Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 290/RC/2014

Pronunțată în ședința publică astăzi, 30 octombrie 2014.

Asupra recursurilor în casaţie;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 5093 din data de 1 noiembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat inculpatul J.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 2481 C. pen. (1969) prin raportare la art. 248 C. pen. (1969).

În baza art. 346 C. proc. pen. (1968), s-au respins acţiunile civile promovate de părţile civile M.O.T. şi M.M., cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat

În baza art. 193 C. proc. pen., s-a respins cererea părţilor civile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, la data de 23 august 2011, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş plângerea formulată de către petenţii M.O.T. şi M.M. împotriva Ordonanţei nr. 70/P/2004 din data de 20 iulie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Prin sentinţa penală nr. 64/26 ianuarie 2012, Tribunalul Argeş şi-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Prin ordonanţa procurorului din data de 20 iulie 2011, în baza art. 242 C. proc. pen. combinat cu art. 10 alin. (1) lit. g) şi art. 11 pct. 1 lit. c) C. proc. pen. (1968), s-a dispus încetarea urmăririi penale împotriva învinuitului J.C. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Pentru a dispune astfel, s-a constatat că suma reprezentând prejudiciul cauzat părţilor din dosar este diferită în raport de persoana sau instituţia care a efectuat evaluarea bunurilor respective, astfel că nu se poate stabili cu certitudine cuantumul acestui prejudiciu; evaluarea certă a acestuia depinde de împrejurarea dacă s-ar fi găsit sau nu un cumpărător care să fie de acord să plătească suma maximă ce reprezenta valoarea de piaţă a bunurilor ce au aparţinut SC K.P. SRL Peretu, împrejurare care s-a apreciat a fi incertă existenţa prejudiciului, în materie penală fiind instituită regula potrivit căreia orice dubiu profită învinuitului.

S-a mai apreciat că nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), în infracţiunea de abuz în formă calificată, prevăzută de art. 2481 C. pen. (1969), neputându-se stabili că fapta săvârşită a avut „consecinţe deosebit de grave", în sensul prevăzut de art. 146 C. pen. (1969 şi, totodată, nu s-a putut dispune schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), în infracţiunea de abuz contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 deoarece acest text a fost introdus prin Legea nr. 521/2004, iar fapta care face obiectul cauzei a fost săvârşită anterior.

Având în vedere că data săvârşirii faptei este 29 iulie 2003, s-a constatat că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale de 7 ani şi 6 luni, calculat conform art. 122 alin. (1) lit. d) (raportat la art. 124 C. pen. (1969), s-a împlinit la data de 29 ianuarie 2011.

Prin încheierea din data de 28 mai 2012, judecătorul a admis plângerea formulată de petenţii M.O.T. şi M.M., reţinând că pentru infracţiunea prevăzută de art. 2481 C. pen. (1969) nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale - de 15 ani - prevăzută de art. 122 alin. (1) lit. b) combinat cu art. 124 C. pen. (1969), probele existente la dosar fiind considerate suficiente pentru judecarea fondului cauzei, astfel încât s-a dispus citarea inculpatului J.C., a părţilor civile M.O.T., M.M. şi a părţii responsabile civilmente M.F.P. - D.G.F.P. Teleorman.

În ideea respectării principiului aflării adevărului prevăzut de art. 3 C. proc. pen. (1968) şi reţinând drept corectă încadrarea faptelor lui J.C. în dispoziţiile art. 2481 raportat la art. 248 C. pen. (1969), în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen. (1968), a fost reţinută cauza spre judecare, în cursul cercetării judecătoreşti fiind audiate părţile, martori, au fost depuse înscrisuri.

În urma analizării actelor şi lucrărilor dosarului, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile şi principiile generale de drept, instanţa de fond a constatat că, în speţă, nu s-a dovedit că inculpatul J.C. şi-ar fi îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, în calitate de preşedinte al comisiei de licitaţie ce a fost implicată în vânzarea bunurilor debitoarei SC K.P. SRL şi, în acest fel, s-ar fi produs o tulburare însemnată a activităţii instituţiei din care făcea parte, dovadă fiind sentinţele pronunţate de instanţele civile care au avut de soluţionat contestaţiile împotriva actelor de executare şi care au constatat, în esenţă, respectarea dispoziţiilor legale.

Nu s-a dovedit vreo legătură de cauzalitate între acţiunea desfăşurată de inculpatul J.C. şi urmarea produsă, respectiv ocuparea de către adjudecatar a terenului şi al celorlalte bunuri ce nu au făcut obiectul licitaţiei contestate (utilaje, livadă, iaz), astfel încât, prima instanţă a ajuns la concluzia că în cauză nu s-a produs o tulburare însemnată a bunului mers al instituţiei la care era angajat inculpatul şi, indirect, o pagubă în patrimoniul societăţii debitoare.

S-a mai reţinut că din declaraţiile martorilor B.G. şi R.P. a rezultat că inculpatul nu a ţinut ascuns faptul că se derula o procedură de vânzare la licitaţie a bunurilor societăţii debitoare, că nu a favorizat vreo persoană, iar faptul că acesta era preşedinte al comisiei de licitaţie nu presupunea ca acesta să întocmească actele şi să se ocupe de publicitatea lor, ci doar să le semneze alături de ceilalţi membri ai comisiei, executorii fiscali asigurând efectiv aducerea la mdeplinire.

Prin prisma acestor considerente, a fost achitat inculpatul J.C., sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 248 C. pen. (1969) raportat la art. 248 C. pen. (1969), neregăsindu-se în cauză elementele constitutive ale infracţiunii atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

Cum din probele administrate nu a rezultat vreo vină, dar nici vreo legătură de cauzalitate între acţiunea desfăşurată de inculpatul J.C. şi prejudiciul reclamat de părţile civile M.O.T. şi M.M., respectiv beneficiul nerealizat de 3.293.154,54 lei de la data vânzării la licitaţie la zi, daune morale de 400.000 lei, cererea părţilor civile, inclusiv cu privire la restabilirea situaţiei anterioare şi desfiinţarea procesului - verbal de licitaţie din data de 29 iulie 2003 nu a putut fi satisfăcută în acest cadru procesual, astfel încât acţiunea civilă a fost respinsă, în temeiul art. 346 C. proc. pen. (1968).

Împotriva sentinţei, în termen legal au formulat apel părţile civile M.O.T. şi M.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând casarea, cu consecinţa condamnării inculpatului, în temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 255/2013.

În motivarea apelului s-a arătat, în principal, că hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Tribunalului Argeş, sens în care au fost invocate dispoziţiile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 202/2010, iar, în subsidiar, s-a susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate, esenţiale pentru părţile civile, achitarea inculpatului fiind rezultatul unei grave erori de fapt, ca urmare a ignorării probatoriului.

Tot în subsidiar, apelanţii au solicitat extinderea procesului penal şi pentru infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale, de fals intelectual, precum şi extinderea faţă de alte persoane, respectiv a complicilor B.G., R.P., P.R., L.M., P.D., P.M. şi P.E.

În şedinţa publică din data de 21 februarie 2014, apelanţii, prin apărătorul lor, au invocat excepţia nulităţii absolute a sentinţei, arătând că aceasta a fost dată cu încălcarea competenţelor după materie şi după calitatea persoanei, pentru argumentele deja expuse în motivarea apelului.

Curtea a respins excepţia, constatând că normele procedurale incidente în cauză stabilesc fără echivoc competenţa judecătoriei ca primă instanţă, iar acestea sunt de imediată aplicare (filele 44 - 46 dosar apel).

Prin Decizia nr. 295/A din 22 mai 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, în baza propriei analize, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că deşi se susţine că s-ar fi produs o pagubă bugetului de stat prin fapta culpabilă a inculpatului, pretenţiile băneşti sunt formulate nu de către Starul român, prin instituţiile sale, ci de către cele două părţi civile, M.O.T. şi M.M., care au calitatea de administratori ai SC K.P. SRL Peretu - societate comercială cu răspundere limitată, care nu se înscrie între cele prevăzute de art. 145 C. pen. (1969).

Totodată, Curtea a mai reţinut că din materialul probator nu a reieşit că rezultatul socialmente periculos sau consecinţa nu s-au produs unui organ sau unei instituţii de stat din cele prevăzute de art. 2481 raportat la art. 248 C. pen. (1969), ci a fost în patrimoniul unei societăţi comerciale cu răspundere limitată şi al administratorilor acestora, potrivit cadrului procesual fixat de judecător.

În legătură cu latura obiectivă a infracţiunii, luând în considerare toate hotărârile judecătoreşti prin care au fost soluţionate contestaţiile împotriva executării silite imobiliare a bunurilor SC K.P. SRL Peretu, Curtea a constatat, în acord cu judecătorul fondului că nu au fost comise acte din cele sancţionate de legiuitor în art. 2481 raportat la art. 248 C. pen. (1969), instanţele civile constatând că licitaţia s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs în casaţie, părţile civile M.O.T. şi M.M.

Invocându-se incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. l C. proc. pen., s-a susţinut că sentinţa penală nr. 5093 din 01 noiembrie 2013 a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material şi după calitatea persoanei, sancţiunea fiind nulitatea absolută atât în vechea reglementare cât şi în actualul C. proc. pen., aspect învederat Curţii de Apel Piteşti, care l-a respins în mod nejustificat şi nelegal. S-a arătat că Judecătoria Piteşti este o instanţă necompetentă să judece cauza în fond, competenţa legală revenind Tribunalului Argeş (în urma strămutării cauzei), având în vedere calitatea inculpatului J.C. de înalt funcţionar public cu atribuţii de gestionare a banului public, realizarea activităţii infracţionale în dubla calitate de director al A.F.P. Roşiori de Vede şi preşedinte al Comisiei de licitaţie, precum şi consecinţele deosebit de grave ale faptelor săvârşite.

Totodată, invocându-se temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a arătat că,, prin conţinutul său, decizia atacată reprezintă în fapt o soluţie de încetare a procesului penal absolut nejustificată, raportat la materialul probator, de natură să conducă la respingerea pretenţiilor civile ale părţilor civile, fâcându-se trimitere la declaraţia inculpatului J.C., dată în faţa instanţei, la declaraţiile martorilor R.A., P.M., P.D., B.G., R.P., P.R., F.P., S.M., precum şi la unele înscrisuri, .probe -administrate fie în faza de urmărire penală, fie în faza de judecată - fiind de natură să conducă la tragerea la răspundere penală şi civilă a inculpatului, însă ignorate de ambele instanţe, care nu s-au pronunţat asupra lor.

De asemenea, s-a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., fără a fi motivat în fapt.

Prin Încheierea nr. 145/VRC pronunţată la data de 4 septembrie 2014 în Dosarul nr. 3919/109/2011*, în temeiul art. 440 alin. 4 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a admis în principiu recursurile în casaţie formulate de părţile civile M.O.T. şi M.M. numai în ceea ce priveşte susţinerea că în cursul judecăţii în fond nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei, judecata fiind efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, respectiv de Judecătoria Piteşti în loc de Tribunalul Argeş, critici circumscrise temeiului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. l C. proc. pen. şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanţei supreme sub nr. 3151/1/2014.

Examinând cauza prin prisma criticii formulate, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile în casaţie formulate de părţile civile M.O.T. şi M.M. ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară în grad celei legal competente".

Astfel este incident acest caz de casare numai atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa având loc în cursul judecăţii, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condiţiile în care poate fi invocată excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei, precum şi cu privire la sancţiunea nulităţii absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancţiune ce intervine în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la tipurile de competenţă menţionate, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. proc. pen.

Reglementând regulile de competenţă, C. proc. pen. (1968) se referă la competenţa instanţelor de judecată (art. 25 şi urm. C. proc. pen.(1968), pentru organele de urmărire penală, competenţa fiind reglementată de art. 207 şi urm. C. proc. pen. (1968), cu precizarea că unele reguli de competenţă prevăzute pentru instanţele judecătoreşti (art. 30 şi urm, art. 38, art. 40, art. 42 şi art. 44 C. proc. pen. (1968)) se aplică şi organelor de urmărire penală.

Reglementarea diferită a competenţei, în raport de organele judiciare, se explică prin rigiditatea pe care o au normele de competenţă ale instanţelor judecătoreşti, faţă de cele ale organelor de urmărire penală. Astfel, o instanţă judecătorească nu poate judeca o cauză penală decât în limita competenţei sale prevăzute de lege, însă, pentru organul de urmărire penală nu există reguli stricte de competenţă, decât cu caracter de excepţie, un organ de urmărire penală superior având dreptul să efectueze urmărirea penală de competenţa organului de urmărire penală inferior, dacă respectă condiţiile prevăzute de lege.

Prin urmare, competenţa judecării unei cauze penale în primă instanţă nu este dată de gradul unităţii de parchet care a efectuat cercetarea penală sau care a fost sesizată în mod greşit, ci este stabilită de legiuitor prin normele de procedură penală, aşa cum s-a precizat anterior.

Cât priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, atât în forma simplă sau calificată, prevăzută, în reglementarea anterioară, de art. 248 şi art. 2481 C. pen. (1969), cât şi în forma prevăzută în actuala codificare (art. 297 C. pen.), competenţa de a efectua cercetarea judecătorească aparţine judecătoriei ca instanţă de fond atât potrivit dispoziţiilor art. 25 C. pen. (1969), cât şi conform art. 35 C. pen.

Repartizarea cauzelor penale se realizează printr-o determinare de ordin abstract, în condiţiile în care art. 25 C. proc. pen. (1968) menţionează că judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe sau printr-o determinare de ordin concret, în condiţiile în care art. 27 C. proc. pen. (1968) face o enumerare exhaustivă a tuturor infracţiunilor care sunt, în primă instanţă de competenţa tribunalelor, între care nu se află şi infracţiunea prevăzută de art. 2481 C. pen. (1969).

Mai mult decât atât, pentru infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, competenţa materială de soluţionare cauzei în primă instanţă, din perspectiva art. 2781 raportat la art. 25 C. proc. pen. (1968) revine judecătoriei, iar nu tribunalului, având în vedere şi faptul că, la momentul strămutării şi admiterii plângerii petenţilor, dosarul se afla în faza procesuală a recursului, astfel încât, în niciun caz tribunalul nu putea fi competent să judece cauza, dat fiind că Tribunalul Argeş a soluţionat recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Roşiori, în procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen. (1968). Astfel nu poate fi primită apărarea formulată de recurenţi în sensul că instanţa supremă a stabilit la data de 21 aprilie 2010, potrivit art. 611 C. proc. pen. (1968), ca primă instanţă competentă să soluţioneze plângerile părţilor vătămate o instanţă egală în grad cu Tribunalul Teleorman, respectiv Tribunalul Argeş, întrucât, pe de o parte, cauza nr. 444/1/2010 a avut ca obiect soluţionarea unei cereri de strămutare, iar nu a unei cereri de desemnare a altei instanţe, iar, pe de altă parte, dosarul a cărui strămutare s-a solicitat nu avea ca obiect soluţionarea unei cauze în primă instanţă, ci în faza de recurs, potrivit procedurii stabilite prin art. 278 C. proc. pen. (1968).

Pe de altă parte, nu poate fi primită susţinerea apelanţilor în sensul că potrivit art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968) astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996, în vigoare la data săvârşirii faptei (29 iulie 2003), infracţiunea prevăzută de art. 2481 C. pen. (1969) era dată în competenţa de soluţionare a tribunalului, întrucât dispoziţiile procedurale mai sus invocate erau abrogate la data de 28 mai 2012 când Judecătoria Piteşti a reţinut cauza spre soluţionare, prin art. 2 pct. 1 din O.U.G. nr. 207 din 22 noiembrie 2000, aprobată prin Legea nr. 456 din 25 iulie 2001. Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primită nici critica potrivit căreia competenţa de soluţionare aparţinea Tribunalului Argeş întrucât, la data de 28 mai 2012, atunci când Judecătoria Piteşti a reţinut cauza spre soluţionare, sesizarea instanţei nu se făcuse printr-un rechizitoriu, ci prin plângerile formulate la data de 15 noiembrie 2010, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 202/2010 (legea în vigoare la data admiterii plângerilor), ce statuau că sesizarea instanţei în cauzele aflate în cursul urmăririi penale rămân în competenţa organelor de urmărire penala care erau legal sesizate la momentul intrării în vigoare a legii, se va face potrivit normelor de competenta in vigoare la momentul emiterii rechizitoriului.

De altfel, chestiunea instanţei competente să soluţioneze infracţiunea de abuz în serviciu ce face obiectul prezentei cauze a fost lămurită, în mod definitiv, şi de Tribunalul Argeş prin sentinţa penală nr. 64 din 26 ianuarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 3919/109/2011, stabilindu-se competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., potrivit cărora legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul acestei legi, între care nu se circumscrie şi situaţia invocată în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia tribunalul este instanţa competentă raportat la calitatea de înalt funcţionar public a inculpatului, Înalta Curte, din analiza dispoziţiilor art. 27 C. proc. pen. (1969), arată că această calitate nu este prevăzută de legiuitor ca fiind cea care atrage competenţa tribunalului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză judecata a fost efectuată de instanţa competentă, respectiv Judecătoria Piteşti, cu respectarea dispoziţiilor legale privind competenţa după materie şi calitatea persoanei.

În consecinţă, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de părţile civile M.O.T. şi M.M. şi, având în vedere că acestea sunt cele care se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., le va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile în casație declarate de părțile civile M.O.T.și M.M., împotriva Deciziei penale nr. 295/A din 22 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentele părții civile la plata sumei de câte 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din suma de câte 25 de lei ,reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 30 octombrie 2014.