Ședințe de judecată: Aprilie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acţiune formulată în temeiul dispoziţiilor art. 1342 din noul Cod civil având ca obiect o sumă de bani dobandită în timpul căsătoriei. Lipsa calităţii procesuale active

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : acţiune în restituire

-plată nedatorată

-excepţia lipsei calităţii procesuale active

 

NCC, art. 1341, art. 1342, art. 1345

În cazul în care printr-o acţiune având ca obiect plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză unul dintre foştii soţi îi solicită celuilalt restituirea unor sume de bani, reprezentând venituri din muncă - dobândite şi depuse într-un cont în timpul căsătoriei - acesta nu are calitate procesuală activă, întrucât raporturile patrimoniale dintre soţi întemeiate pe regimul comunităţii legale se caracterizează prin aceea că bunurile dobândite de oricare dintre aceştia sunt de la data dobândirii lor bunuri comune aflate în proprietate devălmaşă, iar sistarea stării de devălmăşie se realizează numai prin partaj.

Prin urmare, instanţa nu poate restitui o creanţă din patrimoniul unui soţ în patrimoniul unui alt soţ, prin intermediul procedurii plăţii nedatorate sau îmbogăţirii fără justă cauză întrucât, în realitate, ceea ce se pune în discuţie este caracterul de bun comun sau propriu al unui bun sau eventual cota de contribuţie la dobândirea acestuia, dacă este comun, or acest lucru nu se poate face decât în cadrul unui partaj, şi nicidecum în cazul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 1342 C.civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 358 din 4 februarie 2015

 

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sub nr. xx71/3/2013, reclamantul D.M. a chemat în judecată pârâta D.D., solicitându-se obligarea acesteia la restituirea sumei de 1.250.000 lei, aflată în contul Z deschis la BCR SA, sumă constituită din fondurile proprii ale reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 42 din 20.01.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată de către pârâtă și a respins acţiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

A apreciat tribunalul că excepţia lipsei calităţii procesuale active este întemeiată pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecăţii.

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

În speţa dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât între reclamant şi pârâtă nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât, potrivit art. 1341 alin. (1) C. civ., cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Potrivit art. 1342 C. civ., restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urmă cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.

Or, în speţa dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că reclamantul nu face dovada calităţii de creditor, întrucât suma de 1.250.000 lei nu poate fi solicitată prin procedura plății nedatorate sau a îmbogăţirii fără justă cauză, ci numai prin procedura partajului.

Potrivit art. 339 C. civ., bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor, iar potrivit art. 357 în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.

Totodată, potrivit art. 983 C. proc. civ., dacă părţile nu ajung la o înţelegere sau nu încheie o tranzacţie potrivit celor arătate la art. 982, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii.

Dispoziţii similare existau şi în vechiul Cod al familiei, respectiv în vechiul cod de procedură civilă.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală activă de a solicita restituirea unei sume de bani depusă într-un cont în timpul căsătoriei cu pârâta, întrucât raporturile patrimoniale dintre soţi întemeiate pe regimul comunităţii legale se caracterizează prin aceea că bunurile dobândite de oricare dintre aceştia sunt de la data dobândirii lor bunuri comune aflate în proprietate devălmaşă, iar sistarea stării de devălmăşie se realizează numai prin partaj.

Prin urmare, instanţa nu poate restitui o creanţă din patrimoniul unui soţ în patrimoniul unui alt soţ, prin intermediul procedurii plăţii nedatorate sau îmbogăţirii fără justă cauză întrucât, în realitate, ceea ce se pune în discuţie este caracterul de bun comun sau propriu al unui bun sau eventual cota de contribuţie la dobândirea acestui bun dacă este comun, or acest lucru nu se poate face decât în cadrul unui partaj şi nicidecum în cazul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 1342 C.civ.

Faptul că s-a încheiat deja un act de partaj voluntar este irelevant în speţa dedusă judecăţii, întrucât acest act de partaj nu are ca obiect şi suma solicitată prin prezenta acţiune, iar în ipoteza în care există alte bunuri care nu a făcut obiectul partajului voluntar sau judiciar, pretenţiile în legătură cu acestea se soluţionează tot printr-un act de partaj judiciar sau voluntar şi nicidecum pe o acţiune de drept comun.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamantul D.M., solicitând anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 389A din 1 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant D.M. împotriva sentinţei civile nr. 42/20.01.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:

Sub un prim aspect, s-a observat că prin hotărârea pronunțată în primă instanță, tribunalul a soluționat, respectând principiul disponibilității, acțiunea cu care a fost învestit de reclamant, aceea de restituire întemeiată pe plata nedatorată și pe îmbogățirea fără justă cauză, pretențiile reclamantului având ca temei juridic dispozițiile art. 1342 și urm. C. civ., potrivit propriilor susțineri din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel.

Reținând că soluția pronunțată de tribunal vizând lipsa calității procesuale active a reclamantului a fost justificată de constatarea că acesta nu are calitatea de creditor al pârâtei, în sensul pe care îl au în vedere dispozițiile art. 1341 și art. 1345 C. civ., instanţa de apel a constatat că hotărârea primei instanțe este legală.

S-a reţinut, sub un prim aspect, că analiza îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 1341 C. civ. și care ar fi permis restituirea pretinsă de reclamant, trebuie să aibă în vedere aspectul esențial legat de natura specifică a raporturilor patrimoniale dintre cele două părți, determinată de calitatea acestora de soți, pe perioada dobândirii sumelor de bani a căror restituire se solicită.

Din această perspectivă, aspect reținut corect și de prima instanță, raporturile patrimoniale dintre soţi întemeiate pe regimul comunităţii legale se caracterizează prin aceea că bunurile dobândite de oricare dintre aceştia sunt de la data dobândirii lor bunuri comune aflate în proprietate devălmaşă, excepția de la regula comunității de bunuri constituind-o categoria bunurilor proprii, limitativ prevăzute de lege, atât în reglementarea instituită de Codul familiei, cât și în cea actuală, potrivit Codului civil.

Legat de cele două categorii de bunuri amintite, curtea de apel a apreciat că este necesar a fi lămurite anumite aspecte la nivel teoretic, ca răspuns la criticile din apel sub aspectul naturii de bun comun sau propriu a veniturilor obținute din muncă de unul dintre soți.

Soluția prevăzută expres în actuala reglementare dată raporturilor de familie de Codul civil (la art. 341) este aceeași cu soluția adoptată unanim de practica judecătorească și anterior, sub imperiul Codului familie, precum și de majoritatea doctrinei juridice. Argumentele în susţinerea unei astfel de teze aveau în vedere faptul că veniturile obţinute din muncă nu se numără printre excepţiile limitativ prevăzute de art. 31 C. fam, că aceste venituri sunt destinate susţinerii sarcinilor căsătoriei, că în situaţia în care veniturile obţinute din muncă ar fi considerate bun propriu, ar însemna ca în baza art. 31 lit. f) C. fam, ce reglementează subrogaţia reală cu titlu universal, tot ce se procură cu aceste venituri să fie bun propriu, concluzie de neadmis faţă de natura şi scopurile comunităţii de bunuri.

Pornind de la această constatare de ordin teoretic, s-a observat, însă, că prima instanţă nu a tranşat disputa celor două părţi asupra caracterului de bun propriu ori comun al sumei de bani pentru care apelantul-reclamant solicită restituirea, ci a considerat că, dată fiind natura specială a raporturilor dintre părţi rezultată din calitatea de soţi, pretenţiile reclamantului nu pot fi analizate decât în cadrul unei cereri de partaj, şi nu prin raportare la dispoziţii legale privind plata nedatorată ori îmbogăţirea fără justă. Împrejurarea că prima instanţă a reţinut că aceste pretenţii trebuie realizate în cadrul partajului, nu echivalează cu o calificare (chiar implicită) a sumelor de bani ce fac obiectul cererii ca fiind bun comun, astfel cum susţine fără temei apelantul, câtă vreme în cuprinsul hotărârii se arată că pentru a restitui o creanţă din patrimoniul unui soţ în al celuilalt soţ este necesară o analiză a caracterului de bun propriu sau comun. Or, s-a observat că prima instanţă a respins cererea tocmai reţinând că în cadrul acţiunii cu care a fost învestită o astfel de analiză nu se poate realiza.     

Instanţa de apel a constatat că, sub acest aspect, aprecierea primei instanţe este corectă. Aceasta, ţinând seama de raporturile patrimoniale ce au existat între cele două părţi, care la momentul dobândirii sumei de bani a cărei restituire se solicită şi la cel al formulării cererii de chemare în judecată aveau calitatea de soţi, fiindu-le aplicabile dispoziţiile legale ce reglementează regimul comunităţii de bunuri, în condiţiile în care cu privire la suma de bani pretinsă nu se face nicio referire în cuprinsul actului de partaj voluntar încheiat de părţi în anul 2011, iar potrivit susţinerilor reclamantului, bunul a fost dobândit ca efect al unor acte încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil.

Or, dată fiind reglementarea sub imperiul căruia au fost dobândite sumele de bani ce fac obiectul cererii, ce prezumă caracterul de bunuri comune al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei şi mandatul tacit reciproc al soţilor în legătură cu acestea, pretenţia reclamantului de restituire a sumelor presupune, în condiţiile în care pârâta susţine natura de bun comun al acestora, analizarea caracterului de bun comun sau propriu, analiză ce nu se poate face într-o acţiune cu caracter subsidiar, astfel cum este cea privind îmbogăţirea fără justă cauză sau plata nedatorată.

În consecinţă, în raport de cele arătate, instanţa de apel a constatat că apelul nu este fondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.M., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi anulării hotărârii pronunţate de instanţa de fond cu consecinţa trimiterii cauzei spre continuarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti.

Recurentul-reclamant consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii având în vedere faptul că atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, apreciind în mod nejustificat că reclamantul nu are calitate procesuală activă pentru a formula o acţiune în pretenţii împotriva intimatei pârâte.

Sub un prim aspect, contestă calificarea greşită a sumelor de
bani ca fiind bunuri comune în sensul şi că analiza îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 1341 C. civ. şi care ar fi permis restituirea către reclamant, trebuie să aibă în vedere aspectul esenţial legat de natura specifică a raporturilor patrimoniale dintre cele două părţi, determinată de calitatea acestora de soţi, pe perioada dobândirii sumelor de bani a căror restituire este solicitată.

În primul rând, arată faptul că este neîntemeiată premisa în baza căreia s-a reţinut faptul nu există nicio ipoteză în care un soţ ar putea avea calitatea de creditor al celuilalt soţ, singura posibilitate legală fiind partajul. O asemenea motivare nu poate fi primită, întrucât nu se poate susţine ca valorificarea unui drept, indiferent de natura acestuia între soţi sau între foşti soţi poate fi realizată exclusiv în temeiul unui partaj. Dimpotrivă, exista o multitudine de situaţii în care unul dintre soţi poate solicita predarea unor bunuri sau plata unor sume de bani de către celalalt soţ, în baza unui alt temei juridic decât partajul.

De altfel, aceasta este şi raţiunea pentru care legiuitorul a instituit un caz special de suspendare a prescripţiei, în cadrul art. 2532 pct. 1 C. civ., potrivit căruia „prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: i. între soţi, cat timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt".

Or, în cazul în care s-ar considera ca între soţi nu pot exista niciodată raporturi juridice obligaţionale ar însemna ca reglementarea articolului anterior menţionat ar fi inutilă, dispoziţia legală fiind inaplicabilă.

Sintetizând, simpla împrejurare ca doua persoane au avut calitatea de soţi, nu presupune în mod necesar ca singura modalitate în care acestea pot solicita una de la cealaltă restituirea unor bunuri sau plata unor sume de bani o reprezintă partajul.

Partajul reprezintă modalitatea de sistare a stării de coproprietate, însă pot exista numeroase situaţii, aşa cum este şi cea din speţă, în care unul dintre soţi are pretenţii cu privire la un bun propriu, şi nu cu privire la bunuri aparţinând comunităţii devălmaşe a soţilor.

Ca atare, însăşi premisa de la care porneşte instanţa este greşită, aceasta atrăgând după sine netemeinicia întregului raţionament.

Sub al doilea aspect, considerentele instanţei sunt nelegale şi netemeinice, raportul de drept material izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei în dauna recurentului, aceasta reprezentând, potrivit art. 1165 coroborat cu art. 1345 şi  urm. C. civ., izvor de obligaţii.

Astfel, recurentul-reclamant susţine că a depus diverse sume de bani în contul deschis pe numele intimatei, direct sau indirect. Aceşti bani nu au reprezentat în niciun caz o donaţie sau o plată efectuată în executarea unor obligaţii, operaţiuni care ar fi putut justifica depunerea banilor. Ca atare, retrăgând împuternicirea pe care apelantul o avea asupra contului, intimata şi-a însuşit în mod fraudulos sume de bani ce nu îi aparţineau cu niciun titlu.

Intr-o asemenea situaţie, având în vedere că nu exista niciun raport juridic care să justifice preluarea sumelor de bani aparţinând recurentului - reclamant este evident că ne aflăm într-o situaţie de îmbogăţire fără justă cauză. Astfel, situaţia descrisă în speţă îndeplineşte perfect condiţiile prevăzute de art. 1345 C. civ., patrimoniul recurentului suferind o diminuare nejustificată, în favoarea patrimoniului intimatei, care s-a îmbogăţit fără justă cauză.

Prin urmare, raportul de drept material care a fost transpus în plan procesual rezida din chiar dispoziţiile art. 1347 alin. (2) C. civ. care prevede ca „cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire” şi constă în dreptul material la restituire al  apelantului-reclamant născut în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Sub al treilea aspect, pornind de la definiţia doctrinară potrivit căreia calitatea procesuală activă presupune existența unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecaţii, recurentul-reclamant solicită să se observe că prima instanţa în mod eronat a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, soluţie menţinută de instanţa de apel.

În speţă, determinarea calităţii procesuale active presupunea ca instanţa să verifice dacă există o identitate între persoana reclamantului şi persoana de la care provin sumele de bani aflate în contul deschis pe numele intimatei.

Or, dacă ar fi făcut aceasta analiză şi nu s-ar fi limitat să aprecieze lacunar că între recurent şi intimată nu ar exista un raport de drept material, aspecte ce ţin de fondul dreptului dedus judecăţii, instanţa ar fi constatat că întreaga suma de bani provine din fondurile obţinute de apelant din exercitarea profesiei.

Prin urmare, instanţa ar fi trebuit ca, dând eficienţă dispoziţiilor legale, să constate că există identitate între recurentul-reclamant şi titularul dreptului de proprietate asupra sumelor de bani şi, pe cale de consecinţă, ar fi trebuit să admită apelul, să anuleze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare.

Astfel cum s-a arătat în mod constant în doctrina vechiului Cod civil - aplicabil în speţă având în vedere că actul în temeiul căruia au fost obţinute veniturile obţinute din muncă şi cele asimilate acestora nu sunt considerate ab initio bunuri comune, ci aceste bunuri îşi păstrează caracterul de bunuri proprii până în momentul în care din ele s-ar achiziţiona alte bunuri care pot fi comune sau proprii.

Cu alte cuvinte, s-a susţinut întemeiat că salariul, precum şi veniturile asimilate salariului, reprezintă un bun propriu din care se pot dobândi atât bunuri comune, cât şi bunuri proprii. Prin urmare, aceste venituri nu devin, ipso facto, bunuri comune, calificarea lor făcându-se în funcţie de scopul utilizării.

În speţă, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, sumele de bani aflate în contul deschis pe numele intimatei au fost obţinute exclusiv din contribuţia recurentului-reclamant, provenind în exclusivitate din exercitarea activităţii profesionale.

  Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.

În ce priveşte a doua ipoteză, care vizează aplicarea greşită a legii se constată că recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamantul nu are calitate procesuală activă, deoarece între soţi pot exista raporturi obligaţionale, sumele de bani sunt proprii reclamantului, acţiunea având ca obiect îmbogăţirea fără justă cauză, nu are un caracter subsidiar şi nu se impunea formularea unei acţiuni având ca obiect partajarea bunurilor comune.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel, confirmând soluţia pronunţată de tribunal, a stabilit în mod corect faptul că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât între reclamant şi pârâtă nu există niciun raport de drept material şi nu se poate restitui o creanţă din patrimoniul unui soţ în patrimoniul celuilalt soţ prin intermediul unei acţiuni întemeiate pe art. 1342 C. civ.

Prin urmare, pentru ca o persoană să aibă calitate procesuală activă pentru a putea exercita acţiunea civilă trebuie să existe atât o identitate între acesta şi dreptul afirmat, însă chiar dreptul afirmat trebuie să existe.

Instanţa de apel a constatat cu justeţe că reclamantul nu are calitatea de creditor al pârâtei, în sensul pe care îl au în vedere dispoziţiile art. 1341 şi art. 1345 C. civ.

Recurentul-reclamant, în mod greşit, consideră că între părţi există raporturi obligaţionale care duc la posibilitatea exercitării unei astfel de acţiuni. Astfel, acesta încadrează sumele obţinute din veniturile din muncă ca fiind bunuri proprii, ori pentru a exista raportul obligaţional de drept material invocat de reclamant era necesară, în prealabil, determinarea naturii bunurilor printr-o acţiune în partaj.

Şi sub acest aspect, curtea de apel în mod corect a considerat că este necesar a se realiza o analiză a caracterului de bun propriu sau comun, ţinând cont de raporturile patrimoniale care au existat între cele două părţi, care aveau calitatea de soţi, fiindu-le aplicabile dispoziţiile legale ce reglementează regimul comunităţii de bunuri şi în condiţiile în care în cuprinsul actului de partaj voluntar încheiat de părţi în anul 2011 nu se face nicio referire cu privire la suma pretinsă.

Întrucât reclamantul a solicitat pârâtei (fostă soţie) restituirea unor sume de bani reprezentând venituri din muncă, dobândite în timpul căsătoriei, printr-o acţiune având ca obiect plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză, s-a constatat justificat faptul că relaţia de căsătorie existentă între părţi în timpul tranzacţionării sumelor din cont, creează caracterul de subsidiaritate al unei acţiuni având un astfel de obiect.

Astfel, fără a se realiza partajarea bunurilor, soţii nu au calitatea de creditori unul faţă de celălalt şi nici nu pot solicita executarea vreunei creanţe pe care aceştia ar considera-o exigibilă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, iar soluţia curţii de apel, de respingere a căii de atac, cu consecinţa menţinerii sentinţei prin care s-a respins acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, în sensul celor arătate în precedent.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.