Ședințe de judecată: Iulie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 37/2018 Dosar nr. 426/1/2018

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2018

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 624 din 18/07/2018

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile
Rodica Dorin - pentru preşedintele Secţiei a II-a civile
Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă
Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă
Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă
Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă
Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă
Ianina Blandiana Grădinaru - judecător la Secţia a II-a civilă
Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă
Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă
Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
 

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 426/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în vederea dezlegării următoarei probleme de drept: "Dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a: «(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: c) (...) indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă» raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ: «(1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. (...) (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori» se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului de credit nu este consumator, respectiv este profesionist?".

    După prezentarea referatului cauzei de către magistratul- asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

   
ÎNALTA CURTE,

 

    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

   I. Titularul şi obiectul sesizării

   1. Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea de la 18 octombrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 7.765/306/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

   2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 februarie 2018 cu nr. 426/1/2018.

   II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

   3. Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite (în continuare, Legea nr. 77/2016), anume:

   Art. 1. - (1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

    (...)

   (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

   Art. 4. - (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

    (...)

   c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; (...).

   III. Expunerea succintă a procesului

   4. Prin contestaţia înregistrată la Judecătoria Sibiu sub nr. 7.765/306/2016 la data de 19 iulie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate că Notificarea nr. 6.640/06.07.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării Notificării nr. 6.640 din 6.07.2016.

   5. Judecătoria Sibiu, prin încheierea de şedinţă din data de 17 octombrie 2016, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 şi, în consecinţă, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor anterior menţionate; totodată, s-a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulate de reclamanta A.

   6. Prin Sentinţa civilă nr. 6.383/2016 din 24 noiembrie 2016, Judecătoria Sibiu a admis contestaţia formulată de către reclamanta A., a constatat că notificarea înregistrată la contestatoare cu nr. 6.640 din 6.07.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării Notificării nr. 6.640 din 6.07.2016.

   7. Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Sibiu, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut următoarele:

   8. Prin notificarea înregistrată la reclamanta A. sub nr. 6.640 din 6 iulie 2016, intimaţii B. şi C., în calitate de proprietari, respectiv în calitate de debitori garanţi ipotecari, au solicitat în baza art. 5 din Legea nr. 77/2016, în temeiul convenţiei de credit garantate cu ipotecă instituită în favoarea creditoarei asupra unor imobile, să se constate şi să se opereze în contabilitatea proprie stingerea datoriilor izvorâte din Convenţia de credit nr. 806 din 25.08.2008, modificată prin Actul adiţional nr. 1/14.09.2009 şi Contractul de ipotecă imobiliară nr. 806/IPO/4/14.09.2009 autentificat sub nr. 817 din 15.09.2009 şi Contractul de ipotecă imobiliară nr. 806/IPO/3/14.09.2009 autentificat cu nr. 818 din 15.09.2009, ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor.

   9. În acest sens, pârâţii au notificat contestatoarea să se prezinte în data de 31 august 2016, orele 14,00, la sediul Notarului Public D. din Alba Iulia pentru a încheia un înscris care să ateste stingerea în integralitate a datoriilor lor, concomitent cu preluarea în proprietate a celor două imobile de către A.

   10. Prima instanţă a reţinut că pentru a fi incidente în speţă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

   a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1) astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

   b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei a 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

   c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

   d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

   11. În ceea ce priveşte prima condiţie, reglementată de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016, prima instanţă a reţinut că în cauză Convenţia de credit nr. 806 din 25.08.2008 a fost încheiată între Cabinetul Medical Individual Dr. E. Cabinet Stomatologic - în calitate de împrumutat şi A. - în calitate de creditor, fiind garantată, iniţial, de numiţii F. şi G. cu ipotecă instituită în favoarea creditoarei asupra imobilelor proprietatea acestora.

   12. Ulterior, numiţii F. şi G. au încheiat cu pârâţii B. şi C. un contract de vânzare-cumpărare, prin care pârâţii persoane fizice au cumpărat imobilele asupra cărora a fost instituită ipoteca în favoarea băncii, iar la data de 21 aprilie 2010, pârâţii B. şi C., în calitate de garanţi ipotecari, au încheiat cu reclamanta A. şi cu debitorul Cabinet Medical Individual Dr. E. Cabinet Stomatologic un act adiţional la Convenţia de credit nr. 806 din 25.08.2008, prin care se modifică garanţii ipotecari pentru cele două imobile, din vechii proprietari, F. şi G., în noii proprietari, B. şi C.

   13. În aceste condiţii, Judecătoria Sibiu a constatat că, în cauză, notificarea privind darea în plată a fost formulată de garanţii ipotecari, şi nu de debitor, adică de împrumutat care, conform Legii nr. 77/2016, trebuie să fie consumatorul principal.

   14. Astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

   15. Conform art. 2 pct. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

   16. Potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract ce intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

   17. Faţă de dispoziţiile legale evocate, prima instanţă a constatat că, în speţă, convenţia de credit s-a încheiat între Cabinetul Medical Individual Dr. E. Cabinet Stomatologic, în calitate de profesionist, în sensulart. 3 alin. (2) din Codul civil, şi A, în calitate de creditor, pentru nevoi nenominalizate, prezumându-se, până la dovada contrară, că actele juridice încheiate vizează desfăşurarea activităţii sale, astfel că nu se poate reţine calitatea de consumator a împrumutatului, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016. De asemenea, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada că acest credit a fost contractat cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau indiferent de scopul pentru care a fost contractat, că este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă. În consecinţă, s-a constatat că notificarea înregistrată la reclamantă cu nr. 6.640 din 6.07.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.

   18. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intimaţii B. şi C., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate de A., iar în cadrul soluţionării căii de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, precum şi suspendarea soluţionării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

   IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

   19. În conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, prima instanţă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivat de faptul că soluţionarea apelului depinde de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, în sensul de a se stabili cu valoare de principiu dacă acestea se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, ci este profesionist; totodată, s-a apreciat că problema de drept este nouă, constatându-se şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia printr-o altă hotărâre, precum şi că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

   V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

   20. Reprezentantul intimatei-reclamante A. a solicitat, în principal, respingerea sesizării ca inadmisibilă şi ca neîntemeiată, în subsidiar, pe motiv că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

    Din perspectiva sa, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 sunt clare, prevederile acestui articol aplicându-se şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori, arătând că există decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care a menţionat Decizia nr. 763 din 10.03.2015 şi Decizia nr. 441 din 2.03.2016, prin care s-a reţinut că persoana fizică, în calitate de garant al restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000. Pe de altă parte, a susţinut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 se raportează la dispoziţiileart. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ care prevede expres că demersurile prevăzute la art. 5, 7 şi 9 pot fi întreprinse şi de către codebitor, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului, sens în care împrumutatul trebuie să fie consumator. În concluzie, a arătat că, în opinia sa, nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    De asemenea, şi cu privire la art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 a considerat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se impune, întrucât Legea nr. 77/2016 este o lege socială, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, iar împrumutul se acordă pentru achiziţia de locuinţe ori trebuie să fie garantat cel puţin cu o locuinţă, neavând relevanţă unde este stabilit domiciliul codebitorului sau al garanţilor.

   21. Reprezentantul apelanţilor B. şi C. a considerat că este utilă trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra celor două chestiuni de drept, în opinia acestora, toate condiţiile de admisibilitate fiind îndeplinite.

    Cu privire la prima chestiune, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că această calitate de consumator trebuie verificată atât în privinţa debitorului principal, cât şi a fideiusorului.

    Referitor la cel de al doilea aspect, privind noţiunea de locuinţă, s-a apreciat că este oportună precizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru ca instanţa să fie lămurită cu privire la toate aspectele, deoarece Legea nr. 77/2016 este lapidară din acest punct de vedere.

   VI. Punctul de vedere al completului de judecată

   22. Instanţa de trimitere a constatat că, deşi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevede că legea se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor, iar art. 4 prevede că pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, anumite condiţii, totuşi, calitatea de consumator a titularului contractului de credit nu se impune, fiind suficientă destinaţia de locuinţă a imobilului cu care a fost garantat creditul; ca atare, s-a apreciat că aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în situaţia în care creditul este contractat de către un profesionist, precum în speţă.

    Astfel, împrumutul acordat prin Convenţia de credit nr. 806 din 25.08.2008 a fost unul de nevoi personale, pentru îndeplinirea unui scop legat de activitatea cabinetului medical, iar nu pentru achiziţia, construcţia, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă, conform art. 4 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 77/2016, cu menţiunea că imobilele au fost vândute la licitaţie publică după emiterea notificării.

   23. Cu privire la modalitatea de apreciere asupra calităţii de consumator, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-110/14 Costea, Contract de credit încheiat de o persoană fizică ce exercită profesia de avocat - Credit garantat cu un imobil proprietatea cabinetului de avocat al împrumutatului - Efectele cunoştinţelor şi ale profesiei asupra calităţii de consumator - Stabilirea scopului creditului - Contracte cu dublu scop - Efectele contractului accesoriu asupra contractului principal, reţinându-se că noţiunea de consumator potrivit Directivei trebuie interpretată în sensul că o persană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat, poate fi considerată "consumator", în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea sa profesională. Împrejurarea că această creanţă este garantată ipotecar de o persoană având calitatea de reprezentant al cabinetului de avocat, cu bunuri destinate exercitării activităţii profesionale, precum un imobil care aparţine cabinetului, nu este relevantă în această privinţă.

   24. De asemenea, s-a arătat că în Cauza C-74/15 privind pe Dumitru Tarcău şi Ileana Tarcău, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut: "23. Prin urmare, Directiva 93/13 defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională". (Hotărârea Asbeck Brusse şi de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341 punctul 30, precum şi Hotărârea Siba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 21).

   25. În cauza invocată de către apelanţii intimaţi C-45/96 - Bayerische Hypotheken- und Wechselbank/Dietzinger, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "Într-adevăr, articolul 2 prima liniuţă din Directiva 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorului în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale cum ar fi un contract de garanţie încheiat de o persoană fizică care nu acţionează în desfăşurarea activităţii sale profesionale nu intră în domeniul de aplicare al directivei atunci când garantează rambursarea unei datorii contractate de o altă persoană care, în ceea ce o priveşte, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale sau profesionale".

   26. Titularul sesizării a menţionat şi Cauza C-419/11 privind pe Æeska spoøitelna, a.s. împotriva Gerald Feichter, în care s-a învederat că "Articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce are legături profesionale strânse cu o societate, precum administrarea acesteia sau deţinerea unei participaţii majoritare în aceasta, nu poate fi considerată consumator în sensul acestei dispoziţii atunci când avalizează un bilet la ordin emis pentru garantarea obligaţiilor care incumbă acestei societăţi, în temeiul unui contract referitor la acordarea unui credit".

   VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

   27. Curtea de Apel Alba Iulia nu a identificat practică judiciară asupra chestiunii de drept ce constituie obiectul trimiterii preliminare, însă prin punctul de vedere şi-a exprimat opinia conform căreia din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016 rezultă că prevederile acestui act normativ se aplică doar în situaţia în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului de credit este consumator, aşa cum este definită această noţiune prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi Legea nr. 193/2000.

   28. Curtea de Apel Bacău nu a identificat practică judiciară, iar în urma consultării judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ s-a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, se aplică doar în ipoteza în care debitorul principal este consumator.

    Judecătorii din cadrul Judecătoriei Piatra-Neamţ au considerat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 77/2016 nu contravin prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 77/2016, în sensul că aceste prevederi legale se aplică şi în ipoteza în care împrumutatul titular al contractului de credit nu este consumator, respectiv este profesionist, condiţionat însă de inexistenţa unei legături profesionale strânse între garantul ipotecar şi împrumutatul profesionist.

    Judecătorii din cadrul Judecătoriei Târgu-Neamţ au arătat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 nu se aplică în situaţia în care debitorul principal - împrumutat, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist.

    În opinia judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile şi de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bacău, este dificil de tranşat dacă legea este aplicabilă şi în ipoteza în care debitorul principal nu este consumator, deoarece dezlegarea problemei depinde de destinaţia creditului şi calitatea fideiusorului sau a debitorului solidar, fără referire expresă la calitatea de consumator sau profesionist, menţionându-se totodată necesitatea acordului consumatorului principal sau al succesorilor acestuia, în art. 6 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, precum şi definiţia legală a noţiunii de consumator avută în vedere de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi Legea nr. 193/2000.

    În urma discuţiilor purtate nu s-a cristalizat o opinie tranşantă, ci s-a evidenţiat şi faptul că este necesar să fie avută în vedere şi definiţia noţiunii autonome de consumator din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în aplicarea Directivei 93/13/CEE, din perspectiva naturii relaţiei persoanei fizice (garant, codebitor, debitor solidar, fidejusor) cu debitorul, principal (profesionist), aşa cum se conturează, spre exemplu, în Cauza Horaţiu Costea vs. Volksbank România SA - C-110/14, Cauza C-34/13, Monika Kusionovă vs. Smart Capital a.s., Hotărârea din 10 septembrie 2014.

    Punctul de vedere al magistraţilor din cadrul Judecătoriei Moineşti asupra chestiunilor de drept puse în discuţie este în sensul că dispoziţiile invocate se vor aplica şi în cazul în care debitorul principal împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist.

   29. Fără a identifica practică judiciară relevantă, punctul de vedere exprimat de membrii Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov este că dezlegarea problemei depinde de calitatea debitorului şi destinaţia creditului, care, în speţă, denotă că s-a contractat în calitate de profesionist şi, în consecinţă, dispoziţiile a căror interpretare se solicită nu sunt aplicabile, prevederile Legii nr. 77/2016 fiind incidente numai în relaţiile dintre un profesionist (banca) şi consumatorul care a contractat pentru achiziţionarea unei locuinţe.

    Noţiunea de "consumator" este definită legal deart. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, calitate ce nu se verifică dacă acea persoană acţionează în scopuri comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, în această categorie intrând şi persoanele care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia [art. 2 alin. (2)], devenind profesionist, în acelaşi sens, pronunţându-se şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-74/15 - Tarcău, C-348/14 - Bucura şi C-534/15 - Dumitraş.

   30. Înaintând practică judiciară relevantă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţiile civile (a V-a şi a VI-a) au apreciat că domeniul de aplicare a Legii nr. 77/2016 este clar prevăzut în art. 1 din lege, în sensul că: "Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor (...)".

    Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

    Dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

    Legea nu se aplică creditelor acordate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului "Prima casă", aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

    Se susţine că noţiunea de consumator este definită de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 ca fiind "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

    S-a reţinut că art. 4 din Legea nr. 77/2016 nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la cele prevăzute de art. 1 din legea menţionată privind domeniul de aplicare, ci prevede condiţiile ce trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru stingerea creanţei.

    De asemenea, se precizează că art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 prevede două ipoteze: 1. creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă; 2. creditul a fost contractat de consumator şi, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă. Astfel, art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 are în vedere în ambele ipoteze ca respectivul credit să fi fost contractat de consumator.

    Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale analizate s-a reţinut că nu există niciun dubiu de interpretare în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor Legii nr. 77/2016 doar în situaţia în care debitorul principal este consumator.

    În cadrul Tribunalului Bucureşti şi al instanţelor arondate acestuia, practica nu este unitară, reţinându-se, într-o opinie, că Legea nr. 77/2016 nu se aplică în cazul în care debitorul principal nu este consumator, cum este cazul persoanei juridice, întrucât calitatea de consumator este esenţială în stabilirea domeniului de aplicare a legii, aşa cum acesta este definit de art. 1 din lege care se referă la calitatea de consumator a persoanei care a încheiat contractul de credit şi trebuie să privească un imobil cu destinaţia de locuinţă, fie în ipoteza prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza I, fie să fie garantat cu o locuinţă.

    S-a susţinut că potrivit art. 3 din Legea nr. 77/2016 - "Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord", dispoziţie legală din care rezultă că, pentru a atrage incidenţa legii, debitorul principal trebuie să aibă calitatea de consumator.

    Într-o altă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile legii sunt incidente şi în cazul în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist, aplicând prin analogie raţionamentul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-74/15 Dumitru Tarcău, Ileana Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa Sanpaolo România SA şi alţii.

    Tribunalul Giurgiu a apreciat că fideiusiunea unui codebitor sau coplătitor care au acordat garanţie acţionând în scopuri ce nu intră în cadrul activităţii lor profesionale şi nu au un raport de natură funcţională cu activitatea profesională autorizată intră în sfera de cuprindere a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016.

    Tribunalul Ialomiţa a considerat că dispoziţiile legii nu se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale dării în plată, cea mai importantă dintre acestea fiind aceea de a fi consumator.

    Se susţine că dacă s-ar admite că textul de lege de la art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 nu ar impune calitatea de consumator, aceasta din urmă este impusă de art. 1 şi chiar de art. 4 alin. (1) lit. a) şi d) din Legea nr. 77/2016, în care se arată că una dintre părţile raportului juridic este consumator.

    O altă opinie - exprimată de magistraţii instanţelor arondate Tribunalului Ialomiţa - a fost în sensul că dispoziţiile legii nu ar impune calitatea de consumator a titularului contractului de credit, fiind suficientă destinaţia de locuinţă a imobilului cu care a fost garantat creditul, iar, ca atare, aceste dispoziţii ar fi aplicabile şi în situaţia în care creditul este contractat de un profesionist, cazul în speţă, natura creditului fiind alta decât achiziţia, extinderea, modernizarea, amenajarea sau reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă, conform art. 4 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 77/2016, respectiv nevoi personale, şi astfel aceste dispoziţii ar reprezenta o excepţie de la scopul legii definit de art. 1 din lege, având în vedere faptul că, raportat la dispoziţiile art. 3 din Codul civil, titularul contractului de credit este, fără echivoc, un profesionist.

    S-a arătat că, în aprecierea calităţii de consumator, s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe cauze, printre care şi Cauza C-110/4 Costea în care a stabilit că Directiva trebuie interpretată în sensul că persoana fizică ce exercită o profesie liberală şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acel contract, poate fi considerată,,consumator" în sensul acestei dispoziţii atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională desfăşurată în exercitarea profesiei liberale.

    Magistraţii din cadrul Tribunalului Ilfov au apreciat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a raportat la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 77/2016 nu se aplică în situaţia în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, ci profesionist, alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 77/2016 neavând caracter derogatoriu de la alin. (1) al aceluiaşi articol, iar situaţia creanţelor garantate cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori se circumscrie ipotezei prevăzute la alin. (1), în sensul că dispoziţiile se aplică exclusiv raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

    În cadrul Tribunalului Teleorman şi al Judecătoriei Alexandria, punctul de vedere al judecătorilor care şi-au exprimat opinia asupra problemei de drept în discuţie a fost în sensul că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 nu se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului - nu este consumator, ci profesionist.

    S-a avut în vedere că legea dării în plată nu oferă o definiţie proprie a noţiunii de "consumator", ci preferă să utilizeze sensul "comun" din legislaţia privind protecţia consumatorului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acest act normativ.

    Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

    S-a reţinut că, pentru a avea calitatea de consumator, o persoană trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două condiţii: să fie o persoană fizică şi să nu acţioneze în calitate de profesionist.

    Se precizează că în cazul în care împrumutatul principal este o societate comercială care şi-a asumat contractul de credit în exerciţiul activităţii, prevederile Legii nr. 193/2000 nu îi vor fi aplicabile, fiind un profesionist.

    Judecătoriile Roşiori de Vede, Videle şi Judecătoria Turnu Măgurele au opinat în sensul că dispoziţiile legii se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, este profesionist, având în vedere art. 4 alin. (1) lit. c) - sintagma "indiferent de scopul pentru care a fost contractat".

    Se susţine că dispoziţiile menţionate sunt aplicabile şi atunci când creditul este contractat de către un profesionist, neimpunând calitatea de consumator a titularului contractului de credit, fiind suficientă destinaţia de locuinţă a imobilului cu care a fost garantat creditul.

   31. La nivelul Curţii de Apel Cluj, Tribunalul Specializat Cluj, fără a identifica practică judiciară, a comunicat că raportat la prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, potrivit cărora "Demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9 pot fi întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi", coroborate cu definiţia dată noţiunii de consumator în cadrul art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a, raportat la dispoziţiile art. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, nu se aplică în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, respectiv este profesionist, această opinie fiind împărtăşită şi de judecătorii din cadrul Tribunalului Maramureş.

    Judecătoria Turda şi-a exprimat opinia în sensul că pentru aplicabilitatea dispoziţiilor menţionate este necesar a se verifica calitatea de "consumator", fiind înaintate două hotărâri judecătoreşti relative la chestiunea de drept în dezbatere.

   32. Curtea de Apel Constanţa nu a identificat practică judiciară cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării de faţă şi nu a comunicat niciun punct de vedere cu privire la aceasta.

   33. Opinia exprimată la nivelul tribunalelor din raza Curţii de Apel Craiova este în sensul că dispoziţiile legale invocate se aplică doar în situaţia în care debitorul principal, împrumutat, titular al contractului de creditare, are calitatea de consumator, acestea nefiind aplicabile şi profesionistului.

    Judecătorii secţiei civile din cadrul Judecătoriei Slatina şi-au exprimat în unanimitate opinia că, în această situaţie, nu se poate aplica legea dării în plată, având în vedere că primul articol al acesteia realizează o circumscriere a domeniului de aplicare, atât sub aspectul cadrului obiectiv (ratione materiae), prin referirea expresă la "creanţe deţinute asupra consumatorilor", cât şi sub aspectul cadrului subiectiv (ratione personae), prin precizarea raporturilor juridice cu privire la care actul normativ este incident [alin. (1)-(3) din art. 7], precum şi a celor excluse [alin. (4)].

    Domeniul de aplicare astfel stabilit trebuie, de asemenea, circumscris şi prin corelarea art. 1 cu alte dispoziţii ale legii care prevăd anumite exigenţe pentru posibilitatea de a se recurge la mecanismul stingerii datoriilor prin dare în plată.

    Astfel, din economia dispoziţiilor legii rezultă că aceasta presupune cu necesitate existenţa unui raport juridic principal dintre un consumator şi un creditor profesionist sau un cesionar al creanţei derivând dintr-un contract de credit.

    Chiar dacă legea este aplicabilă şi persoanelor care au garantat personal sau real creditul acordat debitorului principal, condiţia sine qua non pentru a se pune în discuţie aplicarea legii o constituie existenţa unui raport juridic principal decurgând dintr-un contract de credit încheiat între un consumator şi creditorii expres prevăzuţi la art. 1 alin. (1) din lege, chiar dacă, ulterior, creanţa a fost cesionată în favoarea unui terţ.

    Alin. 1 al art. (1) din Legea nr. 77/2016 precizează univoc faptul că "Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor".

    Pentru delimitarea sferei debitorilor consumatori, beneficiari ai legii dării în plată, legiuitorul a precizat că aceştia sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare.

    În ceea ce priveşte debitorul principal este necesar ca, raportat la scopul avut în vedere de consumator când contractează creditul, respectivul consumator să acţioneze în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale [art. 2 pct. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000].

    Debitorul principal, persoană fizică, trebuie să contracteze creditul într-un scop străin de activitatea sa de profesionist, astfel că, în măsura în care acesta s-a angajat într-un raport juridic de creditare din poziţia sa de titular al unei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, nu va putea beneficia de darea în plată, întrucât nu are calitatea de consumator, neavând relevanţă faptul că respectivul contract de credit a fost garantat cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

    Numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular aplicabil în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (Cauza nr. C-464/01 Gruber, Hotărârea din 20 ianuarie 2005).

    Pentru a se reţine aplicabilitatea Legii nr. 77/2016 este necesar ca respectivul credit să fie contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă [art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016], însă şi în aceste situaţii, pe de o parte, debitorul principal trebuie să aibă calitatea de consumator, adică să acţioneze în afara activităţii sale profesionale sau comerciale, iar, pe de altă parte, garanţia ipotecară asupra imobilului cu destinaţia de locuinţă trebuie să privească un credit asumat de un consumator.

    Înaintând jurisprudenţă relevantă, Judecătoria Caracal a învederat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori, nu se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului de credit - nu este consumator, respectiv este profesionist.

    Judecătorii din cadrul Judecătoriei Balş au considerat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică doar în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, este consumator.

    Înaintând hotărâri judecătoreşti, Judecătoria Corabia a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, se aplică numai în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, este consumator, nu şi dacă acesta are calitatea de profesionist.

   34. Curtea de Apel Galaţi, înaintând jurisprudenţă, a arătat că opinia magistraţilor din cadrul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Galaţi este în sensul că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevăd că aceasta se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor, iar art. 4 prevede că pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

   - creditorul şi consumatorul să facă parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

   - cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, să nu depăşească echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

   - creditul să fie contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, să fie garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

   - consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii.

    Cu privire la modalitatea de apreciere asupra calităţii de consumator, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-110/14 Costea.

    Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunţată în cauza anterior menţionată, a hotărât că Directiva trebuie interpretată în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acel contract, poate fi considerată "consumator", în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat, împrejurarea că creanţa născută din acelaşi contract este garantată printr-o garanţie ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat şi având ca obiect bunuri destinate exercitării activităţii profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparţine acestui cabinet, nu este relevantă în această privinţă.

    De asemenea, în Cauza C-74/15 privind pe Dumitru Tarcău, Ileana Tarcău, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene declară: "23. Prin urmare, Directiva 93/13 defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională, (Hotărârea Asbeck Brusse şi de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341 punctul 30, precum şi Hotărârea Siba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 21).

    Referitor la Cauza C-419/11 privind pe ÄŒeskâ SpoÅ*itelna, a.s. împotriva Gerald Feichter, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "Articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce are legături profesionale strânse cu o societate, precum administrarea acesteia sau deţinerea unei participaţii majoritare în aceasta, nu poate fi considerată consumator în sensul acestei dispoziţii atunci când avalizează un bilet la ordin emis pentru garantarea obligaţiilor care incumbă acestei societăţi în temeiul unui contract referitor Ia acordarea unui credit."

    S-a precizat că această chestiune a făcut obiectul discuţiilor în cadrul şedinţei de învăţământ profesional din 22.09.2017 a Secţiei I civile a Tribunalului Vrancea, când, în unanimitate, s-a decis că beneficiul stabilit de Legea nr. 77/2016 nu se aplică în situaţiile în care un garant, persoană fizică, doreşte să dea în plată imobilul său pentru stingerea obligaţiilor asumate prin credit de o persoană juridică, un profesionist, calitatea de consumator trebuind să se verifice în persoana debitorului principal.

   35. Curtea de Apel Iaşi a înaintat o hotărâre judecătorească prin care s-a reţinut că intimaţii persoane fizice au calitatea de consumatori, aşadar, având legătură doar tangenţial cu problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

   36. Curtea de Apel Oradea nu a identificat hotărâri judecătoreşti vizând problema de drept în discuţie şi nici nu a comunicat un punct de vedere.

   37. Opinia unanimă exprimată, la nivel teoretic, de judecătorii din cadrul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Piteşti a fost în sensul că dispoziţiile legale nu se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, ci profesionist.

   38. La nivelul Curţii de Apel Ploieşti, Tribunalul Buzău a comunicat că practica Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 nu sunt aplicabile în cazul în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, este profesionist, ataşându-se hotărâri judecătoreşti în acest sens.

    Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor acestei secţii a fost în sensul că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul, titular al contractului de credit, nu este consumator, dacă creanţa este garantată cu cel puţin un imobil cu destinaţia de locuinţă, iar Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi tribunal a arătat că opinia majoritară este în sensul instanţei de trimitere.

   39. Opinia judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava este în sensul că Legea nr. 77/2016 se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, precum şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori, dar nu se aplică în situaţia în care debitorul principal nu este consumator, respectiv profesionist, înaintându-se o hotărâre judecătorească cu titlu de practică judiciară.

   40. La nivelul instanţelor din raza de activitate a Curţii de Apel Târgu Mureş opinia de principiu a judecătorilor este în sensul că dispoziţiile legale incidente se aplică şi în situaţia în care împrumutatul - debitorul principal - este profesionist, iar pentru executarea creanţei este urmărit fideiusorul/codebitorul care este persoană fizică, dar numai în situaţia în care este urmărită executarea imobilului cu destinaţie de locuinţă adus în garanţie de fideiusor sau codebitor, persoană fizică, şi în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată - Cauza C-74/15 Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa Sanpaolo România SA şi alţii.

    Argumentul principal în susţinerea acestei poziţii este că Legea nr. 77/2016 reglementează o secţiune din dreptul consumatorilor, respectiv modalitatea de stingere a creanţelor izvorâte din contracte de credit în care debitorul are calitatea de consumator. Astfel, dispoziţiileart. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016 prevăd că această lege "se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit", iar pentru a determina noţiunea de consumator face trimitere la prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 şi ale Legii nr. 193/2000, arătând: "consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare."

    Or, în această sferă de reglementare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a adus lămuriri cu privire la noţiunea de consumator, interpretând că, în anumite condiţii, fideiusorul beneficiază de protecţia asigurată consumatorilor, chiar dacă împrumutatul este profesionist. În acest sens a statuat că Directiva 93/13/CEE "se poate aplica unui contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată" - Cauza C-74/15 Tarcău împotriva Băncii Comerciale INTESA Sanpaolo România SA şi alţii.

    Prin urmare, se apreciază că această dezlegare dată în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE se aplică mutatis mutandis şi în situaţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016.

   41. Curtea de Apel Timişoara, înaintând practică judiciară, a învederat că, la nivelul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 77/2016, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, nu se aplică în ipoteza în care debitorul principal, respectiv împrumutatul principal al contractului de credit, este profesionist.

    Punctul de vedere al Tribunalului Timiş cu privire la chestiunile de drept invocate a fost în sensul că dispoziţiile legale indicate sunt aplicabile şi în situaţia în care debitorul principal este un profesionist, dar fidejusorul sau debitorul solidar este un consumator.

    În opinia Tribunalului Arad, raportul juridic principal cu un debitor - consumator este premisa extinderii domeniului de aplicare a legii şi în ceea ce îi priveşte pe garanţii ipotecari; garanţia fiind accesorie, se grefează pe raportul juridic principal. A admite contrariul ar însemna posibilitatea extinderii beneficiului acestei legi şi la subiecte de drept neavute în vedere de legiuitor.

   42. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 413/C/543/III- 5/2018 din 2 aprilie 2018 că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

   VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

   43. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 61 din 18 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.101/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare."

   44. Prin Decizia nr. 6 din 22 ianuarie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.477/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 26 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa - Secţia a II-a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea sintagmei "contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare" prevăzută de dispoziţiileart. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

   45. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii Legii nr. 77/2016, atât în ansamblu, cât şi asupra unor articole din cuprinsul acesteia, cu titlu exemplificativ, putând fi menţionate:

   - Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "precum şi din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională, iar prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din acelaşi act normativ sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Prin aceeaşi decizie s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016, respectiv, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016;

   - Decizia nr. 571 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 11 decembrie 2017, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 şi s-a constatat că dispoziţiile anterior menţionate sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

   IX. Raportul asupra chestiunii de drept

   46. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a considerat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

   X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

   47. Prealabil unei analize pe fond a chestiunii de drept pentru care se solicită o dezlegare de principiu se impune verificarea condiţiilor de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

   48. Potrivit acestui text: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

   49. Prin urmare, pentru declanşarea acestui mecanism, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

   - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

   - instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

   - cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

   - soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

   - chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

   - problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile;

   - chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

   50. Analizând aceste condiţii de admisibilitate, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze în apel, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar aceasta nu a făcut obiectul unor statuări anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o altă hotărâre prealabilă şi nici nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

   51. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme.

   52. Această cerinţă este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept îşi are izvorul într-o reglementare nou-intrată în vigoare, interpretată şi aplicată diferit în practica instanţelor naţionale, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti, punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele din ţară, transmise la dosar.

   53. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat jurisprudenţa în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

   54. În ceea ce priveşte însă condiţia ca instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă, se apreciază că aceasta nu poate fi reţinută ca fiind îndeplinită, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

   55. Actul normativ aplicabil litigiului în soluţionarea căruia a fost formulată prezenta sesizare este Legea nr. 77/2016, act normativ care, în condiţiile reglementate în cuprinsul său, prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, în esenţă, a recunoscut dreptul consumatorului de a beneficia de stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului.

   56. Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevede că: "În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4."

   57. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016: "În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege."

   58. Litigiul aflat pe rolul instanţei care a formulat prezenta sesizare are ca obiect o astfel de contestaţie întemeiată pe prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, fiind provocat de emiterea unei notificări despre care destinatarul acesteia (instituţie de credit) apreciază că nu îndeplineşte condiţiile reglementate de lege, raportul juridic litigios astfel născut având ca subiecte pe emitentul şi, respectiv, pe destinatarul notificării.

   59. Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Sibiu, conform normei speciale de competenţă materială şi teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016: "Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul" şi, la data formulării prezentei sesizări, se află în faza soluţionării apelului, pe rolul Tribunalului Sibiu.

   60. Se apreciază că în cauza de natura celei în care s-a formulat prezenta trimitere preliminară este lipsită de relevanţă valoarea creditului acordat sau a creanţei de la momentul sesizării instanţei, prin voinţa legiuitorului inserată în cuprinsul unei norme speciale de competenţă, anume art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016.

   61. În contextul reglementării generale - Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă - posibilitatea stabilirii prin norme speciale a competenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona o pricină în primă instanţă este reflectată de prevederile art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora judecătoriile judecă "orice alte cereri date prin lege în competenţa lor", norme speciale ce pot fi regăsite în cuprinsul Codului de procedură civilă ori în acte normative speciale, derogatorii de la normele de competenţă de drept comun.

   62. În consecinţă, dacă pentru determinarea competenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona o cerere în primă instanţă s-a făcut aplicarea criteriului legal reglementat de art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, este exclusă incidenţa altui criteriu legal, fie dintre cele reglementate la art. 94 pct. 1 lit. a) -k), fie a celui de la art. 94 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

   63. Cum criteriul cererilor evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv este plasat în cuprinsul art. 94 pct. 1 lit. k), în timp ce cererile evaluabile în bani cu o valoare de peste 200.000 lei sunt atribuite în competenţa de primă instanţă a tribunalelor prin efectul incidenţei normei ce reglementează plenitudinea de competenţă a tribunalelor, respectiv art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, rezultă că în cauza în care s-a formulat trimiterea preliminară valoarea creditului sau a datoriei rămase de achitat în legătură cu care se contestă îndeplinirea condiţiilor reglementate de legea specială pentru a se constata stingerea obligaţiilor debitorului prin darea în plată este o circumstanţă lipsită de relevanţă în contextul criteriilor legale privind stabilirea competenţei de primă instanţă.

   64. Aşadar, valoarea creditului are legătură doar cu analiza condiţiilor reglementate de Legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanţei prin darea în plată a imobilului ipotecat, întrucât, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din lege, numai obligaţiile izvorâte din creditele al căror cuantum nu depăşea, la momentul acordării, echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit, pot fi stinse prin procedura dării în plată reglementată de această lege specială.

   65. În ceea ce priveşte căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de către judecătorie în această materie, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 prevede că: "Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate."

   66. Competenţa de soluţionare a apelului revine tribunalului, conform art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

   67. Această dispoziţie legală trebuie interpretată ca o normă derogatorie de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă potrivit cărora: "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", numai în ceea ce priveşte termenul de apel şi modul de calcul pe zile libere instituit de art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, specificându-se că cele 15 zile sunt lucrătoare.

   68. Fiind o normă cuprinsă într-o lege specială, ea este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, aceasta nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală şi în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului.

   69. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să suprime recursul în cazul litigiilor întemeiate peart. 7 din Legea nr. 77/2016 ar fi prevăzut în mod expres că hotărârea pronunţată în astfel de litigii poate fi atacată numai cu apel, deoarece, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (normă incidentă în litigiile pornite în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă - 15 februarie 2013 - şi data de 31 decembrie 2018), precum şi de art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă [ce va fi incidentă în litigiile pornite după 1 ianuarie 2019, astfel cum prevede art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare], hotărârile de primă instanţă sunt exceptate de la recurs doar în situaţia în care legea prevede că sunt supuse numai apelului.

   70. Neexistând o astfel de prevedere în legea specială, vor deveni aplicabile dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text a cărui aplicabilitate nu a fost amânată prin Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare.

   71. Potrivit regulii generale cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile date în apel sunt supuse recursului, cu excepţiile cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare, excepţii între care nu se regăsesc şi hotărârile pronunţate în litigiile atribuite prin lege, în temeiul art. 94 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei.

   72. Cum excepţiile sunt de strictă interpretare, rezultă că astfel de hotărâri sunt susceptibile de recurs, prin aplicarea regulii instituite prin art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

   73. Contestaţia întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 este o cerere atribuită de legiuitor printr-o lege specială, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea litigiului.

   74. Precizarea anterioară este necesară pentru a se argumenta inaplicabilitatea excepţiei de a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani situate sub un anumit prag valoric, excepţie, de altfel, eliminată ca efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

   75. Cum pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul de la art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă ori cel de la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în mod consecutiv, pentru posibilitatea exercitării recursului (ca efect general al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017), de asemenea, nu era aplicabil criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii, întrucât criteriul legal de stabilire şi verificare a competenţei trebuie să fie acelaşi de la iniţierea procesului până la soluţionarea definitivă a litigiului.

   76. Aceeaşi interpretare a fost dată şi în cuprinsul Deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în Dosarul nr. 2.477/1/2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 26 martie 2018.

   77. Prin urmare, în cauza în care a fost formulată prezenta sesizare, hotărârea ce urmează a fi pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului, situaţie în care se consideră că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

 

    Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

   
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

   
În numele legii

   
D E C I D E:

 

    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 7.765/306/2016 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a: «(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: c) (...) indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă» raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ: «(1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. (...) (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori» şi în ipoteza în care debitorul principal - împrumutatul titular al contractului de credit nu este consumator, respectiv este profesionist".

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2018.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
 
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad