Ședințe de judecată: Iulie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1777/2015

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2015.

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul M.D.C. a chemat în judecată pârâtele SC C.E.L. SA şi SC E.O. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 41 din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, prin care se stipulează faptul că „în cazul în care rezilierea contractului de leasing se produce din vina utilizatorului, atunci finanţatorul este în drept să ceară utilizatorului cu titlu de „daune interese” o sumă egală cu partea rămasă din valoarea contractului de leasing indicată în preambul, până la sfârşitul acestuia, inclusiv valoarea reziduală, până la acoperirea tuturor pierderilor finanţatorului”.

Prin sentinţa civilă nr. 6534 din 4 noiembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.D.C. în contradictoriu cu pârâtele SC C.E.L. SA şi SC E.O. SRL prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolventă I.M. A constatat nulitatea parţială a clauzei a contractului de leasing financiar din 22 mai 2008 numai în ceea ce priveşte obligaţia utilizatorului şi a fidejusorului de a achita şi ratele de leasing cu titlu de „daune interese” pentru perioada de la restituirea bunului până la expirarea contractului (8 martie 2010-21 august 2013). A păstrat clauza numai în privinţa obligaţiei utilizatorului şi a fidejusorului de a achita valoarea reziduală prestabilită la suma de 33.750 euro prin contract şi necontestată de utilizator.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 974/2014 din 27 octombrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.D.C. împotriva sentinţei civile nr. 6534 din 4 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă. A fost admis apelul declarat de către pârâta SC C.E.L. SA, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă în tot cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, respectiv şi în ceea ce priveşte obligaţia utilizatorului şi a fidejusorului de a achita şi ratele de leasing cu titlu de daune interese pentru perioada de la restituirea bunului până la expirarea contractului (8 martie 2010-21 august 2013). Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.

Împotriva acestei decizii reclamantul M.D.C. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului invocat, recurentul a susţinut, în esenţă, că s-au aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., neputând fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deoarece sentinţa civilă nr. 5600 din 15 octombrie 2010 nu a fost pronunţată în contradictoriu cu reclamantul.

Recurentul consideră că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că pentru a invoca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat singura condiţie impusă de legiuitor este de a exista o legătură între cele două litigii, fără să fie necesar ca litigiul să se fi purtat între aceleaşi părţi, întrucât doctrina în analizarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. a stabilit în ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat că pentru a fi invocat, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existenţa identităţii de părţi.

În opinia recurentului nu poate fi aplicabilă reţinerea instanţei de apel respectiv că doctrina şi jurisprudenţa au stabilit în mod constant că hotărârea dată în favoarea unui creditor împotriva debitorului are autoritate de lucru judecat faţă de fidejusor, în timp ce o hotărâre defavorabilă creditorului împotriva debitorului nu poate fi însă invocată cu autoritate de lucru judecat de către fidejusor, deoarece tot doctrina şi jurisprudenţa au stabilit în mod constant şi că în ceea priveşte raporturile dintre creditor şi fidejusor, cel din urmă are posibilitatea de a opune creditorului orice excepţie de drept comun, care poate izvorî din contractul de fidejusiune cât şi din raportul obligaţional încheiat cu debitorul principal, inclusiv mijloacele de apărare pe care le putea opune şi debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale debitorului principal.

Recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1513 C. civ., neapreciind că art. 41 din contractul de leasing este cu caracter leonin, deşi este evident că prin intermediul acesteia se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul celui care aderă la încheierea contractului.

Recurentul apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit art. 948 C. civ. privind clauza ilicită a contractului, prin care se urmăreşte îmbogăţirea fără justă cauză, neobservând că articolul din contract are o cauză ilicită care dacă ar fi pusă în executare ar fi condus la îmbogăţirea fără justă cauză.

Totodată, susţine recurentul, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 întrucât nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele datorate până la data restituirii şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea reziduală.

Recurentul consideră că au fost aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 întrucât nu există contracte de fidejusiune încheiate separat, ci a semnat contractele de leasing financiar care conţin clauzele semnalate ca fiind abuzive, în calitate de fidejusor, alături de beneficiarul contractului, astfel încât este evident că prin invocarea nulităţii absolute a unor clauze din contractul încheiat, în calitate de fidejusor, în realitate a invocat o excepţie personală ce decurge din contractele semnate.

În opinia recurentului, teza instanţei potrivit căreia fidejusorul poate invoca numai excepţiile la care este îndreptăţit debitorul principal nu poate fi primită, întrucât prin pct. 2 al art. 4 din contractul de leasing financiar s-a renunţat la caracterul subsidiar al fidejusiunii, iar această renunţare are beneficii dar şi părţi negative pentru ambele părţi.

Recurentul susţine că din moment ce fidejusorul nu se poate folosi în favoarea lui de excepţiile personale ale debitorului principal rezultă că nici calitatea de profesionist a acestuia din urmă nu-l poate împiedica pe fidejusor să se prevaleze de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, susţine recurentul, faţă de considerentele anterioare şi contrar celor reţinute de către instanţa de judecată, fidejusorul poate invoca excepţii, inerente datoriei, iar calitatea de persoană fizică generează dreptul de a fi protejat de legea consumatorului indiferent de faptul că beneficiarul efectiv al contractului de leasing a fost o persoană juridică, astfel încât ne aflăm sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind protecţia consumatorului, reţinându-se calitatea de consumatori conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru judecarea apelului la aceeaşi instanţă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă SC C.E.L. SA a invocat excepţia tardivităţii depunerii cererii de recurs şi a inadmisibilităţii recursului, solicitând pe fond respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 aprilie 2015 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 8 mai 2015.

Intimata pârâtă SC C.E.L. SA a depus punct de vedere asupra raportului prin care au susţinut că renunţă la excepţia tardivităţii recursului, a susţinut excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs motivat de faptul că motivul recurentului referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 948 C. civ. privind clauza ilicită a contractului şi art. 1092 alin. (1), respectiv art. 995 C. civ., sunt de fapt temeiuri noi de drept faţă de cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte apreciază că excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de către intimata pârâtă SC C.E.L. SA este o apărare de fond ce va fi analizată în cadrul recursului.

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv recurentul a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 1513 C. civ., art. 15 din O.G. nr. 51/1997, art. 948 C. civ., a Legii nr. 193/2000.

În ce priveşte critica privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1513 C. civ. şi a Legii nr. 193/2000, se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat două motive de nulitate a clauzei prevăzută la art. 41 din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, pe de o parte din perspectiva Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, iar pe de altă parte nulitatea contractului prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor, prevăzută de art. 1513 C. civ., apreciind că respectiva clauză este o „clauză leonină” în sensul prevăzut de art. 1513 C. civ.

Din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, instanţa supremă în deplin acord cu instanţa de apel, apreciază că nu sunt incidente normele legale referitoare la raporturile juridice dintre comercianţi şi consumatori şi la clauzele abuzive, întrucât reclamantul în calitatea sa de garant personal, adică de terţ calificat faţă de contractul de leasing, fidejusorul nu are un raport juridic de leasing financiar cu finanţatorul şi nu este consumatorul său, ca şi utilizator, el având doar figura juridică dată de obligaţia de garanţie personală, de substituire a utilizatorului în executarea obligaţiei acestuia de plată a datoriilor sale faţă de finanţator, ceea ce nu-i conferă calitatea de consumator în sensul definit de Legea nr. 193/2000.

Vor fi înlăturate noile temeiuri de drept invocate de către recurent pentru a anula clauza stipulată în art. 41 din contractul de leasing, respectiv clauza leonină şi cauza ilicită, reprezentată de îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei SC C.E.L. SA, întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, acestea sunt străine cauzei.

Întreaga argumentare a recurentului privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deoarece sentinţa civilă nr. 5600 din 15 octombrie 2010 nu a fost pronunţată în contradictoriu cu reclamantul, este nefondată.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, art. 1200 C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Contrar susţinerilor recurentului analiza puterii de lucru judecat a fost efectuată din perspectiva dispoziţiilor art. 1200 C. civ. cu referire la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel precizând că în acest caz instanţa nu respinge acţiunea în baza autorităţii de lucru judecat, ci are obligaţia de a judeca în fond, însă soluţia trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă.

Astfel, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect că pentru invocarea prezumţiei de lucru judecat nu este necesară identitatea de părţi şi că indiferent de temeiurile de drept invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era îndreptăţit să repună în discuţie o problemă de drept tranşată definitiv şi irevocabil de către o altă instanţă, în favoarea pârâtei creditoare SC C.E.L. SA, într-un litigiu împotriva debitoarei garante SC E.O. SRL, reclamantului fidejusor fiindu-i opozabilă sentinţa civilă nr. 5600 din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Constanţa, în sensul obligării sale solidare cu debitoarea la plata sumei de 659.752,07 euro, cu titlu de daune interese, în temeiul clauzei stipulate în art. 41 din contractul de leasing financiar, reclamantul fidejusor renunţând la beneficiul de discuţiune, jurisdicţie şi diviziune, astfel încât, creditoarea, finanţator, este în drept să urmărească pe fidejusori pentru întreaga lor avere mobilă şi imobilă, prezentă şi viitoare, în limita datoriei, potrivit clauzei stipulate în art. 12 pct. 12.4 din contractul de leasing.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.C. împotriva deciziei nr. 974/2014 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2015.