neîntemeiată, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pe fondul cauzei, deşi pârâta pretinde că SC S.C. SRL i-a transmis proprietatea asupra staţiei respective, sens în care depune factura fiscală din 18 noiembrie 2009, această afirmaţie nu a fost primită de către instanţa, având în vedere că dreptul de proprietate nu a făcut parte din patrimoniul SC S.C. SRL, astfel că aceasta nu putea să-i transmită ceea ce nu avea.
Având în vedere că reclamanta a făcut dovada atât a faptului că este proprietara staţiei de distribuţie carburanţi, cât şi a faptului că pârâta este posesoarea bunului, în condiţiile în care pârâta nu a probat că are un titlu valabil de proprietate asupra staţiei de distribuţie carburanţi, instanţa a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată.
Cum cererea de chemare în garanţie a SC E.S.G. SRL are un caracter subsidiar faţă de cererea formulată împotriva pârâtei, reţinând că, chemata în garanţie a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, tribunalul, faţă de soluţia de admitere a cererii principale, a considerat lipsită de obiect excepţia invocată de chemata în garanţie.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 3.611 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În motivare a arătat că acţiunea este inadmisibilă, întrucât se solicită revendicarea imobiliară a unei staţii mobile de carburanţi.
În al doilea rând se arată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată întrucât se solicită revendicarea şi evacuarea de pe anumite bunuri cu privire la care sunt încheiate în mod valabil un precontract de vânzare-cumpărare, respectiv un contract de închiriere. Astfel, dacă se analizau în mod corect înscrisurile depuse la dosarui cauzei s-ar fi observat că s-a achitat suma de 138.435, 6 lei, adică mai mult decât suma facturată cu factura de vânzare din 01 octombrie 2008. De asemenea instanţa de fond nu a ţinut cont de adresa emisă de societatea reclamantă care se regăseşte la fila 67 din dosarul de fond, prin care aceasta înştiinţează că a vândut staţia de distribuţie carburant şi a predat cumpărătoarei toate echipamentele şi documentele bunurilor vândute.
Chemata în garanţie SC E.S.G. SRL a declarat recurs.
În motivarea acestuia a arătat că, prin modalitatea de soluţionare, rămâne nelămurit aspectul societăţii chemate în garanţie întrucât atât chemata în garanţie, cât şi pârâta, nemaifiind în posesia obiectului prezentului dosar nu mai au ce preda. De asemenea, o astfel de acţiune nu putea fi promovată în sensul unei revendicări imobiliare când chiar obiectul este o staţie mobilă de carburant, şi, evident, nu se poate evacua atâta timp cât cel ce race solicitarea nu este nici titularul dreptului de proprietate, nici titularul dreptului de concesiune.
Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul secţiei a IV-a civilă, a Curţii, de Apel Bucureşti, care, prin încheierea din 27 februarie 2013, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului spre competentă soluţionare completelor specializate în materia litigiilor comerciale din cadrul aceleiaşi instanţe
Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a V-a, a Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 1748/2/2013.
După înregistrarea pe rolul secţiei, civile cu profesionişti intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.
Prin încheierea din 04 iunie 2013, curtea de apel a calificat calea de atac drept apel.
Prin Decizia civilă nr. 297/2013, Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelurile formulate de pârâtă şi de chemata în garanţie, a desfiinţat în tot sentinţa atacată şi, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 a constatat operată suspendarea de drept a judecării cauzei, în stadiul procesual al judecării în fond.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în speţă, conform extrasului O.R.C. depus încă de la 19 noiembrie 2011, pe când cauza se afla pe rolul primei instanţe de fond (stabilită ulterior drept necompetentă} rezultă că pârâta SC M. SRL. se afla în procedura insoivenţei în aceste condiţii, o acţiune care are ca scop scoaterea din patrimoniul acesteia a unor bunuri era suspendată de drept, instanţa trebuind doar să constate această situaţie,, în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Reţinând că, ulterior, în mod corect Tribunalul Ialomiţa a constatat că Tribunalul era instanţa competentă material, faţă de obiectul cererii introductive, această instanţă, după constatarea competenţei, trebuia să facă aplicarea normei premenţionate, în sensul constatării operării suspendării de drept, raporturile juridice de conflict dintre părţi urmând a trece în sarcina de soluţionare a judecătorului sindic şi urmând a fi guvernate de legislaţia specială (evident, cu condiţia ca acestea să-şi manifeste,confbrm principiului disponibilităţii, voinţa de a apela/interveni în respectiva procedură, în condiţiile procedurale ale acesteia). A accepta orice soluţie contrară, în sensul de a trece la judecarea cauzei şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor corelative invocate de părţi ar însemna, pe lângă încălcarea cei puţin implicită a unei competenţe funcţionale a judecătorului-sindic şi o eludare a posibilităţii de apărare în contradictoriu a drepturilor lor, acordată de Legea nr. 85/2006 tuturor creditorilor unui debitor insolvent, iar nu numai celui ce revendică anumite bunuri mobile/imobile, pretins aflate în patrimoniul pârâtului insolvent".
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
Prin Decizia civilă nr. 1409 din 15 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat decizia recurata, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În motivarea deciziei s-a arătat că, acţiunea în revendicare care face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată, nu este o acţiune în realizarea creanţei împotriva averii debitorului de natura celor vizate de art. 36 din Legea nr. 85/2006, fiind o acţiune prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real şi nu a unui drept de creanţă, asupra pârâtei SC M. SRL. în privinţa căreia s-a declanşat procedura insoivenţei.
Argumentul instanţei de apel potrivit căruia soluţia îmbrăţişată ar fi şi consecinţa respectării competenţei funcţionale a judecătorului sindic nu poate fi reţinut întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 face trimitere neechivocă la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar, precum şi la cererile de natură judiciară aferente procedurii insoivenţei, iar în cauză nu se identifică atare procese şi cereri care să decurgă din măsurile dispuse în cursul derulării procedurii insolvenţei.
În consecinţă, s-a reţinut că în mod eronat s-a apreciat asupra incidenţei în cauza a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei pe parcursul procedurii insolvenţei atât timp cât obiectul prezentei acţiuni nu urmăreşte realizarea vreunei creanţe asupra societăţii pârâte faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a, sub nr. de Dosar 1748/2/2013*.
Prin Decizia civilă nr. 1084 din 13 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelurile formulate de pârâta SC M. SRL prin lichidator judiciar Cabinet de Insolvenţă A.V., şi de chemata în garanţie SC E.S.G. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 2838 din 23 octombrie 2012, pronunţată de secţia civilă, a Tribunalului Ialomiţa în Dosarul nr. 1469/330/2011 având ca obiect acţiune în revendicare şi evacuare, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC I.I.E. SRL, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a. respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca nefondată.
În motivarea acestei decizii, instanţa de ape! a reţinut următoarele:
Ca efect al deciziei de casare apare stabilită de manieră irevocabilă natura juridică principală de acţiune în revendicare a acţiunii principale formulate, precum şi faptul că, fiind o acţiune care urmăreşte valorificarea unui drept real (indiferent de faptul că acesta s-ar putea afla şi în patrimoniul debitorului insolvent) aceasta nu trebuie suspendată, ci trebuie să se soluţioneze, chiar dacă acest lucru ar putea conduce la extragerea unor bunuri din masa celor urmaribile de creditorii concursuali.
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, curtea de apel a considerat că acestea au fost corect soluţionate întrucât, pe calea stabilirii calităţilor procesuale nu se poate tranşa chiar fondul raportului juridic litigios; astfel, pentru ca reclamanta să aibă calitate procesuală, este suficient ca ea să se afirme, într-o acţiune în revendicare, că este proprietar neposesor; faptul că este într-adevăr aşa, trebuie verificat cu ocazia soluţionării litigiului pe fond; în speţă, reclamanta afirmă aceste calităţi; în ceea ce priveşte pârâta, aceasta trebuie indicată, în cadrul unei acţiuni în revendicare ca fiind posesorul neproprietar; de asemenea aceasta este situaţia ipoteză afirmată în speţă, apărările acesteia vizând aspecte ale calităţilor reclamantului urmând a fi analizate pe fondul raportului juridic de conflict.
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor s-a reţinut că reclamanta nu face presupusa dovadă de proprietar al bunurilor solicitate; astfel, ea nu avea decât un drept real de folosinţă asupra terenului pe care se afla staţia de carburanţi, sub forma unui contract de concesiune (din 17 mai 2000), care, şi acesta apare a fi concesionat ulterior de către Consiliul Local Bărcăneşti către SC S.C. SRL (contractul de concesiune din 17 februarie 2009), persoana de la care deţine bunurile pârâta; implicit nu se poate vorbi de o „evacuare" întrucât aceasta ar putea privi doar o evacuare dintr-un imobil, iar, strict pe aspectul bunului imobil teren reclamanta nu apare ca fiind nici proprietar şi nici măcar actual concesionar.
În ceea ce priveşte bunurile mobile s~a reţinut ca acestea au făcut obiectul „precontractului de vânzare-cumpărare din 25 martie 2008" ce prevedea atât închirierea acestora, cât şi vânzarea lor în contul preţului achitat drept chirie, contract ce apare ca fiind modificat prin protocolul adiţional din 01 noiembrie 2009, ce prevede drept preţ ai proprietăţii mobile 30.000 euro, restul de 5.000 euro fiind un preţ al prestărilor de servicii; or, în aceste condiţii, doar dacă SC S.C. SRL nu ar fi plătit preţul mărfii s-ar putea considera că nu ar fi operat între părţi transferul de proprietate, pentru restul de 5.000 euro reclamanta putând solicita cel mult suma, cu eventuale daune interese; mai mult, conform procesului verbal de conciliere din 14 noiembrie 2009, restanţa la factura ce viza bunurile mobile (din 01 octombrie 2008) era de 13.940 lei, restul fiind „diferenţă curs valutar - 20.233,04 lei" şi „prestări servicii 26.180 lei"; or, în aceste condiţii decontarea biletului la ordin din 29 martie 2010, în valoare de 20.000 lei, acoperea suma pentru plata bunurilor; or, cum în plată nu s-a făcut nicîo menţiune specială, conform art. 1133 C. civ. din 1864 (aplicabil în speţă), „Când în chitanţă nu se zice nimic despre imputaţie, plata trebuie să se impute asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface"; or, este evident că datoria pe care debitorul avea cei mai mare interes sa o achite viza cea privind transferul proprietăţii, iar nu eventualele plăţi de servicii sau daune interese provenind din diferenţa de schimb valutar.
De asemenea, de la ultima plată efectuată nu există dovada niciuniii demers în sensul recuperării presupusei proprietăţi a reclamantei pe o perioadă destul de îndelungată, de peste un an, ceea ce conduce la prezumţia simplă că, înainte de situaţia insolvenţei debitorului, aceasta acceptase achitarea debitului cu privire ia bunuri; se poate deci prezuma în mod logic că, faptul că ulterior SC S.C. SRL şi SC M. SRL au intrat în faliment, deci recuperarea unui drept de creanţă apărea drept dificilă, fiind necesară suportarea concursului şi altor creditori (uneori chiar prioritari, cum ar fi creanţele bugetare), a determinat reclamanta să apeleze la acest subterfugiu juridic în încercarea de a prelua din masa credală bunuri efective, iar nu de a solicita un rest de creanţă.
În aceste condiţii, reţinând că reclamanta nu era îndreptăţită a solicita restituirea bunurilor de la SC S.C. SRL, curtea de apel a constatat că aceasta nu este îndreptăţită a o face nici de la cei care au dobândit de la aceasta din urmă, deci, atât faţă de pârâta iniţială, SC M. SRL, cât şi de la chemata în garanţie, SC E.A.V.G. SRL, indiferent care dintre acestea ar deţine efectiv bunurile (o parte din bunurile) înstrăinate iniţial de reclamantă către SC S.C. SRL.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actele juridice deduse judecăţii, denaturând înţelesul acestora. Astfel, instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice care formează documentaţia depusă la dosar, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada de proprietar al bunurilor solicitate. Arată că, în realitate, documentele depuse la dosar fac dovada deplină a dreptului de proprietate asupra obiectivului „Amplasament staţie mobilă de carburanţi" şi a bunurilor din componenţa amplasamentului, respectiv autorizaţia de construire, Certificatul de urbanism din 26 noiembrie 1999 si raportul de evaluare din 01 martie 2008.
De asemenea, consideră că instanţa de apel a interpretat greşit şi clauzele precontractului de vânzare-cumpărare şi a ignorat următoarele: faptul că obiectul precontractului de vânzare-cumpărare şi a celorlalte acte adiţionale la acesta îl reprezintă staţia mobila de distribuţie carburanţi, în structura stabilită la pct. a, din raportul de evaluare; în actul de vânzare-cumpărare sunt asumate următoarele obligaţii: art. 2 - preţul staţiei este de 35.000 euro+T.V.A., art. 3 - plata mărfii se face eşalonat, prin transfer bancar, iar transferul proprietăţii se face după încasarea ultimei rate sau la date plaţii integrale a mărfii.
Un alt motiv de recurs se referă la raptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită şi aplicarea a dispoziţiilor art. 1113 C. civ., articol care nu este aplicabil în speţă, întrucât SC S.C. SRL şi-a recunoscut debitele prin Procesul-verbal de conciliere din 14 noiembrie 2009, a emis documente de plată pentru acoperirea integrala a debitelor, iar documentele de plata au fost refuzate de bancă şi învestite la Judecătoria Urziceni cu titlu executoriu. Mai mult, motivaţiile curţii de apel privind preţul mărfii, obligaţiile de plată şi de transfer al proprietăţii, sunt contrazise de obligaţiile asumate prin acte de către pârâtă.
În concluzie, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate în sensu! respingerii apelului şi menţinerea sentinţei pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Ialomiţa.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed;
Sub un prim aspect, Înalta Curte menţionează că recursul care, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, poate fi exercitat împotriva unei hotărâri judecătoreşti date în apel, este o cate extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitaie.
Aceste critici de nelegalitate trebuie sa se subsumeze motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; nu pot face obiectul cercetării în recurs stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor administrate în cauză (autorizaţia de construire, Certificatul de urbanism din 26 noiembrie 1999 şi raportul de evaluare din 01 martie 2008), întrucât acestea sunt aspecte care vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa constată că acestea au fost invocate doar formal, fără a se formula critici, susceptibile de încadrare în acest motiv de nelegalitate. Astfel, deşi arată că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele precontractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu a dezvoltat nicio critică în acest sens.
În consecinţă, Înalta Curte, reţine că singura critică de nelegalitaîe formulată de reclamantă vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1113 C. civ. şi se subsumează motivului de nelegalitaîe prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge excepţia, nulităţii recursului, invocată de intimată, prin întâmpinare.
Obiectul cauzei îl reprezintă o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., aspect ce rezultă atât din cererile precizatoare ale reclamantei, cât şi din decizia de casare pronunţată de instanţa supremă în primul ciclu procesual, acţiunea fiind formulată de reclamanta SC I.I.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL, care, conform probatoriului administrat, se află în posesia staţiei de distribuţie carburanţi.
Prin urmare, instanţa de apel a analizat acţiunea în revendicare şi a constatat că reclamanta nu deţine un titlu asupra imobilului-teren pe care se afla staţia de carburanţi, întrucât SC I.l.E. SRL a avut doar un drept real de folosinţă asupra terenului, în baza unui contract de concesiune încheiat cu Consiliul Local Bărcăneşti.
În privinţa imobiluhu-staţie de carburanţi, instanţa de apel a analizat dacă reclamanta deţine un titlu valabil de proprietate şi a concluzionat că aceasta nu este îndreptăţită ia restituirea bunurilor mobile.
Astfel, la data de 25 martie 2008 între reclamanta SC I.I.E. SRL, în calitate de vânzător, şi SC S.C. SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un precontract de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea staţiei mobile de carburanţi situată la punctul de lucru al vânzătorului din com. Bărcăneşti, judeţul Ialomiţa.
Preţul vânzării a fost stabilit de părţi la suma de 35.000 euro, plata urmând a se face în trei rate, conform art. 3 din contract, prin transfer bancar, pe baza facturii fiscale emise de vânzător. S-a convenit ca transferul proprietăţii să se facă după încasarea ultimei rate sau Ia data plăţii integrale a mărfii.
Părţile au convenit prin precontract de vânzare-cumpărare menţionat anterior închirierea staţiei de către cumpărător începând cu data de 01 aprilie 2008, pe o perioadă de 14 luni, iar înţelegerea părţilor cu privire la închirierea staţiei respective a fost materializată şi prin contractul de închiriere încheiat la data de 08 aprilie 2008, prin care durata contractului a fost stabilită până la data de 08 iunie 2009.
Obiectul precontractului de vânzare - cumpărare a fost completat ia data de 01 noiembrie 2009, prin protocolul adiţional în care s-a prevăzut că la art. 1 - obiectul contractului se adaugă: „prestarea de servicii şi asistenţă tehnică pentru extinderea capacităţii staţiei mobile de distribuţie carburanţi, întocmirea documentaţiei şi depunerea acesteia la autorităţile judeţene pentru avizarea şi aprobarea funcţionării staţiei de distribuţie carburanţi", procedându-se şi ia modificarea de către părţi a art. 2 - preţul mărfii, astfel: preţul staţiei mobile de distribuţie carburanţi: 30.000 euro; preţul prestărilor de servicii: 5.000 euro, preţurile neincluzând T.V.A.
La data de 14 noiembrie 2009 între cele doua societăţi s-a încheiat procesul-verbal de conciliere privind reeşalonarea plăţilor în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare din data de 25 martie 2008 până 3a data de 31 martie 2010, constatându-se că datoria SC S.C. SRL către reclamantă, reactualizată la data de 15 noiembrie 2009, era de 13.716,6 euro, respectiv 60.353 lei (compusă din 13.940 lei restanţă la factura din 01 octombrie 2008 + 20.233,04 lei, diferenţă de curs valutar + 26.180 lei, prestări servicii), urmând ca această sumă să fie achitată la următoarele termene: noiembrie 2009 - 10.000 lei, decembrie 2009 - 10.000 lei, ianuarie 2010 - 120.00 lei, februarie 2010-15.000 lei, martie 2010 - .13.353 lei.
La data de 29 martie 2010 s-a încasat de către SC I.I.E. SRL un bilet la ordin în cuantum de 20.000 lei, astfel cum rezultă din recunoaşterea reclamantei din precizările aflate la fila 117 dosar fond, precum şi din extrasul de cont aflat la fila 139 dosar fond, iar prin încheierile pronunţate de Judecătoria Urziceni s-a dispus învestirea cu formulă executorie a următoarelor bilete la ordin (refuzate iniţial la plată din cauza lipsei totale de disponibil): în cuantum de 10.353 lei, , în cuantum de 10.000 Iei, în cuantum de 10.000 lei şi în cuantum de 10.000 lei.
Din examinarea clauzelor contractuale rezultă că părţile nu au convenit asupra modului de imputare a plăţii, iar debitorul nu a făcut imputaţia plăţii, sumele urmând a fi fost reţinute prin ordin de plată. De asemenea, în nici un bilet la ordin emis de debitoare nu există vreo menţiune specială cu privire la obiectul (destinaţia) plăţilor.
Or, în cazul în care imputaţia plăţii nu a fost făcută nici de către creditor, şi nici de către debitor, aceasta se va îndeplini în armonie cu principiile consacrate de art. 1113 C. civ. după cum urmează: dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă, plata se impută asupra celei scadente, chiar dacă debitorul avea mai mare interes s-o stingă pe cealaltă; în cazul în care toate datoriile sunt ajunse la scadenţă, imputaţia plăţii se va face asupra aceleia dintre ele care este mai oneroasă pentru debitor, adică una pe care el avea mai mare interes să o stingă; dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de oneroase, imputaţia se va face asupra celei mai vechi dintre ele; atunci când toate datoriile sunî scadente, deopotrivă de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se va imputa proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Dispoziţiile legale care reglementează imputaţia plăţii au caracter supletiv, fiind la suverana apreciere a instanţei pe baza probelor administrate, împrejurarea că o sumă achitată a fost imputată asupra unei anumite datorii.
Faţă de cele expuse mai sus, se constată că, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea principiilor înscrise în art. 1113 C. civ. privitoare la imputaţia legală a plăţii, prin raportare la probatoriul administrat, şi a considerat că biletul ia ordin încasat de reclamantă la data de 29 martie 2010, în cuantum de 20.000 lei, acoperea suma restantă de 13.940 lei, restantă la factura din 01 octombrie 2008 (astfel cum reiese din procesul-verbal de conciliere privind reeşalonarea plăţilor în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare), prevăzută pentru transferul dreptului de proprietate.
De altfel, reclamanta a acceptat şi încasat ordinul de piaţă la data de 29 martie 2010, astfel că nu mai putea să ceară ca această plată să fie imputată asupra unei alte datorii decât cea pe care pârâta avea cel mai mare interes să o achite şi care viza transferul proprietăţii.
Pe de altă parte, este de observat că, deşi reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, criticiie pe care le-a formulat în cadrul memoriului de recurs nu fac decât, să antameze modul în care au fost efectuate plăţile ce decurg din raporturile contractuale dintre părţi, ceea ce echivalează cu nemulţumirea acesteia faţă de soluţia dată de instanţa de apei, prin raportare la situaţia de fapt şi modul de examinare a probelor, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi ignorând că instanţa supremă a statuat irevocabil că obiectul cauzei îi reprezintă o acţiune în revendicare.
Potrivit celor anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.I.E. SRL împotriva Deciziei nr. 1084 din 13 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 iunie 2015.