Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acţiune în răspundere civilă delictuală formulată împotriva procurorului. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Răspunderea

Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală

  • răspunderea comitentului
  • procuror

 

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3)

Legea nr. 303/2004, art. 64 alin. (2), art. 94, art. 96, art. 99 lit. t)

C. proc. pen. din 1968, art. 504

Procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, aşa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „în soluţiile dispuse procurorul este independent, în condiţiile legii”, astfel incat, în absenţa unui raport de subordonare în sensul prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, nu se poate reţine legitimarea procesuală pasivă a Parchetului in cadrul caruia functioneaza acesta.

Exercitarea atribuţiilor specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă reprezintă o abatere disciplinară prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, iar potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, competenţa de a se pronunţa în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor şi de a identifica în concret existenţa unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situaţii, îndeplineşte rol de instanţă de judecată.   

Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu acţiunea în repararea prejudiciului nu poate cerceta în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 activitatea desfăşurată de procuror în legătură cu urmărirea penală, întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a autorului reclamanţilor, în considerarea dispoziţiilor legale speciale mai sus reţinute.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1911 din 15 noiembrie 2016

 

Prin sentința civilă nr. 1077/03.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a Ministerului Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş; s-a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii E., D.G.F.P. Timiş şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță şi-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:

Autorul reclamanţilor, F. a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor E., Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, D.G.F.P. Timiş, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, pentru faptul că a fost trimis în judecată în mod nejustificat prin rechizitoriul emis de pârâta, persoană fizică în dosarul nr. x/P/2005.

Cu privire la pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, autorul reclamanţilor a arătat că răspunderea acestora este atrasă în condiţiile art. 1000 alin. (3) C.civ. Potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

Prima instanță a reținut că nu există un raport de subordonare, de prepuşenie, între pârâta E. şi pârâţii Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

S-a arătat că sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală, procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, aşa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile legii”, precum şi din dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora „Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale”.

Măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunităţii măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcţionează.

În atare situaţie, s-a motivat că, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală între pârâta E. şi pârâţii Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin cererea precizatoare depusă, reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii acestuia în condiţiile art. 1000 alin. (3) C.civ.

S-a  reţinut că în cauză, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de comitent al D.G.F.P. Timiş. Ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare, or Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş este persoană juridică, iar nu persoană fizică.

Prin urmare, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în dosarul penal nr. x/P/2005 s-a dispus trimiterea în judecată a autorului reclamanţilor, F., pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen.

Prin sentinţa penală nr. 18/13.10.2011, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr. x/325/2006* s-a dispus achitarea inculpatului F. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C.pen cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen. şi pentru aceeaşi infracţiune, prevăzută de art. 289 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen.

Această sentinţă penală a rămas definitivă prin decizia penală nr. 2350 din 04.07.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală în dosarul nr. x/1/2011, prin care au fost respinse recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, inculpatul F. şi părţile civile.

Tribunalul  a constatat că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C.civ. privind răspunderea civilă delictuală. 

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale conform art. 998 - 999 C.civ. este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activităţi ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conştiinţei şi voinţei autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită fără vinovăţie, sub toate aspectele sale, reţinute în art. 998 - 999 C.civ.

Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, acţionând deci cu vinovăţie.

Or, în cazul de faţă, cercetarea prealabilă şi trimiterea în judecată a autorului reclamanţilor nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând o abatere de la normele procedural penale săvârşită cu vinovăţie în una din formele sale.

În acest sens, s-a reținut a fi relevant şi că autorul reclamanţilor nu a formulat nicio sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancţionarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenţei sau imprudenţei cu care ar fi acţionat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Pe de altă parte, legiuitorul român a prevăzut posibilitatea existenţei unor atare situaţii şi a statuat în cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aşa cum a fost modificată şi completată, următoarele:

„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşită în procese penale sunt stabilite de C.proc.pen.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror”.

S-a relevat că situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen., prin această dispoziţie excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod şi sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica, din moment ce principiile consacrate de art. 998 - 999 C.civ. ar fi general aplicabile.

S-a evidențiat jurisprudenţa constantă potrivit căreia actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive care a vizat achitarea autorului reclamanţilor pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Referitor la cealaltă faptă imputată pârâtei, constând în „informarea presei” despre trimiterea în judecată a autorului reclamanţilor, s-a reţinut că în cauză nu s-a probat săvârşirea unei atare fapte, în condiţiile art. 1169 C.civ. şi art. 129 alin. (1) C.proc.civ.

S-a motivat că la dosarul cauzei nu a fost depus niciun articol de presă referitor la trimiterea în judecată a autorului reclamanţilor sau vreun alt document din care să rezulte, pe de o parte, faptul că autorul reclamanţilor a fost supus unui „linşaj mediatic”, iar, pe de altă parte, care a fost sursa informaţiilor publicate de ziarişti.

În ceea ce o priveşte pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice, aceasta a fost chemată în judecată deoarece s-a constituit parte civilă în procesul penal, or această faptă nu are caracter ilicit, reprezentând exercitarea unui drept recunoscut de legea procesual penală, nefăcându-se dovada exercitării abuzive a acestuia.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A., B., C. şi D., criticând sentința ca nelegală și netemeinică atât sub aspectul modului de soluționare a excepţiilor, cât și a cererilor formulate pe fond, dar și pentru faptul că respingând greșit acțiunea nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Apelul nu a fost motivat, deși în cuprinsul cererii de apel s-a menționat că se va motiva potrivit art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare prin care s-a arătat că apelul nu este întemeiat, soluția pronunțată de instanța de fond referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și alți pârâți este corectă.

Sub acest aspect, s-a susținut că în mod corect au fost interpretate dispozițiilor art. 504 C.proc.pen., acest text excluzând implicit orice posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice temei legal acoperirea prejudiciului.

Dispozițiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate în art. 998 - 999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul prin Ministerul Finanțelor Publice ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar justifica din moment ce principiile consacrate în art. 998 - 999 C. civ. ar fi general aplicabile.

Apelanții au răspuns la întâmpinarea formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, apreciind că se tinde la minimalizarea faptelor și a consecințelor, încălcându-se drepturile cetățenilor.

Susținerile apelanților din răspunsul la întâmpinarea formulată de D.G.R.F.P. Timișoara a cuprins aceleași apărări ca și cele de la fond, reiterându-se motivele de fapt și de drept din cererea de chemare în judecată, din cererea precizatoare și notele scrise.

 Potrivit art. 292 C.proc.civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel s-a pronunţat, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Prin decizia civilă nr. 151 A din 14.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1077/3.10.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi E., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, D.G.F.P. Timiş, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:

S-a relevat că, în cauză, s-a solicitat repararea prejudiciului moral suferit de autorul apelanților ca urmare a întocmirii rechizitoriului emis de procuror și a trimiterii acestuia în judecată, fapte ce au avut un impact negativ asupra percepției opiniei publice în legătură cu persoana autorului-apelanţilor F., acesta considerându-se victima organelor judiciare ale statului, respectiv a procurorului de caz, a Parchetului și Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara care s-a constituit parte civilă, a statului, în genere, ca titular al acțiunii penale. Deși nu se menționează expres, apelanții și autorul lor au încercat să acrediteze ideea fie de exercitare cu rea - credință a funcției de procuror și gravă neglijență, fie eroarea judiciară.

În ceea ce privește, activitatea procurorului instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, însă, câtă vreme nu s-a stabilit că actele procedurale au fost întocmite de acesta prin exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, nu sunt îndeplinite în cauză nici dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Subsumat acestei idei, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 procurorul este independent, în condițiile legii, nefiind un prepus al Parchetului în cadrul căruia funcționează. În contextul în care  nu s-a putut reține că activitatea procurorului a avut un caracter ilicit ori că acesta a acționat cu rea-credință ori a comis grave neglijențe în instrumentarea dosarului penal, instanța de prim control judiciar a reținut că nu se poate angaja nici răspunderea civilă delictuală, lipsind elemente esențiale al acesteia, respectiv fapta ilicită și vinovăția.

Din această perspectivă, s-a reținut ca fiind corecte statuările tribunalului, potrivit cărora situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de art. 504 C. proc. pen., dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. nefiind aplicabile cauzei, astfel încât nu se poate angaja răspunderea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și nici a celorlalți intimați.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [...]”, respectiv prin art. 504 C. proc. pen.

Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 417/2004 în sensul că textul de lege criticat (art. 504 C. proc. pen.) este „o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [...]» şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii”. De asemenea, a reţinut că prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. „nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege”.

S-a relevat în continuare jurisprudenţa Curții Constituţionale prin care s-a statuat, în mod constant, că liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (cazul Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii - 1985). Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări sau condiţionări atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

S-a mai reliefat și decizia nr. 152/2013 pronunțată de Curtea Constituțională în legătură cu examinarea constituționalității dispozițiilor art. 504 C.proc.pen. prin care s-a reținut că „autorul unei excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 504 C. proc. pen. solicita completarea acestora în sensul că acest text de lege să prevadă dreptul la repararea de către stat a pagubei materiale sau a daunei morale suferite de o persoană şi în alte cazuri decât condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, cum ar fi, de exemplu, urmărirea penală, punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterea în judecată, atunci când procesul penal nu se finalizează printr-o hotărâre definitivă de condamnare. Curtea Constituțională a constatat că o asemenea solicitare nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. În consecinţă, Curtea a respins excepţia ca inadmisibilă”.

S-a considerat că, în același mod, nici instanțele de judecată nu pot adăuga la lege, extinzând dispozițiile referitoare la răspunderea statului, prevăzute în art. 504 C. proc. pen., și în alte ipoteze, respectiv răspunderea statului prin organele sale pentru cercetarea prealabilă și trimiterea în judecată,finalizată cu o soluție de achitare.

Totodată, s-a evidențiat că întreaga cercetare prealabilă, urmărirea penală și judecata în dosarul nr. x/P/2005 și dosarul nr. x/325/2006 finalizat prin decizia nr. 18/13.10.2011 a Curții de Apel Târgu-Mureș s-a desfășurat cu autorul apelanților în stare de liberate, față de acesta nefiind luată nicio măsură preventivă de privare de libertate, beneficiind pe tot parcursul derulării procedurii penale de prezumția de nevinovăție, fiind în final achitat prin hotărâre judecătorească.

S-a reținut că acțiunea este nedovedită conform art. 1169 C. civ. și în ceea ce privește fapta constând în informarea presei, apelanții neproducând nicio o dovadă în acest sens, nici în primă instanță și nici în apel, astfel încât și sub acest aspect sentința tribunalului s-a apreciat a fi legală.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ. cu referire la art. 998 - 999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., în calitate de succesori în drepturi ai defunctului F.

Prin cererea de recurs recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. (3) teza I C.proc.civ.

În subsidiar, au solicitat modificarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii apelului.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii au motivat, în esenţă, următoarele:

Hotărârea instanţei de apel este lapidară, laconică, eliptică de conţinut deoarece conţine interpretări greşite ale actelor, faptelor, probelor, fie se referă la motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii.

Instanţa de apel nu a luat în considerare, ci chiar a eludat în părţile ei esenţiale, situaţia juridică în fapt şi în drept cu care a fost sesizată prima instanţă şi nu a ţinut seama de critica pe care au adus-o în legătură cu situaţia reţinută eronat de instanţă şi în raport de care a fost fals motivată şi argumentată respingerea acţiunii de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte respingerea apelului şi nesancţionarea de către instanţa de apel a hotărârii primei instanţe în legătură cu soluţionarea acţiunii prin respingerea acesteia faţă de Ministerul Public şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru lipsa calităţii procesuale pasive, se arată că instanţa de apel nu a sancţionat „scopul primei instanţe, de a sustrage răspunderii pe unii dintre pârâţi faţă de care s-a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive”.

Susţin în continuare că nu se poate accepta că pârâta E. nu a avut raporturi de subordonare faţă de unii dintre ceilalţi pârâţi, Ministerul Public şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Recurenţii relevă că pârâta, ca fost procuror, a fost integrată într-un sistem instituţionalizat caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii superiori din cadrul celor două entităţi pârâte. Dată fiind importanţa socială a activităţii sale, procurorul şi instituţiile din care acesta face parte trebuie şi pot fi responsabilizaţi.

Independenţa procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus unor  ingerinţe şi imixtiuni de natură a-l determina să nu respecte legea. Independenţa procurorului nu poate fi faţă de lege, cu scopul de a se eluda răspunderea. 

Recurenţii, referindu-se la situaţia procurorului, arată că acesta nu este un liber profesionist şi nu este în afara raporturilor de prepuşenie ori a unor raporturi de subordonare faţă de instituţiile cu care are raporturi de muncă, fiind evident, în opinia recurenţilor că nici acesta şi nici unităţile şi instituţiile în care este încadrat nu pot răspunde în afara responsabilizării şi atragerii răspunderii civile delictuale.

În această situaţie, au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale Omului şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.

În ceea ce priveşte respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe cu referire la ceilalţi pârâţi faţă de care nu s-a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive se motivează că instanţa de apel „nu a făcut nimic, în pofida caracterului devolutiv al apelului, pentru a constata dacă există sau nu elementele răspunderii civile delictuale a procurorului”.

Precizează recurenţii că instanţa de apel s-a mărginit să reţină că activităţii procurorului i s-ar aplica dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi că, în condiţiile în care nu s-a stabilit că actele procedurale au fost întocmite prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, nu sunt îndeplinite în cauză nici dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. 

Recurenţii motivează că „din această abordare a instanţei” rezultă câteva elemente pe baza cărora solicită să se stabilească nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, după cum  urmează: - din considerentele hotărârii rezultă că instanţa nu a exclus automat şi total incidenţa art. 998-999 C. civ. de la 1864, în cazul activităţii procurorilor. Printr-o interpretare per a contrario a situaţiei reţinute de instanţă, (anume aceea că nu s-a stabilit că actele procedurale au fost întocmite de instanţă prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă) rezultă că dacă actele procedurale au fost întocmite de procuror prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, ar fi îndeplinite în cauză dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Recurenţii susţin că, în realitate, există dovada şi este probată reaua-credinţă sau neglijenţă a procurorului, ceea ce ar fi condus la obligaţia instanţei de a aplica dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 însă, din motive de ordin subiectiv, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel nu au avut verticalitatea unei asumări, în sensul de a constata că este probată existenţa vinovăţiei procurorului, fiind mai puţin relevant dacă sub forma unui delict sau a unui cvasidelict.

În ambele variante consecinţa legală este aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Recurenţii consideră că era de competenţa şi de resortul instanţei să constate activitatea delictuală sau cvasidelictuală a procurorului, pe baza probelor şi a rolului activ al instanţei. Recurenţii au relatat că, prin activitatea sa, procurorul este vinovat de trimiterea în judecată a autorului lor, iar un element al vinovăţiei poate fi stabilit prin faptul că procurorul a finalizat rechizitoriul în absenţa rezultatului unei comisii rogatorii care era în curs, având un interes, un scop şi o intenţie, deoarece preocuparea procurorului pentru rechizitoriul pe care l-a întocmit nu poate fi întâmplătoare.

Chiar dacă s-ar face abstracţie de un eventual element intenţional, subzistă forma de vinovăţie a culpei care nu poate fi eludată.

Recurenţii consideră că în mod abuziv instanţa de apel a caracterizat ca fiind nedovedită fapta de informare a presei şi că nu există nicio dovadă în acest sens.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 504 C.proc.pen. recurenţii precizează că autorul lor nu a fost în măsură să-şi întemeieze acţiunea pe aceste prevederi legale deoarece nu acoperă situaţia în care o persoană este trimisă în judecată penală şi ulterior achitată, după un interval mare de timp, pe parcursul căruia a înregistrat prejudicii morale pe care le-a descris în cererea de chemare în judecată şi pe parcursul derulării procesului.

În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 998 - 999 şi art. 1000 C. civ. de la 1864, iar magistraţii nu pot fi sustraşi răspunderii civile delictuale.

În continuare recurenţii se referă la reaua-credinţă şi intenţia procurorului de a trimite în judecată pe autorul lor, în pofida faptului că în faza de urmărire penală s-a dispus administrarea probei prin comisie rogatorie în Brazilia, fără ca rezultatul acesteia să fi fost depus la dosar. În plus, consideră că au fost probate stările de duşmănie nutrite de procuror pentru colaboratorul autorului lor, avocat G., bazate pe contradicţii anterioare şi contemporane trimiterii în judecată.

Actul de a trimite în judecată pe cineva, în condiţiile date, sub acuzaţia de a fi săvârşit acte de fals, uz de fals, fals intelectual, înşelăciune, anterior rezultatului comisiei rogatorii, care ulterior a infirmat toate aspectele acestea, este cel puţin un act de temeritate culpabilă, în opinia recurenţilor.

În cauză, procurorul a acţionat cu intenţie, prin trimiterea cauzei penale în judecată cu câteva zile înainte de a se transfera de la respectiva unitate de parchet conştient că, raportat la conţinutul dosarului de urmărire penală, niciun alt procuror al acelei unităţi de parchet nu ar fi făcut-o. Prin urmare, susţin că există toate elementele necesare pentru incidenţa art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864.

 Prejudiciul moral, atingerea adusă onoarei şi reputaţiei sunt uşor decelabile şi de prezumat, cu atât mai mult cu cât în perioada respectivă presa a redat pe larg, cu comentarii ostile alimentate de informări din interiorul entităţilor pârâte, faptul trimiterii în judecată şi faptele de care a fost acuzat.

Redarea în presă a aspectelor pentru care greşit a fost trimis în judecată autorul reclamanţilor a amplificat suferinţa şi este în legătură de cauzalitate directă cu fapta pârâţilor.

În ceea ce priveşte răspunderea pârâtei D.G.F.P. Timiş, recurenţii susţin că prima instanţă a examinat şi analizat în mod superficial această cauză, prin aceea că nu a reţinut aspectul pentru care a fost chemată în judecată această instituţie, iar instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe. Precizează că pârâta D.G.F.P. Timiş a fost chemată în judecată pentru că a emis şi a depus la solicitarea pârâtei E. procuror, actul de constituire de parte civilă, în pofida prevederilor legale şi a faptului că nu datora plata vreunei sume de bani către această pârâtă. A existat o conivenţă între pârâta procuror şi pârâta D.G.F.P. Timiş şi, în acest sens, nu era necesar să existe raporturi de prepuşenie sau subordonare între cele două pârâte, aspect de altfel nesusţinut.

Cu toate acestea, prima instanţă a arătat situaţia juridică a pârâtei D.G.F.P. Timiş prin prisma unor considerente identice cu cele reţinute pentru pretinsa constatare a lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Sub un alt motiv de recurs s-a invocat nulitatea hotărârii atacate, drept consecinţă a nemotivării în raport de motivele de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Nemotivarea hotărârii este evidentă, în opinia recurenţilor, cu privire la întocmirea cu vinovăţie a rechizitoriului şi trimiterea în judecată a autorului lor în lipsa comisiei rogatorii, care, deşi a fost administrată ca probă în dosar, nu s-a efectuat până la întocmirea rechizitoriului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, trimiterea în judecată, în absenţa unei expertize sau a unei probe care să fi constatat că înscrisurile suspectate a fi false, chiar erau false. Instanţele s-au mărginit să constate că nu există răspundere civilă delictuală, şi nici faptă ilicită a procurorului sau greşeala acestuia, în pofida faptului că există aceste elemente.

Hotărârea apare nemotivată şi faţă de pârâta D.G.F.P. Timiş a cărei constituire de parte civilă în dosarul parchetului, fără ca în realitate să fi înregistrat un prejudiciu, reprezintă o faptă delictuală ilicită, generatoare de prejudicii la adresa autorului recurenţilor.

Faţă de motivele prezentate în memoriul de recurs recurenţii susţin nelegalitatea hotărârii instanţei de apel şi admiterea recursului.

Intimaţii-pârâţi D.G.F.P. Timişoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, E. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenţi şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Recurenţii prin răspunsul la întâmpinare formulat au solicitat să se înlăture susţinerile nefondate ale pârâţilor, reiterând argumentaţia prezentată în memoriul de recurs şi în răspunsul la întâmpinare din cadrul apelului.

Analizând recursul în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, s-au reţinut următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au invocat în prima parte a memoriului de recurs nemotivarea hotărârii de către instanţa de apel, caracterul eliptic şi lapidar al considerentelor din cuprinsul hotărârii şi ignorarea situaţiei de fapt şi de drept cu care a fost sesizată prima instanţă.

Acest motiv de recurs astfel cum este dezvoltat, permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanţa supremă reţine că în cadrul acestui motiv de recurs, deşi se critică lipsa de analiză sau analiza greşită „a faptelor, actelor, probelor”, recurenţii nu indică în concret aspectele care nu au fost analizate sau care sunt contradictorii ori străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de apel de a analiza „acte, fapte şi probe”, în absenţa indicării în concret a acestor omisiuni şi în contextul în care prin cererea de apel nu s-au prezentat critici de netemeinicie şi de nelegalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, o atare critică apare neîntemeiată.

Instanţa de prim control judiciar a procedat la verificarea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către instanţa de fond, pe baza celor invocate cu prilejul judecării cauzei în primă instanţă.

În ceea ce priveşte referirile la aspecte care au fost greşit analizate acestea nu pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., ipoteza referitoare la motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte critica relativă la nesancţionarea de către instanţa de apel a hotărârii instanţei de fond, sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, trebuie subliniat că recurenţii reclamanţi invocă în sprijinul acestui motiv de nelegalitate incidenţa dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 privind existenţa unui raport de prepuşenie şi subordonare între intimata-pârâtă E., procuror la data săvârşirii faptei pretinse şi intimaţii-pârâţi, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

În analiza acestui motiv de recurs dar şi a celorlalte critici dezvoltate la punctul al doilea din memoriul de recurs, instanţa supremă apreciază necesar a reliefa dispoziţiile legale care reglementează statutul procurorilor şi condiţiile în care aceştia răspund disciplinar şi civil pentru fapte săvârşite în legătură cu exercitarea profesiei, aspecte care au impact în rezolvarea criticii prezentate.

Astfel, în ceea ce priveşte categoria profesională a magistraţilor procurori, condiţiile răspunderii sunt prevăzute prin lege specială, derogatorie de la normele dreptului comun, respectiv art. 998, art. 999, art. 1000 C. civ. de la 1864, în temeiul principiului „specialia generalibus derogant”. Această concluzie se desprinde din cuprinsul prevederilor art. 94 din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora procurorii „răspund civil, disciplinar şi penal în condiţiile legii”.

Răspunderea civilă în legătură cu activitatea desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către procuror are ca situaţie premisă comiterea unei greşeli care se poate constitui într-o eroare judiciară.

În cazul unei erori judiciare răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana prejudiciată revine în sarcina Statului, concluzie care se fundamentează pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Procurorul vinovat de producerea unei erori judiciare răspunde, în subsidiar, faţă de stat, care potrivit art. 52 alin. (2) teza finală din Constituţie coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 are împotriva procurorului o acţiune în regres.

Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procesele penale sau în alte procese, distincţie care rezultă din analiza prevederilor art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, în ceea ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispoziţiile art. 504 C.proc.pen., prevederi legale care nu corespund situaţiei în care s-a aflat autorul reclamanţilor, aceea de a fi trimis în judecată printr-un rechizitoriu în care s-au reţinut fapte penale. Pe parcursul cercetării judecătoreşti s-a stabilit că presupusele fapte nu întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni, autorul reclamanţilor fiind achitat prin hotărâre definitivă.

În ceea ce priveşte eroarea judiciară decurgând din alte procese, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă penală sau disciplinară împotriva procurorului pentru o faptă săvârşită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era „incompletă şi părtinitoare” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unor erori judiciare în procedura anterioară.

De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de instanţele inferioare, adică a greşelilor din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau cercetării sale în alt fel (Hotărârea din 21.06.2011 pronunţată în cauza Giuran împotriva României).

În cauza dedusă judecăţii recurenţii susţin în primul rând că instituţiile de Parchet răspund în solidar cu procurorul în condiţiile în care acesta, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a întocmit rechizitoriul şi a dispus trimiterea în judecată a autorului reclamanţilor, fără a aştepta rezultatul comisiei rogatorii care a infirmat supoziţia şi conjunctura în baza căreia a fost trimis în judecată. În acord cu statuările din decizia instanţei de apel şi contrar susţinerilor recurenţilor în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864. Aceasta deoarece, în temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 procurorul este independent în exercitarea atribuţiilor profesionale, în condiţiile legii.

Procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, aşa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „în soluţiile dispuse procurorul este independent, în condiţiile legii”.

În acest sens este de reţinut că potrivit art. 132 din Constituţie procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia, în funcţie de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege.

În absenţa unui raport de subordonare în sensul prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 nu se poate reţine legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Recurenţii-reclamanţi au motivat că nelegalitatea hotărârii decurge din împrejurarea că instanţa de apel, din motive de ordin subiectiv şi din „lipsă de verticalitate”, (în termeni juridici, lipsa de imparţialitate şi independenţa) au refuzat să constate că este probată vinovăţia procurorului şi că era de competenţa şi de resortul instanţei de judecată să constate reaua-credinţă şi neglijenţa procurorului în întocmirea actelor de procedură care au dus la trimiterea în judecată a autorului lor, cu consecinţa constatării activităţii delictuale sau cvasidelictuale a procurorului şi a aplicării dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Criticile recurenţilor din această perspectivă sunt neîntemeiate.

Aşa cum s-a relevat în cele ce preced, Legea fundamentală a consacrat principiul răspunderii directe a statului şi a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a procurorilor.

Exercitarea atribuţiilor specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă reprezintă o abatere disciplinară prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, iar potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, competenţa de a se pronunţa în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor şi de a identifica în concret existenţa unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situaţii, îndeplineşte rol de instanţă de judecată.   

Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu acţiunea în repararea prejudiciului nu poate cerceta în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, aşa cum propun recurenţii reclamanţi, activitatea desfăşurată de procuror în legătură cu urmărirea penală, întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a autorului reclamanţilor, în considerarea dispoziţiilor legale speciale mai sus reţinute.

Încălcarea normelor de drept de către procuror, prin exercitarea atribuţiilor specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, trebuie să se stabilească în prealabil în cadrul procedurii speciale, recurenţii reclamanţi nefiind în măsură să dovedească o atare situaţie ca premisă pentru antrenarea răspunderii statului, iar acesta, la rândul său, să se poată îndrepta cu o acţiune în regres împotriva procurorului.

Recurenţii-reclamanţi, renunţând la limbajul juridic, apreciază, în absenţa unor critici de nelegalitate, ca fiind „tupeu” caracterizarea ca nedovedită a faptei de informare a presei, fără a fi în măsură să indice în concret probele prezentate în acest sens şi neanalizate de instanţa de apel.

În absenţa unor veritabile motive de nelegalitate o atare critică excede controlului în cadrul recursului precedat de apel.

Nu sunt întemeiate nici criticile prezentate în legătură cu pârâta D.G.F.P. Timişoara.

Din considerentele deciziei apelate nu se verifică susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţa nu a observat că acesteia i se impută fapta de a se fi constituit parte civilă în procesul penal, în mod nejustificat, în pofida prevederilor legale şi a faptului că nu se datora plata vreunei sume de bani.

Din această perspectivă instanţa de apel a reţinut că, un atare act îndeplinit de pârâta D.G.F.P. Timişoara, nu poate fi asimilat unei fapte ilicite în sensul art. 998 C. civ., motivarea instanţei de apel fiind clară şi pertinentă în raport cu criticile prezentate de reclamanţi.

În ceea ce priveşte criticile referitoare de nulitatea hotărârii ca o consecinţă a nemotivării acesteia, recurenţii prezintă, în completarea primei critici din cadrul memoriului de recurs, aspecte legate de neregularităţi în întocmirea rechizitoriului de către procuror, urmate de nelegala trimitere în judecată.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele ce preced activitatea procurorului nu poate fi verificată pe calea procesuală aleasă recurenţii-reclamanţi.

În memoriul de recurs s-au mai redat aspecte legate de disconfortul creat autorului reclamanţilor prin faptul trimiterii în judecată, care chiar dacă s-a finalizat cu achitarea definitivă a generat daune morale semnificative. Instanţa supremă reţine că referirile recurenţilor-reclamanţi la situaţia de fapt, la reaprecierea acesteia ca o consecinţă a reevaluării probatoriului, în absenţa legăturii cu vreun motiv de casare sau de modificare prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C.proc.civ exced controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului. 

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.