Neexecutarea obligației de predare a terenului restituit în natură prin dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Edificarea unei construcții de interes public ulterior emiterii deciziei de către unitatea deținătoare. Cerere de acordare a unui imobil în compensație.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : dispoziție de restituire în natură
-titlu de proprietate
Legea nr. 10/2001, art. 23, art. 24, art. 25
Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, cu forța probantă a unui înscris autentic, astfel că reclamanții, în calitate de proprietari ai terenului menționat în dispoziția emisă în temeiul legii speciale de reparație, sunt îndreptățiți la restituirea în natură, indiferent de situația lui actuală.
Având, însă, în vedere acordul reclamanților de a li se atribui un teren în compensație în schimbul celui pentru care dețin titlul de proprietate reprezentat de dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, - însă nerestituit ca urmare a edificării pe acesta a unei unități sanitare ulterior emiterii dispoziției -, raportat la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare, soluția de admitere a acțiunii, în sensul obligării unității deținătoare să emită decizie de restituire către reclamanți a unei
suprafețe de teren egală ca valoare cu terenul specificat în dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, este legală.
Secția I civilă, decizia nr. 463 din 16 martie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 15.09.2008, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Oraşul Pantelimon prin primar şi Consiliul Local al Oraşului Pantelimon, solicitând obligarea Primarului Oraşului Pantelimon să emită o decizie de restituire în natură a unei suprafeţe de teren egală ca valoare în schimbul terenului proprietate personală, în suprafaţă de 335,41 mp, situat în oraşul Pantelimon, teren pe care s-a construit Policlinica oraşului Pantelimon.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că prin dispoziţia nr. 141 din 15.10.2001, emisă în
baza Legii nr. 10/2001 urmare a notificării nr. 321/2001 formulată de autorul lor, Primarul Oraşului Pantelimon a aprobat restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de 320 mp intravilan. Ulterior emiterii dispoziţiei de restituire, primăria a demarat construcția unei policlinici pe acest teren, iar în urma solicitării reclamanților de a fi puși în posesie, primăria le-a cerut acordul cu privire la un schimb de terenuri, în sensul ca în locul terenului deținut în proprietate în baza dispoziției nr. 141/2001 să primească un teren de valoare egală. Însă pârâţii nu au mai acordat reclamanţilor nici un teren în schimbul celui pe care a fost construită policlinica şi nici nu i-a despăgubit.
Prin sentinţa civilă nr. 173 din 09.02.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi să emită o decizie de restituire în natură, către reclamanţi, a unei suprafeţe de teren egală ca valoare cu terenul de 300 mp specificat în dispoziţia nr. 141/2001, dată de Primăria comunei Pantelimon în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Oraşul Pantelimon.
Prin decizia civilă nr. 32 din 18.01.2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, cu motivarea că acordul pentru schimbul de terenuri a fost avansat de Primar cu depăşirea competenţelor sale, deoarece competenţa pentru realizarea unui schimb de terenuri revine Consiliului local al oraşului şi nu primarului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.
Prin decizia nr. 6475 din 27.09.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanţii B., C. şi D., moştenitorii defunctei A., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, respectiv nu a fost identificat terenul, nu a fost stabilită situaţia juridică a acestuia, obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul legal al acesteia.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a pronunţat decizia nr. 651/A din 29.09.2016, prin care a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Oraşul Pantelimon, sens în care a reţinut următoarele:
Sub aspectul temeiului legal al cererii, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în completare cu cele ale dreptului comun şi cu principiile de drept pentru situaţiile nereglementate de legea specială, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond în motivarea hotărârii atacate.
Având în vedere că pârâtul susţine în motivele de apel că a retrocedat în natură terenul care face obiectul Legii nr. 10/2001, către autorul reclamanţilor şi că, prin prezenta cerere, reclamanţii solicită un teren suplimentar, instanţa de apel a administrat probe din care a rezultat următoarea situaţie de fapt:
Prin dispoziţia nr. 141 din 15.10.2001 emisă de Primarul Oraşului Pantelimon în baza Legii nr. 10/2001, numitul E. a dobândit în natură un teren în suprafaţă de 320 mp, situat în comuna Pantelimon, având vecinătăţile stabilite în decizia menţionată.
Reclamanţii A. şi B. sunt moştenitorii persoanei îndreptăţite E.
Dispoziţia nr. 141 din 15.10.2001 a făcut obiectul cercetării judecătoreşti sub aspectul legalităţii, iar actul menţionat a rămas în fiinţă.
Rezultă că, în baza art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt proprietarii unui teren în suprafaţă de 320 mp, identificat clar în decizia nr. 141 din 15.10.2001, decizie care reprezintă titlu executoriu pentru punerea în posesie a reclamanţilor, în calitate de proprietari ai
terenului.
Din motive pe care instanţa nu le consideră relevante (cum ar fi înţelegeri verbale cu privire la un schimb de terenuri şi promisiuni nerealizate), reclamanţii nu au primit nici în prezent posesia terenului retrocedat în baza Legii nr. 10/2001, iar Primăria Pantelimon susţine contrariul, respectiv că terenul a fost restituit în natură, în pofida probelor care demonstrează lipsa unui proces verbal de punere în posesia terenului şi ocuparea terenului de către Policlinica Oraşului Pantelimon, în suprafaţă de 236 mp, din 320 de mp.
Rezultă că reclamanţii sunt proprietarii unui teren pe care Oraşul Pantelimon refuză să-l predea, în baza unui proces verbal de punere în posesie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului care face obiectul deciziei date în baza Legii nr. 10/2001, indiferent dacă terenul se află în domeniul public al oraşului şi indiferent de construcţia existentă pe teren şi de interesul public pe care îl serveşte această construcţie, deoarece decizia de restituire în natură a terenului către reclamanţi este titlu executoriu şi reprezintă titlul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în litigiu, aceştia având dreptul de a solicita inclusiv ridicarea construcţiei.
Cu toate acestea, din actele depuse la dosar rezultă că reclamanţii au fost de acord cu atribuirea unui teren în compensaţie, ceea ce reprezintă o favoare pentru Oraşul Pantelimon şi un ajutor aflat în afara unor aşteptări legitime ale acestui oraş, care avea prima obligaţie legală de a preda terenul în natură, liber de sarcini sau de a-l expropria, cu plata unor despăgubiri.
Având în vedere că terenul nu a fost predat şi nici nu a fost expropriat, instanţa de fond a dat soluţia juridică cea mai favorabilă Oraşului Pantelimon, şi anume aceea de a-l obliga la predarea unui teren de egală valoare, în compensare, către reclamanți, care au fost de acord cu această hotărâre şi nici nu au declarat apel, deşi instanţa de fond s-a referit la o suprafaţă de teren de 300 mp şi nu de 320 mp, care este suprafaţa de teren asupra cărora reclamanţii au un titlu de proprietate, conform deciziei nr. 141/2001, dată în baza Legii nr. 10/2001.
Chiar şi în condiţiile menţionate, persoana care a declarat apel a fost Oraşul Pantelimon, susţinând că a predat terenul în natură, deşi din probele administrate în cauză a rezultat contrariul, iar dovada predării în natură a terenului clar identificat, inclusiv prin vecinătăţi şi schiţa anexă, în decizia nr. 141/2001 dată în baza Legii nr. 10/2001, nu a fost administrată în cauză de către Oraşul Pantelimon, deşi aceasta ar fi fost singura probă esenţială în acest proces pentru susţinerea afirmaţiilor din cererea de apel.
În motivele de apel, Oraşul Pantelimon a invocat mai multe neconcordanţe existente între terenul de la nr. x8 şi de la nr. x0 de pe strada T. şi împrejurarea că reclamanţii ocupă o suprafaţă de teren mai mare decât cea înscrisă în titlul lor de proprietate, astfel că n-ar mai avea dreptul la terenul în litigiu.
Toate aspectele menţionate nu au nici o relevanţă în acest proces. Nu interesează dacă reclamanţii deţin sau nu un teren în plus din proprietatea publică sau privată a Oraşului Pantelimon şi dacă au mai primit sau nu terenuri în baza altor legi.
Singurul aspect relevant, esenţial şi unic ce trebuia dovedit de Oraşul Pantelimon era acela că i-a pus în posesie pe reclamanţi asupra terenului clar individualizat în dispoziţia nr. 141/2001 dată în baza Legii nr. 10/2001 şi nu asupra altor terenuri, deoarece reclamanţii sunt proprietarii unui teren individualizat în materialitatea lui, care nu le-a fost predat nici până în prezent, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, la care instanţa a făcut referire în prezentul proces.
Constatând, în final, că reclamanţii au cerut mai puţin decât dreptul lor de a li se restitui terenul asupra căruia au un titlu de proprietate, respectiv au cerut un teren în compensare, instanţa de apel a apreciat că apelul pârâtului este nefondat, reţinând totodată că, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite alte bunuri în compensare, astfel cum a condus raţionamentul juridic al instanţei de fond în scopul soluţionării litigiului şi având în vedere voinţa reală a reclamanţilor, aceea de a primi un teren în schimbul celui care nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei din urmă decizii a curții de apel a declarat recurs pârâtul Oraşul Pantelimon, prin primar, solicitând să fie modificată în tot pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora a invocat următoarele:
1. Excepţia tardivităţii promovării cererii de chemare în judecată, prin invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, în temeiul art. 23 alin. (4) şi (5) şi art. 24
alin. (3), (4) şi (7) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 141/2001.
Notificarea din 03.10.2001, formulată de E. în baza Legii nr. 10/2001, a fost soluţionată prin emiterea, de către Primarul Oraşului Pantelimon, a dispoziţiei nr. 141 din 15.10.2001, prin care s-a restituit în natură, în favoarea lui E., terenul situat în str. T. nr. x8.
Cererea de chemare în judecată, având ca obiect „obligarea Primarului Oraşului Pantelimon să emită o decizie de restituire în natură a unei suprafeţe de teren egală ca valoare în schimbul terenului proprietate personală în suprafaţă de 335,41 mp, situat în str. T. nr. x8”, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 15.09.2008, fiind întemeiată pe prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după
îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.”
Numai că, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, obligaţia de punere în executare a Dispoziției nr. 141 din 15.10.2001 aparținea autorului reclamanților: „Decizia sau, după caz, dispoziţia prevăzută la alin. (4) trebuie pusă în executare în termen de 3 ani de la data primirii ei de către persoana îndreptăţită.”
Prin înregistrarea cererii de chemare în judecată la data de 15.09.2008 s-au depăşit următoarele termene prevăzute de Legea nr. 10/2001:
- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 23 alin. (5), de a pune în executare dispoziţia nr. 141/2001 de către autorul reclamanţilor, neexistând nicio dovadă în acest sens la dosarul cauzei, din contră, formalităţile de publicitate imobiliară pentru terenul în cauză au fost efectuate în anul 2006, adică după aproape 5 ani de la emiterea dispoziţiei de restituire în natură;
- termenul de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din lege, care arată că: ,,Dacă oferta este refuzată potrivit alin. (3), persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.”
În concluzie, se impune a se admite excepția și a se constata prescris dreptul material la acțiune al reclamanților, întemeiat pe prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
2. Instanţa de apel nu a dat curs întocmai indicaţiilor stabilite prin decizia de casare nr. 6475 din 27.09.2011, încălcând astfel dispoziţiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ.
Instanţa de recurs a arătat că trebuie cercetat dacă pârâta s-a preocupat să-i pună pe reclamanţi în posesie asupra terenului de 320 mp, în baza titlului executoriu reprezentat de dispoziţia nr. 141/2001 şi dacă această suprafaţă de teren a fost inclusă în suprafaţa de 1.063 mp înscrisă pe numele lui A. cu titlu de proprietate în CF nr. x0.
Instanţa de apel a cercetat doar aspectele legate de punerea în posesie a reclamanţilor cu terenul în cauză, dar nu a cercetat şi dacă această suprafaţă de teren a fost inclusă în suprafaţa de 1.063 mp înscrisă pe numele lui A. în CF nr. x0.
Deşi din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză şi al documentaţiei cadastrale existentă la dosarul din apel, reiese faptul că suprafaţa de 320 mp restituită în natură a fost intabulată în CF nr. x0 a comunei Pantelimon, la nr. cadastral x18, conform încheierii de carte funciară din 14.03.2006, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestui aspect.
Dovada acestor afirmaţii o constituie chiar certificatul de moştenitor nr. x din 31.10.2005, depus de către reclamanţi, unde, în masa succesorală, se află cuprins şi terenul de 320 mp situat în str. T. nr. x8.
Instanţa de apel avea datoria, ținând seama de indicaţiile instanţei de recurs, să arate modul în care terenul restituit în natură a fost intabulat în anul 2006, fiind teren liber la data intabulării, conform documentaţiei cadastrale.
3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre fundamentată pe interpretarea greşită a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a înscrisurilor existente la dosarul cauzei.
Dispoziţia nr. 141/2001 constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, numai că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă în sensul că reclamanţii au solicitat punerea în executare a dispoziţiei în termenul de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel nu explică cum anume au putut reclamanţii să intabuleze suprafaţa de 320 mp, restituită în natură, în CF nr. x0 a comunei Pantelimon, la nr. cadastral x18, dacă acest teren nu ar fi
fost liber, la dispoziţia reclamanţilor.
Diferența de 165 mp, rezultată între suprafața de 743 mp reconstituită conform titlului de proprietate nr. x/1993 şi cei 908 mp teren ocupaţi în prezent de reclamanţi, conform raportului de expertiză întocmit în cauză, nu este reţinută de instanța de apel ca fiind obiectul restituirii în natură prin dispoziţia nr. 141/2001, dar nici nu explică cum a ajuns această suprafaţă de teren să fie ocupată de către reclamanţi.
Dat fiind că, în momentul restituirii, au fost respectate prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001, acţiunea reclamanţilor, prin care solicită restituirea unui teren suplimentar celui retrocedat, este inadmisibilă.
Din cuprinsul raportului de expertiză şi a înscrisurilor administrate în cauză rezultă că edificarea dispensarului uman a început în anul 2004 şi a fost finalizată în anul 2008 pe terenul situat în str. T. nr. x0 şi nu la nr. x8, respectiv pe terenul retrocedat reclamanţilor.
De observat că, prin menţinerea sentinţei de fond, există un fapt juridic prin care patrimoniul
reclamanţilor este mărit pe seama patrimoniului oraşului Pantelimon, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
Astfel, se evidenţiază o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile art. 992 - 997 C.civ. şi aceasta constituie un izvor de abuz de drept, deoarece reclamanţii ar urma să beneficieze de mărirea patrimoniului şi, drept urmare, sunt obligaţi să restituie ceea ce au preluat în mod necuvenit.
Confuzia creată de reclamanţi se datorează faptului că în momentul în care au efectuat măsurătorile cadastrale pentru terenul situat în str. T. nr. x8, din măsurători rezulta că ocupă de fapt 1241 mp, în loc de 1063 mp teren cât au în proprietate conform titlului de proprietate nr. x/1993 şi dispoziţiei nr. 141/2001.
Reclamanţii, care în prezent ocupă în plus un teren intravilan în suprafaţă de 165 mp, faţă de terenul deţinut prin titlul de proprietate nr. x/1993, făcând abstracţie de terenul restituit prin dispoziţia nr. 141/2001, în cazul în care pârâţii ar fi obligaţi la restituirea în natură a unei suprafeţe de teren egală ca valoare cu terenul de 300 mp specificat în dispoziţia nr. 141/2001, ar fi obligaţi să restituie domeniului public al oraşului Pantelimon suprafaţa de 165 mp deţinută suplimentar faţă de cea prevăzută în titlul de proprietate nr. x/1993.
Totodată, este de observat că nu poate opera nici modul de dobândire al proprietăţii prin ocupațiune, în condiţiile art. 646 raportat la art. 477 teza 1 C.civ., întrucât nu există un bun res derelicitae sau res nulis pentru a fi aplicabilă dobândirea legală a proprietăţii în acest mod.
În cuprinsul procesului verbal al şedinţei Consiliului local al oraşului Pantelimon din data de 02.08.2007, se arată foarte clar că raportul de expertiză nr. 515/2007 de evaluare a terenului pretins la schimb de către reclamanţi a fost respins, de către consilierii locali, ca fiind neîntemeiat.
Reclamanţii au omis cu bună ştiinţă să menţioneze faptul că în decursul anului 2008 s-a aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu dosarul nr. x/1748/2008, având ca obiect revendicare imobiliară. În acest dosar a fost dată sentinţa civilă nr. 1473/2008, prin care acţiunea reclamanţilor ce a avut ca scop revendicarea terenului promis la schimb a fost respinsă, iar reclamanţii au fost îndrumați să revendice terenul situat în str. T. nr. x8, pe care-l deţin în proprietate. În cazul unei acţiuni de revendicare imobiliară formulată de către reclamanţi pentru terenul situat în str. T. nr. x8 se va stabili dacă terenul pe care s-a edificat Dispensarul uman face parte din patrimoniul reclamanţilor sau face parte din domeniul public al oraşului Pantelimon.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, este de observat că recurentul a invocat pur formal dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care acest motiv de nelegalitate le reglementează, respectiv nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii.
Din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că parte din acestea pun în discuție pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea legii, ceea ce permite încadrarea recursului în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., din perspectiva căruia va fi analizat în continuare. Parte din critici, însă, pun în discuție situația de fapt în raport de probele administrate, deci temeinicia hotărârii atacate, neputând fi analizate de instanța de recurs față de actuala structură a art. 304 C.proc.civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
1. Apărarea recurentului privind promovarea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției de restituire în natură nr. 141/2001, conturează, în raport de natura termenului invocat, care este un termen de decădere, excepția tardivității cererii de chemare în judecată.
Textul legal sus-menționat reglementează termenul în care poate fi atacată în justiție decizia/dispoziția de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv 30 de zile de la data comunicării acestui act.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea Primarului Orașului Pantelimon să emită decizie de restituire în natură a unei suprafețe de teren egală ca valoare în schimbul terenului proprietatea lor conform dispoziției de restituire în natură nr. 141/2001, teren pe care s-a construit Policlinica orașului Pantelimon.
Așadar, cererea dedusă judecății de către reclamanți nu este o contestație împotriva dispoziției emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, astfel că acesteia nu îi este aplicabil termenul invocat de recurent, motiv pentru care nu poate fi primită excepția tardivității cererii de chemare în judecată.
De asemenea, nu poate fi primită nici excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care o configurează apărarea recurentului privind promovarea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției de restituire în natură nr. 141/2001.
Așa cum susține chiar recurentul, textul legal sus-menționat reglementează un termen de prescripție de 3 ani pentru punerea în executare a dispoziției de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001, termen care curge de la data primirii acestei dispoziții de către persoana îndreptățită.
Neexercitarea dreptului de a cere executarea silită în termen de 3 ani de la data comunicării titlului de proprietate atrage stingerea prin prescripție a dreptului de a cere executarea silită, în alți termeni, pierderea forței executorii a dispoziției de restituire, conform art. 405 alin. (3) C.proc.civ. Persoana îndreptățită pierde astfel doar dreptul de a mai executa silit dispoziția de restituire, nu însă și dreptul de proprietate asupra imobilului la care se referă, asupra căruia dispoziția de aprobare a restituirii în natură face dovada proprietății persoanei îndreptățite, cu forța probantă a unui înscris autentic, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii], având posibilitatea să intenteze acțiune în justiție pentru obținerea unui nou titlu executoriu, dispoziția de restituire servind drept mijloc de probă a dreptului de proprietate asupra imobilului.
Dreptul de a cere executarea silită a unei dispoziției de restituire în natură, la care se referă art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială [art. 25 alin. (6) în forma actuală a legii], nu se confundă cu dreptul material la acțiune, fiind distinct de acesta.
Fără a sesiza această distincție, recurentul pune semnul egalității între dreptul material la acțiune și dreptul de a cere executarea silită a dispoziției de restituire în natură, invocând prescripția dreptului material la acțiunea formulată de reclamanți în raport de un termen de prescripție reglementat de lege pentru exercitarea dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de aprobare a restituirii în natură. În consecință, având în vedere că apărările recurentului nu pun în discuție prescripția dreptului material la acțiune, ci prescripția dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de aprobare a restituirii în natură, excepția invocată prin motivele de recurs, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu poate fi primită.
2. Critica privind pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., față de nerespectarea deciziei de casare, este neîntemeiată.
Recurentul pretinde că instanța de apel ar fi încălcat decizia de casare prin faptul că s-a limitat să cerceteze doar aspectele legate de punerea în posesie a reclamanților cu terenul menționat în dispoziția nr. 141/2001, fără a stabili, cum, de asemenea, se menționase în decizia de casare, și dacă acest teren a fost inclus în suprafața de 1063 mp înscrisă pe numele lui A. în cartea funciară nr. x0.
Casarea dispusă prin decizia nr. 6475 din 27.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost determinată de insuficienta lămurire a situației de fapt, impunându-se ca, în rejudecare, să fie administrate probe pentru stabilirea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei.
Demersul judiciar inițiat de reclamanți în litigiul de față, întemeiat pe dreptul de proprietate recunoscut în baza Legii nr. 10/2001, a fost generat de pretinsa neexecutare, de către pârâți, a obligației de predare a terenului cu privire la care s-a aprobat restituirea în natură prin dispoziția nr. 141/2001, astfel că nu înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate prezenta relevanță în dezlegarea raportului juridic dedus judecății, ci punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în dispoziția de restituire reprezentând titlul lor de proprietate. Prin urmare, acesta din urmă era aspectul de fapt esențial în dezlegarea cauzei, după cum corect a apreciat și instanța de rejudecare, care a procedat în consecință, verificând, pe baza probelor administrate, dacă s-a realizat, de către pârâți, punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în dispoziția nr. 141/2001.
Rezultă astfel că instanța de rejudecare nu a lăsat necercetate aspecte de fapt esențiale, de care depindea soluția în cauză, context în care, contrar susținerilor recurentului, nu i se poate imputa încălcarea deciziei de casare pentru că nu ar fi verificat dacă reclamanții și-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate consfințit prin dispoziția de restituire nr. 141/2001, respectiv dacă terenul menționat în această dispoziție a fost inclus în suprafața de 1.063 mp înscrisă pe numele lui
A. în CF nr. x0.
3. În cadrul ultimului motiv de recurs, recurentul susține, în primul rând, că reclamanții nu au solicitat punerea în executare a dispoziției de restituire în natură nr. 141/2001 în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, fără a arăta care este relevanța acestei împrejurări asupra soluției pronunțate în cauză.
O atare relevanță rezultă doar din dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul invocând neexercitarea, de către reclamanți, a dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de restituire în termenul de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, în justificarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, limite în care apărarea în discuție a fost analizată la pct. 1 supra.
Recurentul susține și că reclamanții ocupă în plus o suprafață de teren de 165 mp față de suprafața reconstituită conform titlului de proprietate nr. x/1993, astfel că nu ar mai avea dreptul la terenul în cauză. Litigiul de față este în legătură cu terenul pentru care s-a aprobat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001, cert individualizat sub aspectul suprafeței, amplasamentului și vecinătăților în dispoziția nr. 141/2001, motiv pentru care nu interesează în acest litigiu dacă reclamanții ocupă sau nu, din proprietatea publică sau privată a recurentului, o suprafață de teren în plus față de cea reconstituită conform titlului de proprietate nr. 1673/1993, în baza Legii nr. 18/1991.
După cum corect a reținut și instanța de apel, singurul aspect relevant în cauză era acela dacă recurentul i-a pus în posesie pe reclamanți asupra terenului individualizat în dispoziția nr. 141/2001, dată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece această dispoziție constituie titlu de proprietate pentru reclamanți și titlu executoriu pentru punerea lor în posesie, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii].
În acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanții, proprietari ai terenului în suprafață de 320 mp, identificat clar în dispoziția de restituire nr. 141/2001 emisă în baza Legii nr. 10/2001, a cărei legalitate a fost confirmată judecătorește, nu au primit nici în prezent posesia acestui teren, probele administrate demonstrând lipsa unui proces verbal de punere în posesia terenului și ocuparea acestuia de către Policlinica Orașului Pantelimon.
Recurentul contestă, practic, această situație de fapt, susținând că reclamanții nu și-ar fi putut înscrie în cartea funciară terenul retrocedat în baza Legii nr. 10/2001 dacă acesta nu ar fi fost liber, la dispoziția lor, respectiv că dispensarul uman nu a fost edificat pe terenul de la nr. x8, retrocedat reclamanților în baza Legii nr. 10/2001, ci pe terenul de la nr. x0 de pe str. T.
Aceste susțineri nu pot fi, însă, analizate de instanța de recurs, deoarece pun în discuție reevaluarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, ceea ce nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C.proc.civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.
În actuala reglementare, art. 304 C.proc.civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.
Raportat la situația de fapt pe care a reținut-o instanța de apel în urma evaluării probatoriului
administrat, astfel cum a fost redată mai sus, în mod corect această instanță a reținut neîndeplinirea, de către recurent, a obligației de predare a terenului, dedusă din prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii, în vigoare la data emiterii dispoziției de restituire nr. 141/2001], ce recunosc dispoziției de aprobare a restituirii în natură a imobilului valoare de titlu de proprietate și titlu executoriu pentru punerea în posesie a persoanei îndreptățite.
Împrejurarea invocată de recurent, aceea că raportul de evaluare a terenului pretins la schimb de către reclamanți a fost respins de Consiliul Local al Orașului Pantelimon, este irelevantă în cauză, neputând justifica neexecutarea, de către recurent, a obligației de predare a terenului pentru care reclamanții dețin titlu de proprietate în baza Legii nr. 10/2001.
Art. 371¹ C.proc.civ. prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Prin urmare, debitorul are obligația executării voluntare a titlului executoriu, fiind astfel evidentă culpa recurentului în neaducerea la îndeplinire a dispoziției de restituire în natură.
Devreme ce potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii], dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, cu forța probantă a unui înscris autentic, reclamanții, în calitate de proprietari ai terenului menționat în dispoziția nr. 141/2001, sunt îndreptățiți la restituirea în natură a acestui teren, indiferent de situația lui actuală. Având, însă, în vedere acordul reclamanților de a li se atribui un teren în compensație, de valoare egală, în schimbul celui pentru care dețin titlul de proprietate reprezentat de dispoziția nr. 141/2001, nerestituit urmare a edificării pe el a unei unități sanitare, raportat la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, potrivit cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare, apare ca fiind legală confirmarea în apel a soluției fondului de admitere a acțiunii reclamanților, în sensul obligării pârâților să emită decizie de restituire către reclamanți a unei suprafețe de teren egală ca valoare cu terenul specificat în dispoziția Primarului comunei Pantelimon nr. 141/2001, emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Contrar susținerilor din recurs, prin menținerea sentinței fondului nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, în condițiile art. 992-997 C.civ., neputându-se reține o mărire a patrimoniului reclamanților în detrimentul patrimoniului recurentului, câtă vreme prin soluția pronunțată în cauză nu s-a recunoscut reclamanților dreptul la un teren suplimentar față de cel pentru care s-a emis dispoziție de restituire în baza Legii nr. 10/2001, ci dreptul la un teren de aceeași valoare în schimbul celui specificat în dispoziția de restituire nr. 141/2001, tocmai ca urmare a neexecutării, de către recurent, a obligației de predare a terenului specificat în această dispoziție, teren ce a rămas astfel în patrimoniul recurentului.
Demersul judiciar al reclamanților vizează realizarea dreptului ce le-a fost recunoscut prin dispoziția nr. 141/2001, neexecutată de către emitent, solicitându-se restituirea unui teren de aceeași valoare în schimbul celui specificat în dispoziția de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001, deci nu a unui teren suplimentar acestuia, cum neîntemeiat pretinde recurentul.
Așa fiind, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul inadmisibilității acțiunii, pe motiv că prin aceasta s-ar fi solicitat restituirea unui teren suplimentar celui retrocedat în baza Legii nr. 10/2001.
Cât privește susținerile recurentului potrivit cărora nu poate opera în favoarea reclamanților nici modul de dobândire a proprietății prin ocupațiune, acestea sunt străine de natura pricinii, care nu vizează dobândirea dreptului de proprietate prin ocupațiune.
Pe de altă parte, este adevărat că între părți s-a mai purtat anterior un litigiu, soluționat prin sentința civilă nr. 1473/2008 pronunțată de Judecătoria Cornetu, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea prin care reclamanții au revendicat de la pârâtul Orașul Pantelimon terenul promis la schimb pentru cel retrocedat în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții fiind îndrumați să revendice terenul situat în str. T. nr. x8, pe care îl dețin în proprietate în baza Legii nr. 10/2001. Aceasta nu înseamnă, însă, că numai într-o acțiune în revendicare vizând terenul pentru care reclamanții dețin titlu de proprietate în baza Legii nr. 10/2001 se poate stabili dacă terenul pe care s-a edificat Dispensarul uman face parte din proprietatea reclamanților sau din domeniul public al orașului Pantelimon, cum neîntemeiat pretinde recurentul, ignorând aspectul de fapt esențial ce trebuia lămurit în prezentul litigiu, conform deciziei de casare pronunțată în primul ciclu procesual, referitor la punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în dispoziția nr. 141/2001, care implica și verificarea apărărilor părților legate de ocuparea sau nu a respectivului teren de construcția Dispensarului uman, sens în care corect a procedat instanța de rejudecare.
Având în vedere considerentele prezentate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recursul pârâtului a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.proc.civ.