Ședințe de judecată: Iunie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

 

Litigiu evaluabil în bani. Căi de atac. Inaplicabilitatea deciziei Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alin.(2) al art. XVIII din Legea nr. 2/2013 în raport cu data pronunțării hotărârii în apel

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic : inadmisibilitate

  • excepție de neconstituționalitate
  • cale de atac

    Legea nr. 2/2013, art. XVIII

 

Regimul juridic al căilor de atac susceptibile a fi exercitate împotriva hotărârii instanței de apel pronunțate într-un litigiu în care cuantumul pretențiilor reclamantului se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, mai înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 prin care textul de lege sus menționat a fost declarat neconstituțional în ceea ce priveşte sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, se va stabili potrivit acestor dispoziții legale astfel cum erau în vigoare mai înainte de a fi declarate neconstituţionale, şi anume, cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei nu sunt susceptibile de recurs.

În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, este de reţinut că, pe de o parte, efectele acesteia se produc doar pentru viitor şi de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 147 alin.(4) din Constituţie, iar pe de altă parte, că în considerente se specifică în mod expres faptul că vor fi supuse recursului „…toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.”

 

Secția I civilă, decizia nr. 1586 din 18 octombrie 2017        

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 2.03.2016, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi urm, art.1381 şi urm., art. 2223 şi urm C.civ., art. 148 şi urm., art. 411, 451, 453 C.proc.civ., art. 10, art.49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 completat cu art. 19 alin. (2) C.proc.pen., art.4 şi urm. din Legea nr. 193/2000, Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, coroborate cu dispoziţiile art.1381 şi urm., art.1387 şi urm. C.civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituţia României, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA şi intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 122.149 euro (echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii efective), reprezentând:despăgubiri materiale în cuantum de 47.149 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plăţii); despăgubiri morale în cuantum de 75.000 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plaţii efective);penalităţi de întârziere calculate de la data de 02.10.2015 (data primirii de către pârâtă a avizării de daună formulată de reclamant) până la data plăţii efective de 0,2% pe zi din despăgubirile cuvenite, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normei nr. 14/2011 emisă de C.S.A. actuala Autoritate de Supraveghere Financiară; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 7262 din 17.11.2016 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului cu titlu de daune morale suma de 45.000 euro, echivalent în lei la data plăţii şi suma de 700 lei cu titlu de despăgubiri materiale.

Prin decizia nr. 1204 din 29.06.2017 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC B. SA împotriva sentinţei mai sus menţionate; a admis apelul reclamantului A.; a schimbat sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata, către reclamant, a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor acordate de prima instanţă, începând cu cea de a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a debitului principal; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. reclamantul A., arătând că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 37 raportat la art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011 pentru o eventuală culpă viitoare ce s-ar naşte din refuzul plăţii despăgubirii stabilite prin hotărârea pronunţată, în condiţiile în care reclamantul a solicitat aplicarea art. 37 raportat la art. 36 alin. (6) coroborat cu art. 2208 C.civ., pentru o culpă deja constatată a asigurătorului, culpă reţinută chiar de către instanţa de apel.

În cauză, deşi reclamantul s-a conformat procedurii legale administrative prevăzute de legislaţia în materie, adresându-se asigurătorului pentru obţinerea de despăgubiri pe cale amiabilă, acesta a nesocotit flagrant obligaţiile legale şi termenele imperative stabilite de Ordinul nr. 14/2011, respectiv, de a formula o ofertă de despăgubire în maxim 3 luni de la momentul avizării cererii de despăgubire, iar ulterior de a achita despăgubirea conform dispoziţiilor art. 2208 C.civ. raportate la art. 36 alin. (6) din Ordin.

Sancţiunea încălcării termenului stabilit conform dispoziţiilor legale anterior menţionate este aplicarea clauzei penale privind penalităţile de întârziere, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/3/2012 prin decizia nr. 1775 din 20.05.2014.

Deşi instanţa de apel a reţinut în mod exact încălcarea, de către pârâtă, a ambelor sale obligaţii prevăzute de art. 36 din Ordinul nr. 14/2011, în mod nelegal a constatat o aşa-zisă culpă a reclamantului, fără a preciza vreun text legal, refuzând aplicarea art. 37 raportat la art. 36 alin. (6) coroborat cu art. 2208 C.civ., în sensul de a obliga pârâta la plata penalităţilor de la momentul avizării daunei, pentru culpa constatată, pentru perioada premergătoare sesizării instanţei şi a dispus sancţionarea pârâtei pentru eventuala nerespectare a hotărârilor judecătoreşti definitive.

Ca atare, în speţă, problema de drept dedusă judecăţii nu este aceea a cuantumului despăgubirii solicitate de victimă şi nici evaluarea prejudiciului, ci neaplicarea art. 2208 C.civ. coroborat cu art. 37 şi 36 alin. (6) din Ordinul nr. 14/2011, pentru o culpă a pârâtei constatată chiar de către instanţă.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12.09.2017, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

            Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (30 C.proc.civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ.

            Raportul de admisibilitate a fost comunicat recurentului-reclamant A. şi intimatei-pârâte SC B. SA la data de 18.09.2017 (termenul pentru formularea punctelor de vedere expirând la 29.09.2017), iar intimatului-intervenient C. la data de 20.09.2017 (termenul pentru formularea punctului de vedere expirând la 2.10.2017).

            Prin punctul de vedere formulat în termen legal la raportul de admisibilitate la data de 27.09.2017, recurentul-reclamant a arătat că, având în vedere împrejurarea că recursul a fost declarat în termenul prevăzut de lege, limitarea aplicabilităţii deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale doar la hotărârile pronunţate după publicarea acesteia, încalcă caracterul general obligatoriu al unei asemenea decizii, principiul egalităţii de tratament şi principiul nediscriminării cetăţenilor aflaţi în situaţii juridice similare, sens în care recursul este legal declarat şi formulat.

            S-a acordat termen pentru judecarea recursului la data de 18.10.2017, în temeiul art. 493 alin. (5) C.proc.civ., fără citarea părţilor

            Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

            Cu referire la admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului, se reţine că, potrivit dispoziţiilor iniţiale ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a-i din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Textul legal anterior a fost declarat neconstituţional prin decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30.05.2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 582/20.07.2017 în ceea ce priveşte sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, despre care s-a reţinut că „legiuitorul nu are îndreptăţirea constituţională de a bloca, în funcţie de valoarea pretenţiei dedusă judecăţii, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetăţenii într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă”.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că „…de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României urmează a se aplica prevederile art.  XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.”

Având în vedere că decizia Curţii de Apel Bucureşti este pronunţată anterior publicării deciziei de neconstituţionalitate evocată mai sus, aceasta nefiind aplicabilă cauzei pendinte, regimul juridic al căilor de atac susceptibile a fi exercitate în speţă se va stabili potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum era în vigoare mai înainte de a fi declarat neconstituţional, şi anume, cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei nu sunt susceptibile de recurs.

Se reţine, în acest sens, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi urm, art.1381 şi urm., art. 2223 şi urm. C.civ., art. 148 şi urm., 411, 451, 453 C.proc.civ., art. 10, art.49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 completat cu art. 19 alin. (2) C.proc.pen., art.4 şi urm. din Legea nr. 193/2000, Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, coroborate cu dispoziţiile art.1381 şi urm., art.1387 şi urm. C.civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituţia României, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA şi intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 122.149 euro (echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii efective), reprezentând:despăgubiri materiale în cuantum de 47.149 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plăţii); despăgubiri morale în cuantum de 75.000 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plaţii efective);penalităţi de întârziere calculate de la data de 02.10.2015 (data primirii de către pârâtă a avizării de daună formulată de reclamant) până la data plăţii efective de 0,2% pe zi din despăgubirile cuvenite, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normei nr. 14/2011 emisă de C.S.A. actuala Autoritate de Supraveghere Financiară;obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cuantumul acestor pretenţii se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, situaţie faţă de care decizia nr. 1204 din 29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă este definitivă şi nu poate fi supusă căii extraordinare de atac a recursului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.

Referitor la apărările formulate de către recurentul-reclamant prin punctul de vedere la raportul de admisibilitate, Înalta Curte reţine că faptul comunicării deciziei recurate, la care acesta face referire în susţinerea admisibilităţii recursului, nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte aprecierea asupra existenţei sau inexistenţei unei căi de atac, noul cod de procedură civilă reglementând obligativitatea instanţei de a comunica hotărârea pronunţată independent de caracterul acesteia (hotărâre de primă instanţă sau hotărâre definitivă) ori de împrejurarea că părţile mai au sau nu la îndemână un mijloc juridic de a reforma respectiva hotărâre.

În ceea ce priveşte incidenţa deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, este de reţinut că, pe de o parte, efectele acesteia se produc doar pentru viitor şi de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 147 alin.(4) din Constituţie, iar pe de altă parte, că în considerentele deciziei în cauză se specifică în mod expres faptul că vor fi supuse recursului „…toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013.”

Caracterul general obligatoriu al unei asemenea decizii, principiul egalităţii în faţa legii ori principiul nediscriminării cetăţenilor aflaţi în situaţii juridice similare nu semnifică şi nu pot conduce la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale altfel decât se dispune prin norma de ordin constituţional mai sus menţionată [art. 147 alin.(4) din Constituţie], respectiv pentru viitor, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, reţinându-se că recunoaşterea căii de atac a recursului cu referire la o hotărâre definitivă potrivit legii în vigoare, pronunţată anterior producerii efectelor deciziei nr. 369/2017 ar echivala cu o aplicare retroactivă (ex tunc) a acesteia.

            Prin raportare la momentul pronunţării deciziei instanţei de apel (29.06.2017), al publicării deciziei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial al României (20.07.2017) şi al menţiunilor exprese din considerentele acesteia privind aspectul incidenţei sale, rezultă în mod evident că, cele statuate prin decizia de neconstituţionalitate în discuţie, nu sunt aplicabile cauzei pendinte.

Faţă de cele arătate, criticile deduse judecăţii prin intermediul motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele menţionate, astfel încât recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1204 din 29.06.2017  a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost respins, ca inadmisibil.