Decizia nr. 614/2016
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 28 decembrie 2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii CN B. SA - C. şi Statul Român prin D. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în temeiul Legii nr. 198/2004 şi al Legii nr. 33/1994, anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 122 din 22 septembrie 2011 şi obligarea expropriatorului la emiterea unei noi hotărâri prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor asupra suprafeţei expropriate la valoarea de 4,80 euro/mp. A solicitat, totodată, şi exproprierea totală a suprafeţei de teren din care s-a dispus exproprierea în cauză și obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei ce va fi stabilită cu titlu de despăgubire pentru suprafaţa expropriată, cu cheltuieli de judecată.
La data de 25 octombrie 2012, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată și a arătat că înțelege să conteste hotărârea de stabilire a despăgubirilor din dosarul cauzei, solicitând în temeiul Legii nr. 255/2010 şi al Legii nr. 33/1994 admiterea contestaţiei, anularea hotărârii şi obligarea expropriatorului la emiterea unei noi hotărâri cu stabilirea cuantumului despăgubirilor asupra suprafeţei expropriate la valoarea de 4,80 euro/mp
A arătat că solicită, în principal, obligarea pârâtului-expropriator la plata despăgubirilor aferente terenului arabil evidenţiat în Hotărârea nr. 122 din 22 septembrie 2011, teren situat în localitatea Belinț, judeţul Timiş, și suprafaţa de 2.958 mp, la nivelul sumei de 4,80 euro/mp. Solicită, totodată, constatarea acordului părților asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condiţiile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 198/2004, anularea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 15 alin. (1), (5) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 și exproprierea totală a suprafeţelor de teren din care au fost efectuate exproprierile, cu obligarea Statului Român la plata sumei ce va fi stabilită cu titlu de despăgubire conform expertizei ce va fi administrată în cursul judecării cauzei, pentru suprafeţele expropriate cât şi pentru suprafeţele ce se impune a mai fi expropriate la preţul de 4,8 euro/mp, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinţa civilă nr. 3076 din 30 decembrie 2014, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea și obligat pârâtul Statul Român să procedeze și la exproprierea lotului nr. 3, în suprafaţă de 2.423 mp, și să plătească reclamantei despăgubiri pentru acest lot, la o valoare corespunzătoare celei acordate pentru lotul nr. 2.
A respins cererea reclamantei de expropriere a lotului nr. 1, în suprafaţă de 10.451 mp, și cererile reclamantei de anulare a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 73 din 21 septembrie 2011 şi de acordare a unei despăgubiri la nivelul a 4,8 euro/mp
A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma 1.500 lei, achitată de aceasta cu titlu de onorariu provizoriu de expert și să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând diferenţă de onorariu de expert.
Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta este proprietara terenului extravilan, în suprafaţă de 15.832 mp, înscris în C.F. Belinţ.
În vederea realizării lucrării „Autostrada Lugoj - Deva”, pârâta D. a emis Decizia de expropriere nr. 1167 din 16 august 2011.
Prin documentaţia cadastrală întocmită, terenul reclamantei a fost împărţit în trei loturi.
A făcut obiectul exproprierii doar lotul nr. 2, în suprafaţă de 2.958 mp.
Pentru acest teren, pârâta D.- Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010 a emis Hotărârea nr. 122 din 22 septembrie 2011, prin care a stabilit că despăgubirea cuvenită reclamantei este de 3.159 lei.
Reclamanta a contestat această sumă, susţinând că prin H.G. nr. 521/2011, care a modificat H.G. nr. 1230/2010, valoarea de 4,8 euro/mp stabilită iniţial a fost diminuată în mod nelegal.
Tribunalul a reținut că cele două acte normative privesc lucrarea „Autostrada Timişoara Lugoj”, în vreme ce terenul reclamantei este afectat lucrării „Autostrada Lugoj - Deva”.
Pentru această din urmă lucrare, a fost emisă H.G. nr. 1232/2010.
Nicăieri în cuprinsul acestui act normativ nu se prevede că celor expropriaţi, în general, sau reclamantei, în special, li s-ar cuveni 4,8 euro/mp
Dimpotrivă, art. 3 din H.G. nr. 1232/2010 menţionează ca „justă despăgubire” suma de 156.000 lei, însă această sumă a fost stabilită în mod „global” şi „estimativ”.
Abia prin H.G. nr. 492/2011, suma de 156.000 lei a fost defalcată pe fiecare expropriat în parte, reclamantei revenindu-i suma de 10.470 lei.
De remarcat este faptul că suma iniţială de 156.000 lei - „global estimată” - nu a fost redusă prin modificările suferite de H.G. nr. 1232/2010.
Prin urmare, a concluzionat tribunalul, este neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că, iniţial, s-a stabilit în favoarea ei valoarea de 4,8 euro/mp, iar ulterior, această valoare a fost diminuată.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, tribunalul a reţinut incidența în cauză a prevederilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 și a avut în vedere doar concluziile suplimentului de expertiză efectuat, apreciind că doar acesta respectă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Întrucât valorile stabilite de experţi sunt mai mici decât suma oferită de expropriator, tribunalul a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor şi de acordare a unei sume mai mari.
Tribunalul a mai arătat că, la calculul despăgubirii, nu va lua în considerare sumele stabilite de experţi ca fiind necesare pentru achiziţionarea de către reclamantă a unui teren similar cu cel expropriat, întrucât din dosarul cauzei nu rezultă că, din cauza exproprierii, aceasta a fost nevoită sau intenţionează să achiziţioneze alt teren, că nu va avea în vedere „dauna pentru vânzare forțată”, câtă vreme prin expertiza efectuată în cauză a fost stabilită valoarea de piaţă a terenului expropriat, și că nu va lua în calcul nici celelalte prejudicii identificate de către experţi, apreciind că problema acordării acestora s-ar pune doar în cazul în care nu ar avea loc exproprierea totală.
Cu privire la cererea reclamante de expropriere totală a imobilului, respectiv şi a loturilor nr. 1 și nr. 3, tribunalul a reținut că, potrivit expertizei efectuate, lotul nr. 3, rămas în proprietatea reclamantei după expropriere, este impropriu folosirii potrivit destinaţiei sale agricole. În schimb, lotul nr. 1, poate fi folosit în continuare potrivit destinaţiei sale, existând şi o cale de acces la acesta.
Tribunalul a apreciat că, în aceste condiții, se impune exproprierea şi a parcelei cu nr. cad. nou.
Prima instanță a reținut că pârâtul Statul Român a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, cu motivarea că art. 22 din Legea nr. 255/2010 face trimitere la dispoziţiile procedurale reglementate de art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 doar în ceea ce priveşte acţiunea de stabilire a despăgubirilor, nu şi pentru contestarea suprafeţei expropriate.
Tribunalul a considerat însă că Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea se dispune de către instanţa de judecată, iar Legea nr. 255/2010 stabileşte că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la data emiterii actului administrativ de expropriere, deci fără intervenţia instanţei de judecată. Prin urmare, a arătat prima instanță, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010 poate avea ca obiect doar contestarea cuantumului despăgubirilor nu şi a transferului dreptului de proprietate. Însă, cererea de expropriere totală nu reprezintă o contestare a transferului dreptului de proprietate, având finalitate diferită și nu contravine niciunei dispoziţii din Legea nr. 255/2010. Totodată, art. 44 al. 3 din Constituţia României nu prevede nicio limitare, despăgubirea fiind „dreaptă” atunci când acoperă în totalitate prejudiciul suferit de cel expropriat. Or, dacă în urma unei exproprieri parţiale, porţiunea de teren rămasă nu mai poate fi utilizată potrivit destinaţiei, dreapta despăgubire, în sensul art. 44 al. 3 din Constituţia României, impune exproprierea totală a celui păgubit.
În consecinţă, tribunalul a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român să procedeze și la exproprierea lotului nr. 3, în suprafaţă de 2.423 mp, să plătească despăgubiri şi pentru acest lot, la o valoare corespunzătoare celei acordate pentru lotul nr. 2 și a respins cererea reclamantei de expropriere a lotului nr. 1, în suprafaţă de 10.451 mp, precum și cererile reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor şi de acordare a unei despăgubiri la nivelul a 4,8 euro/mp.
Cu privire la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că, din interpretarea art. 38 din Legea nr. 33/1994 rezultă că, indiferent de culpa procesuală, cheltuielile pentru realizarea exproprierii, inclusiv cele efectuate în procedura judiciară, se suportă de către expropriator; în consecință, a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 1.500 lei, achitată de aceasta cu titlu de onorariu provizoriu de expert, precum și să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând diferenţă de onorariu de expert.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Statul Român, prin D. a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 120 din 11 iunie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins ca neîntemeiat apelul declarat.
Curtea de apel a constatat că singurele aspecte criticate în legătură cu soluţia primei instanţe vizează exproprierea suplimentară decisă cu privire la lotul nr. 3 cu o suprafaţă de 2.423 mp şi cheltuielile de judecată acordate reclamantei.
Instanța de apel a reținut că reclamanta, prin acţiunea introductivă, a solicitat exproprierea totală, astfel că tribunalul avea datoria să soluţioneze şi acest capăt de cerere.
Acţiunea reclamantei are două capete de cerere distincte, care necesită aplicarea a două acte normative distincte: în privinţa contestării cuantumului despăgubirilor sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 255/2010, care înlocuiește Legea nr. 198/2004, completată cu Legea nr. 33/1994, în timp ce pentru exproprierea altor suprafeţe, se aplică legea generală în materie - Legea nr. 33/1994 - care permite instanțelor de judecată să dispună exproprierea.
Curtea de apel a constatat că cei trei experţi au concluzionat în mod unanim că lotul nr. 3, rămas în proprietatea reclamantei după expropriere, este impropriu folosirii potrivit destinaţiei sale agricole, din cauza suprafeţei reduse (2.423 mp) şi din cauza lipsei unei căi de acces, iar fragmentarea şi izolarea acestei suprafeţe de teren se datorează tocmai expropriatorului.
În schimb, lotul nr. 1, în suprafață de 10.451 mp, poate fi folosit în continuare potrivit destinaţiei sale, existând şi o cale de acces la acesta.
Instanța de apel a înlăturat apărarea apelantului Statul Român privind inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, (apărare întemeiată pe argumentul că prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la dispoziţiile procedurale reglementate de art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 doar în ceea ce priveşte acţiunea de stabilire a despăgubirilor, iar nu şi pentru contestarea suprafeţei expropriate), cu motivarea că Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea se dispune de către instanţa de judecată (art. 1, art. 3, art. 21), iar Legea nr. 255/2010 stabileşte că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la data emiterii actului administrativ de expropriere (art. 9 alin. (2) şi 4), deci fără intervenţia instanţei de judecată.
De altfel, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 prevede explicit că nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate, însă, cererea de expropriere totală nu reprezintă o contestare a transferului dreptului de proprietate, având finalitate diferită. În aceste condiţii, cererea expropriatului de a-i fi expropriată întreaga suprafaţă de teren nu contravine niciunei dispoziţii din Legea nr. 255/2010.
Chiar art. 44 din Constituţia României prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire şi cum nu este prevăzută nicio limitare, despăgubirea este dreaptă doar atunci când acoperă în totalitate prejudiciul suferit de cel expropriat.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța de apel a constatat că, în raport cu soluţia pronunțată, tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994, care prevăd că toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator. Prin urmare, indiferent de culpa procesuală, cheltuielile pentru realizarea exproprierii, inclusiv cele efectuate în procedura judiciară, se suportă de către expropriator.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de F. prin D. și prin C.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de nelegalitate:
1. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010.
Cadrul legal care a stat la baza exproprierii imobilelor afectate de realizarea lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj - Deva” este instituit de Legea nr. 255/2010, act normativ special în materia exproprierii, ce derogă de la dreptul comun în aceasta materie, Legea nr. 33/1994, şi care se aplică cu prioritate.
Singura acţiune pe care Legea nr. 255/2010 o prevede în favoarea expropriaţilor este acţiunea în contestarea cuantumului despăgubirilor, (art. 22 alin. (1)). Acţiunea reglementată de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, dispoziţii care prevăd o procedură specială pentru stabilirea de către instanţă a despăgubirilor pentru expropriere.
Prin urmare, aşa cum rezultă în mod expres din textul art. 22 art. 1 din Legea nr. 255/2010, se poate adresa instanţei de judecată „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii” şi nu expropriatul nemulţumit de suprafaţa expropriată. Pentru aceste motive, în cauză fiind aplicabil un act normativ cu caracter special, care reglementează în favoarea reclamanţilor doar posibilitatea de a contesta cuantumul despăgubirilor acordate de expropriat, nu şi suprafaţa expropriată, petitul reclamantei prin care se solicita exproprierea totală a terenului este inadmisibil.
Pe de altă parte, art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 este inaplicabil în cauză, în primul rând pentru că în speţă există o lege specială, Legea nr. 255/2010, care se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun în materie, Legea nr. 33/1994, iar pe de alta parte deoarece legea specială face trimitere la dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în mod limitativ, numai în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor.
2. Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994.
În materia exproprierii, Legea nr. 255/2010 este legea specială ce derogă de la Legea generală nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Prin urmare, trimiterea pe care Legea nr. 255/2010 o face la Legea nr. 33/1994, este circumscrisă, în mod limitativ, numai la dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Pe de altă parte, deşi este adevărat că, potrivit art. 34 din Legea nr. 255/2010, dispoziţiile acestei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, acesta se poate face numai în măsura în care dispoziţiile legii generale nu contravin prevederilor legii speciale. Or, în privinţa modului de imputare a cheltuielilor de judecată, Legea nr. 255/2010, prin art. 23 alin. (3) coroborat cu art. 23 alin. (1), spre deosebire de Legea nr. 33/1994, prevede că cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor în cadrul litigiilor în instanţă vor fi avansate în conformitate cu procedura comună.
Pe cale de consecinţă, art. 38 din Legea 33/1994 nu este incident speţei dedusă judecaţii și, având în vedere că a fost respinsă acţiunea reclamantei, devin aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi ale art. 276 C. proc. civ. de la 1865.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
În baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra critica de nelegalitate formulată de recurent cu privire la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010, și care, prin cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., deoarece prin această critică se susține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin admiterea de către instanța de judecată a cererii reclamantei de obligare a Statului Român la exproprierea unei suprafețe de teren suplimentare celei stabilite prin hotărârea de expropriere.
Totodată, Înalta Curte va analiza cu prioritate critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pentru că, în măsura în care va constata că decizia recurată a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, va deveni inutilă analiza celorlalte motive de recurs vizând nelegalitatea hotărârii atrasă de încălcarea ori aplicarea greșită a unor norme de drept material sau procesual.
1. Susținerile sunt fondate.
Prin art. 2 alin. (1), Legea nr. 255/2010, aplicabilă prezentului litigiu, stabilește care sunt lucrările de utilitate publică, iar prin alin. (2) al aceluiași articol prevede că: „Expropriator este statul român pentru obiectivele de interes naţional, judeţele pentru obiectivele de interes judeţean, iar municipiile, oraşele şi comunele pentru obiectivele de interes local”.
În ceea ce privește procedura de expropriere, Legea prevede că aceasta cuprinde patru etape, pe care le enumeră în cuprinsul art. 4, și anume:
a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local;
b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor;
c) transferul dreptului de proprietate;
d) finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.
În capitolele următoare, actul normativ menționat, atunci când reglementează norme specifice fiecăreia dintre etapele exproprierii, prevede care sunt sarcinile care revin expropriatorului pentru fiecare etapă în parte (art. 5 - obligaţia expropriatorului de a aproba prin hotărâre a Guvernului sau a autorităţii administraţiei publice locale sau judeţene indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean şi local; art. 7 - obligaţia expropriatorului de a consemna sumele individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziţia proprietarilor de imobile; art. 9 alin. (1) - obligaţia expropriatorului de a emite decizia de expropriere; art. 9 alin. (5) - obligația expropriatorului de a solicită intabularea dreptului de proprietate asupra culoarului de expropriere; art. 9 alin. (6) - obligația expropriatorului de a întocmi documentaţiile cadastrale; art. 18 - obligația expropriatorului de a numi comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real; art. 21 obligația expropriatorului de a efectua plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate).
Sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 22 alin. (1) din Lege: „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente (…), fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate”.
Prin urmare, nici o dispoziție a Legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior citate.
În această materie, competențele instanței de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține.
Este adevărat că, potivit art. 22 alin. (3) din Lege: „Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii (.)”, însă această trimitere a legii speciale la prevederile legii generale aplicabilă în materia exproprierii - Legea nr. 33/1995 - vizează exclusiv, astfel cum în mod expres rezultă din conținutul său, stabilirea despăgubirilor. De altfel, legea specială prevede, prin art. 34 că dispozițiile sale se completază în mod corespunzător cu cele ale legii generale în materie - Legea nr. 33/1994 - numai „în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi”.
Nu este legală interpretarea pe care curtea de apel a dat-o dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea 255/2010, în sensul că acestea interzic în mod expres contestarea transferului dreptului de proprietate către expropriator, iar prin cererea sa, reclamanta nu contestă transferul deptului de proprietate către expropriator asupra lotului nr. 2, ci solicită ca acest transfer să poarte și asupra lotului nr. 3, ceea ce, în opinia instanței, ar reprezenta o cerere cu o finalitate diferită și, prin urmare, permisă de lege.
În primul rând, solicitarea unei exproprieri suplimentare nu poate avea decât valoarea contestării transferului dreptului de proprietate dispus inițial prin exproriere sub aspectul întinderii obiectului asupra căruia acest transfer poartă; or, legea interzice contestarea transferului dreptului de proprietate către expropriator, fără să distingă între motivele pentru care persoana expropriată ar putea contesta respectivul transfer.
În al doilea rând, rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să excludă posibilitatrea persoanei expropriate de a contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator este aceea de a nu se ajunge la expropriere prin eludarea etapelor și a procedurii reglementate de lege, procedură în care alte organe ale statului, iar nu instanțele judecătorești, au competența și obligația de a lua anumite măsuri specifice.
Nu în ultimul rând, interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 nu poate fi acceptată față de prevederea expresă pe care acestea o cuprind în sensul că numai expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanțelor judecătorești. Per a contrario, orice altă posibilă nemulțumire a persoanei expropriate, alta decât cea legată de cuantumul despăgubirilor - deci, inclusiv cea prin care s-ar contesta întinderea obiectului asupra căruia poartă transferul drptului de proprietate către expropriator - excede competențelor instanțelor judecătorești.
Nu poate fi primit nici argumentul legat de aplicarea prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituția României. „Dreapta despăgubire” la care acestea se referă nu poate avea semnificația obținerii unor despăgubiri suplimentare, câștigate prin încălcarea unor legi speciale, ci a unor despăgubiri care să fie juste în raport cu prejudicial produs persoanei expropriate prin transferul dreptului de proprietate către expropriator. Articolul menționat impune o evaluare corectă a acestui prejudiciu în raport cu dreptul de proprietate transferat în procedura exproprierii, iar această corectă evaluare nu se realizează, așa cum sugerează instanța de apel, numai dacă se recunoaște posibilitatea contestării transferului de proprietate sub aspectul întinderii obiectului supus exproprierii.
În consecință, constatând că prin hotărârea recurată, în mod nelegal instanța de apel a dispus exproprierea unor suprafețe de teren, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa, în baza art. 304 pct. 4 C. proc. civ., decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ. va admite apelul declarat de Statul Român împotriva sentinţei civile nr. 3076/PI/30 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, va schimba în parte sentinţa, în sensul că va respinge în tot cererea de chemare în judecată, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
2. Față de soluția pronunțată, nu vor mai fi analizate celelalte critici formulate prin cererea de recurs și care vizează aplicarea în mod greşit de către instanța de apel a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 33/1994.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de E. prin D. și prin C. împotriva Deciziei civile nr. 120 din 11 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia atacată.
Admite apelul declarat de Statul Român reprezentat de E. prin D. și prin C. împotriva sentinţei civile nr. 3076/PI din 30 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că respinge în tot cererea de chemare în judecată.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2016.