Ședințe de judecată: Mai | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Vătămare corporală din culpă. Încadrare juridică. Părăsirea locului accidentului

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei 

Indice alfabetic: Drept penal

- vătămare corporală din culpă

- părăsirea locului accidentului

                       C. pen., art. 196, art. 338

 

1. Fapta săvârşită din culpă, de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, constând într-un accident de circulaţie prin care se produc faţă de două persoane leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată prin 1-2 zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă şi se încadrează în dispoziţiile art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen. În acest caz, varianta agravată prevăzută în art. 196 alin. (3) C. pen. nu este incidentă, întrucât această variantă agravată se raportează la dispoziţiile art. 196 alin. (2) C. pen. şi implică producerea consecinţelor prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., fiind inaplicabilă în ipoteza în care, faţă de două sau mai multe persoane, se produc exclusiv urmările prevăzute în art. 193 alin. (2) C. pen.

2. Părăsirea locului accidentului de circulaţie, prin care s-au produs faţă de două persoane leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată prin 1-2 zile de îngrijiri medicale, de către conducătorul vehiculului, anterior sosirii organelor de poliţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 338 alin. (1) C. pen. Conducătorul vehiculului nu poate invoca eroarea asupra urmărilor produse prin accident - care, atunci când constau exclusiv în pagube materiale, determină incidenţa dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. a) C. pen. -, în cazul în care nu a depus nicio diligenţă pentru clarificarea acestora.     

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 78/A din 29 martie 2018

 

Prin sentinţa nr. 93 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 196 alin. (1), (3) şi (4) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 337 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere -, pentru o durată de 1 an.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută în art. 65 C. pen. privind interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere.

În baza art. 338 alin. (1) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere -, pentru o durată de 2 ani.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută în art. 65 C. pen. privind interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere.

În baza art. 38 C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor cu închisoarea aplicate pentru infracţiunile concurente inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 2 ani, sporită cu 8 luni închisoare (1/3 din 1 an +1 an), deci un total de pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor complementare aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere -, pentru o durată de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la alin. (3) lit. a) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor accesorii aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere.

În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului, pe un termen de supraveghere de 3 ani, ce se va calcula de la rămânerea definitivă a hotărârii.

S-a făcut aplicarea art. 93 alin. (1) C. pen., art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 93 alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În drept, s-a reţinut că faptele inculpatului A. care, la data de 29 iulie 2016, în timp ce conducea sub influenţa consumului de băuturi alcoolice autoturismul proprietate personală pe un bulevard, nu a respectat indicatorul „Stop” la o intersecţie şi a intrat în coliziune cu autovehiculul în care se aflau persoanele vătămate B. şi C., în urma accidentului persoanele vătămate suferind leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi pedepsită de art. 196 alin. (1), (3) şi (4) C. pen.

Fapta inculpatului A. care, la data de 29 iulie 2016, după ce a fost implicat în producerea unui accident rutier, a refuzat expres să se supună prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de refuz de prelevare a mostrelor biologice, prevăzută şi pedepsită de art. 337 C. pen.

Fapta inculpatului A. care, la data de 29 iulie 2016, după ce a produs un accident rutier în urma căruia două persoane au suferit leziuni corporale, a părăsit locul accidentului, fără a mai aştepta sosirea organelor de poliţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută şi pedepsită de art. 338 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., care a criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază fondat apelul declarat, însă numai în limitele ce se vor arăta şi, în principal, pentru următoarele considerente:

Ansamblul circumstanţelor faptice în care au fost comise infracţiunile deduse judecăţii a fost corect reţinut de către instanţa de fond, în urma unei analize ample, judicioase şi exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Susţinerile şi apărările punctuale ale inculpatului A. au fost cenzurate de către curtea de apel în mod detaliat, pe baze probatorii, prin evaluarea tuturor mijloacelor de probă existente şi a ansamblului elementelor de fapt pertinente, a căror existenţă şi configuraţie au fost neechivoc dovedite.

În virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată în totalitate temeinice statuările primei instanţe, referitoare la circumstanţele temporale şi spaţiale în care au fost comise acţiunile ilicite deduse judecăţii, la conduita adoptată de inculpatul A. la data critică şi la efectele acestei conduite în planul relaţiilor sociale protejate de legea penală.

Probatoriul testimonial şi cu înscrisuri administrat pe parcursul procesului
evidenţiază, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că, la data de 29 iulie 2016, în timp ce conducea autoturismul pe un bulevard, la o intersecţie, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, inculpatul A. nu a respectat semnificaţia indicatorului rutier „Stop” şi nu a acordat prioritate de trecere autoturismului condus în mod regulamentar de persoana vătămată B., intrând în coliziune cu acesta.

În urma impactului, autoturismul condus de apelantul-inculpat a fost proiectat într-un tramvai, condus în mod regulamentar de martora D., iar autoturismul în care se aflau persoanele vătămate B. şi C. a fost împins spre liniile de tramvai, s-a răsturnat pe o parte, după care a revenit pe roţi.

După producerea impactului, ambele victime au ieşit singure din habitaclul vehiculului, acuzând dureri la braţul drept; martorii prezenţi la faţa locului au sesizat telefonic organele de poliţie, însă, înainte de sosirea acestora, inculpatul A. a mutat autoturismul din locul în care se oprise iniţial în urma impactului şi a părăsit locul accidentului, fiind depistat ulterior, la scurt timp, în faţa locuinţei sale, aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit cu acea ocazie.

Organele de poliţie sosite la locul producerii accidentului rutier le-au identificat pe persoanele vătămate B. şi C., cărora li se acordau îngrijiri medicale de către personalul medical de la Serviciul de Ambulanţă Iaşi, victimele fiind transportate, în aceeaşi zi, la spital.

În urma accidentului rutier, victimele B. şi C. au suferit leziuni corporale - excoriaţii - care au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, conform certificatelor medico-legale.

După identificarea sa de către organele de poliţie, în cursul aceleiaşi dimineţi, inculpatul A. a fost adus la sediul Poliţiei Municipiului Iaşi - Biroul Rutier, unde a refuzat să se supună atât testării cu aparatul alcooltest, cât şi recoltării de probe de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, refuzul inculpatului fiind consemnat atât în cuprinsul procesului-verbal din data de 29 iulie 2016, cât şi al ordonanţei întocmite, la aceeaşi dată, de către organele de poliţie.

a) Critica apelantului-inculpat, referitoare la absenţa unei cerinţe de tipicitate a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, este nefondată.

Sub aspectul particularităţilor faptice ale acuzaţiei, inculpatul A. a contestat un unic element de conţinut obiectiv al infracţiunii prevăzute în art. 196 C. pen., şi anume aflarea sa sub influenţa băuturilor alcoolice, susţinând, în esenţă, că în lipsa unei examinări clinice, realizată de un cadru medical autorizat, în acord cu prevederile Ordinului nr. 1512/2013 al Ministerului Sănătăţii, probatoriul testimonial sau cu înscrisuri existent în cauză nu are aptitudinea de a demonstra, dincolo de orice îndoială, aflarea apelantului în starea psihofizică analizată.

Poziţia inculpatului reflectă, aşadar, opinia că, în ipoteza faptelor de vătămare corporală din culpă în varianta tip, aflarea conducătorului auto sub influenţa băuturilor alcoolice poate fi demonstrată printr-un unic mijloc de probă, şi anume formularul denumit „examen clinic”, prevăzut în anexa 6 la Ordinul nr. 1512/2013.

O atare susţinere este vădit lipsită de suport.

Dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. pen. consacră, ca regulă generală, principiul liberei aprecieri a probelor, principiu în virtutea căruia probele administrate în procesul penal nu au o valoare dinainte stabilită, ci ele sunt supuse liberei aprecieri a organului judiciar care, în urma evaluării tuturor mijloacelor de probă legal administrate într-o cauză, le poate valorifica pe oricare dintre acestea, în vederea aflării adevărului.

În situaţia particulară a conducătorilor de autovehicule aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, regula generală anterior enunţată este pe deplin valabilă, sub rezerva luării în considerare a particularităţilor tipului de conduită ilicită analizat, care, implicând o componentă de ordin medical - valoarea îmbibaţiei alcoolice în sânge la momentul critic - poate fi demonstrată, de regulă, prin administrarea unei probe cu acelaşi caracter ştiinţific, respectiv buletinul de analiză toxicologică, prin care se determină îmbibaţia alcoolică.

Aceasta nu înseamnă, însă, că buletinul în discuţie constituie şi unicul sau principalul mijloc de probă pentru a se demonstra că autorul faptei ilicite se afla, la data critică, sub influenţa alcoolului. O atare influenţă are nu numai o componentă medicală, ci şi o expresie faptică, materializată în atitudinea, comportamentul şi aspectul fizic al suspectului, integral reflectate în realitatea obiectivă, observabile şi perceptibile cu ajutorul simţurilor umane.

Reprezentând o împrejurare de fapt, aflarea inculpatului sub influenţa băuturilor alcoolice poate fi dovedită, aşadar, cu orice mijloc de probă legal administrat, indiferent dacă este vorba de declaraţiile unor persoane - martori sau persoane vătămate - sau de constatările nemijlocite ale organelor judiciare, consemnate în cuprinsul proceselor-verbale întocmite în conformitate cu dispoziţiile art. 198 alin. (2) C. proc. pen.

În cauza de faţă, aflarea apelantului-inculpat A. sub influenţa băuturilor alcoolice la data critică a fost confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de elementele faptice reliefate prin declaraţiile concordante ale martorilor D. şi E. şi ale persoanelor vătămate, precum şi prin constatările directe ale procurorului, consemnate în cuprinsul procesului-verbal din data de 29 iulie 2016.

În cursul judecăţii, ambele persoane vătămate au confirmat relatările anterioare, privind starea de ebrietate în care se afla inculpatul la data accidentului, invocând ca argumente faptice, în acest sens, mersul său clătinat, pe care ambele l-au observat. La rândul lor, cei doi martori menţionaţi au confirmat perceperea halenei alcoolice la momentul la care au relaţionat cu inculpatul în incita sediului de poliţie, E. evidenţiind, de asemenea, starea de nervozitate a inculpatului, care „era recalcitrant, transpirat şi mirosea a alcool.”

Ansamblul acestor mijloace de probă, evaluate coroborat, confirmă existenţa, la data critică, a unor manifestări fizice (halena alcoolică, sudoraţie) şi comportamentale (stare de agitaţie, atitudine recalcitrantă) consecutive ingerării de băuturi alcoolice, concretizându-se în dovezi certe ale aflării apelantului-inculpat sub influenţa băuturilor alcoolice şi, implicit, ale realizării acestei cerinţe de tipicitate obiectivă a faptei incriminate în art. 196 C. pen.

Susţinerea apelantului privind „obligativitatea” realizării examinării clinice de către personal medical autorizat, în vederea probării existenţei unei afectări a conduitei sale ca efect al consumului de băuturi alcoolice, este neîntemeiată.

Prin ipoteză, Ordinul nr. 1512/2013 instituie „norme metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul mostrelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor psihoactive în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier” pentru situaţia în care persoana examinată îşi manifestă consimţământul la conducerea sa la unitatea sanitară şi la examinarea fizică, concluzie ce se desprinde cu evidenţă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 17 alin. (2)-(4) din actul normativ menţionat. Cerinţa existenţei consimţământului persoanei anterior oricărei examinări clinice a acesteia rezultă, de altfel, şi din dispoziţiile art. 190 alin. (8) C. proc. pen.

În ipoteza distinctă în care conducătorul auto refuză prezentarea la unitatea sanitară în vederea recoltării de mostre biologice, prevederile ordinului anterior evocat devin inaplicabile, concluzie desprinsă din dispoziţiile art. 17 alin. (2) şi (3) din ordin; în acest caz, refuzul persoanei în discuţie dă naştere, în schimb, obligaţiei organelor judiciare de a constata indiciile de săvârşire a faptei prevăzute în art. 337 C. pen.

Din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, însă, parţial eronată încadrarea juridică dată faptei de vătămare corporală din culpă.

În acest sens, reţine că vătămarea corporală a două persoane, concretizată în producerea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare, în cazul ambelor victime, un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, realizează conţinutul tipic, obiectiv şi subiectiv, al infracţiunii complexe de vătămare corporală din culpă, în varianta agravată prevăzută în art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen.

Contrar celor statuate prin sentinţa apelată, varianta agravată prevăzută în alin. (3) al art. 196 C. pen. nu se raportează la forma tip a infracţiunii, reglementată în cuprinsul alin. (1) al normei de incriminare.

În acest sens, alin. (3) al art. 196 C. pen. limitează în mod expres sfera sa de aplicare la situaţiile în care „(...) fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.” Or, fapta prevăzută la alin. (2) al art. 196 C. pen. implică producerea din culpă a unor vătămări corporale de gravitatea celor prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., în opoziţie cu varianta de bază a vătămării corporale din culpă, care este incidentă atunci când se produc urmări mai uşoare, echivalente unor loviri sau alte violenţe de tipul celor prevăzute în art. 193 alin. (2) C. pen.

Rezultă, aşadar, cu evidenţă, că varianta agravată prevăzută în art. 196 alin. (3) C. pen. este inaplicabilă în cazurile în care fapta comisă îmbracă exclusiv forma tipică a vătămării corporale din culpă, prevăzută în alin. (1) al normei de incriminare.

Varianta de incriminare astfel configurată corespunde opţiunii legiuitorului de a menţine, în sfera de aplicare a legii penale în vigoare, numai fapte culpabile de lovire sau alte violenţe de o anumită gravitate, concretizată în incidenţa uneia dintre cele trei situaţii prevăzute, limitativ şi alternativ, de dispoziţiile art. 196 alin. (1) C. pen., respectiv, aflarea autorului sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau comiterea faptei în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.

În contextul acestor argumente teoretice, notând că leziunile produse celor două persoane vătămate au necesitat, în speţă, 1-2 zile de îngrijiri medicale, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va schimba încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală din culpă, reţinută în sarcina inculpatului A., din infracţiunea prevăzută în art. 196 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen.

În baza acestui text de lege, îl va condamna pe apelantul-inculpat la o pedeapsă orientată spre limita minimă specială, dar cu o durată uşor superioară acesteia, respectiv, pedeapsa de 6 luni închisoare.

b) Critica apelantului-inculpat, referitoare la infracţiunea de părăsire a locului accidentului, este nefondată.

Inculpatul A. a invocat, sub acest aspect, incidenţa impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., concretizat în absenţa elementului intenţional.

Poziţia apărării se circumscrie, în esenţă, susţinerii că, în contextul caracterului minor al leziunilor suferite de cele două persoane vătămate şi al reacţiei acestora din urmă imediat subsecvent impactului, inculpatul nu a avut posibilitatea să prevadă faptul că victimele au suferit leziuni corporale în urma accidentului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, similar instanţei de fond, că dinamica şi urmările imediate ale accidentului rutier - în care au fost implicate două autovehicule şi un tramvai -, forţa impactului, reliefată de avariile importante şi, mai ales, vizibile suferite de cele două autoturisme, reacţiile imediate ale celor două victime ale accidentului - care, deşi au părăsit fără ajutor habitaclul vehiculului şi nu prezentau leziuni traumatice vizibile, acuzau, ambele, dureri fizice în zona braţului drept - reprezintă împrejurări de fapt certe, pe baza cărora inculpatul A. a prevăzut atât posibilitatea ca, în urma accidentului, să fi rezultat victime, cât şi starea de pericol generată de părăsirea locului impactului anterior sosirii organelor de poliţie.

Plecarea inculpatului de la locul evenimentului rutier s-a grefat pe o atitudine psihică specifică intenţiei directe, în condiţiile în care inculpatul a manifestat dezinteres total faţă de starea fizică a victimelor, urmărind, în schimb, să se sustragă unei eventuale verificări a propriei stări psihofizice şi, implicit, consecinţelor depistării sale sub influenţa băuturilor alcoolice.

Declaraţiile celor două persoane vătămate, coroborate cu declaraţiile martorilor sunt elocvente sub aspectul grabei ce a caracterizat plecarea inculpatului de la locul impactului şi absenţei oricărei manifestări a unui minim interes faţă de efectele accidentului asupra victimelor.

În acest context, susţinerea apelantului A., în sensul că nu a prevăzut posibilitatea ca persoanele vătămate să fi suferit leziuni traumatice şi nici starea de pericol pe care ar genera-o pentru valoarea protejată de lege plecarea sa de la locul accidentului, anterior sosirii organelor de poliţie, este lipsită de orice suport probator.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, invocând, pe de o parte, imposibilitatea efectivă de a prevedea că există eventuale vătămări ale persoanelor implicate în accident şi, pe de altă parte, lipsa intenţiei, apelantul-inculpat pare a nu efectua distincţia necesară între impedimentul la exercitarea acţiunii penale grefat pe existenţa unei eventuale culpe (art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a C. proc. pen.) şi cel incident atunci când există o cauză justificativă (art. 16 alin. 1 lit. d C. proc. pen.).

Pentru justa soluţionare a apelului, constatându-se contradicţia aparentă între apărările propriu-zise ale apelantului (circumscrise, în fapt, tezei incidenţei unei cauze justificative) şi temeiul de drept invocat în susţinerea solicitării de achitare, se impune sublinierea elementelor care diferenţiază cele două ipoteze.

Pe de o parte, lipsa de tipicitate subiectivă a unei infracţiuni - circumscrisă dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. - este incidentă atunci când fapta comisă realizează toate cerinţele de ordin obiectiv, însă, în privinţa aspectului psiho-volitiv, lipseşte forma de vinovăţie cerută de lege (de exemplu, lipseşte scopul care califică intenţia - atunci când legea impune o intenţie calificată sau lipseşte intenţia - atunci când legea nu incriminează faptele comise din culpă).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prezentat, în cele ce preced, argumentele care au fundamentat concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, fiind exclusă varianta culpei grefată pe oricare dintre variantele sale normative prevăzute în art. 16 alin. (4) C. pen., astfel că nu se impune reluarea lor.

Pe de altă parte, similar oricărei cauze justificative generale, a cărei incidenţă este condiţionată, inter alia, de constatarea prealabilă a săvârşirii unei fapte care corespunde tiparului legal sub aspectul tuturor elementelor obiective prevăzute de norma de incriminare, cauza justificativă specială prevăzută în art. 338 alin. (3) lit. a) C. pen. este şi ea condiţionată de constatarea certă a urmărilor accidentului rutier produs, concretizate, în ipoteza supusă evaluării, în producerea exclusivă a unor pagube materiale, nu şi a unor vătămări ale integrităţii fizice sau sănătăţii unor persoane.

Altfel spus, incidenţa cauzei justificative presupune întotdeauna, în prealabil, demonstrarea, pe baze probatorii, a împrejurării că accidentul rutier a produs numai pagube materiale, aplicarea sa fiind exclusă, în schimb, atunci când este demonstrat că evenimentul rutier a produs şi victime care au suferit leziuni traumatice, chiar dacă minore.

În ipoteza în care conduita incriminată în art. 338 C. pen., respectiv părăsirea locului accidentului din care au rezultat victime, nu este precedată de cunoaşterea urmărilor faptei, consecinţele pentru autor sunt diferite în funcţie de cauza necunoaşterii rezultatului/urmării produse.

Astfel, atunci când reprezentarea greşită a consecinţelor accidentului rutier şi, implicit, a caracterului justificat sau nu al părăsirii locului accidentului au fost urmarea exclusivă a grabei sau dezinteresului conducătorului auto în clarificarea situaţiei efective a potenţialelor victime, fapta sa de a părăsi locul accidentului constituie infracţiunea prevăzută în art. 338 C. pen., comisă, după caz, cu intenţie directă sau indirectă, după cum autorul acesteia a urmărit sau nu starea de pericol pentru valoarea ocrotită de lege.

În cazul în care necunoaşterea urmărilor accidentului rutier asupra sănătăţii victimelor este urmarea reprezentării eronate sau necunoaşterii acestor urmări, în pofida diligenţelor manifestate efectiv de autor pentru clarificarea lor, devine incidentă cauza de neimputabilitate prevăzută în art. 30 C. pen. Este însă exclusă incidenţa acestei cauze atunci când necunoaşterea împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei - existenţa victimelor - este urmarea exclusivă a dezinteresului, neglijenţei sau superficialităţii manifestate de autor, eventuala valorificare a ipotezei contrare echivalând cu a admite că autorul faptei ilicite s-ar putea apăra invocând propria culpă, ceea ce este inadmisibil.

Rezultă, prin urmare, că incidenţa cauzei justificative speciale, dar şi a cauzei de neimputabilitate analizate reclamă exigenţe cu caracter obiectiv, relative la urmările faptei sau, după caz, la conduita autorului, ce nu sunt îndeplinite în speţă.

c) Critica apelantului-inculpat, referitoare la infracţiunea de refuz de recoltare a probelor biologice, este nefondată.

Inculpatul A. a invocat, sub acest aspect, incidenţa impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., respectiv fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că poziţia sa de refuz s-a manifestat în legătură cu eventuala recoltare de probe biologice în sediul poliţiei, nicidecum în legătură cu deplasarea sa la o unitate medicală autorizată, pentru prelevarea de mostre de sânge.

Susţinerile apelantului-inculpat sunt neechivoc infirmate de probatoriul administrat în cauză.

Procesul-verbal din data de 29 iulie 2016, coroborat cu menţiunile olografe efectuate de inculpat pe ordonanţa emisă la aceeaşi dată, atestă că inculpatul A. a refuzat, în mod expres, recoltarea de probe biologice, împrejurare confirmată, de altfel, şi de susţinerile martorului E.

În condiţiile în care, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. 1512/2013, „recoltarea mostrelor biologice de la persoanele implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, în vederea determinării alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor psihoactive, din dispoziţia organelor abilitate, se poate face în cadrul oricărei unităţi de asistenţă medicală autorizate sau în instituţii medico-legale de către personalul medical care are aviz valabil de liberă practică”, rezultă cu evidenţă că procedura de recoltare nu se efectuează la sediul poliţiei, ci numai în cadrul instituţiilor medicale, unde autorul accidentului nu poate fi, însă, condus împotriva voinţei sale.

În acest ultim sens, sunt relevante şi prevederile art. 17 alin. (2) şi (3) din Ordinul nr. 1512/2013, statuând explicit că „refuzul persoanei implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier de a accepta recoltarea mostrelor biologice sau prezentarea la sediul unităţii de asistenţă medicală autorizată ori al instituţiei medico-legale, în vederea recoltării mostrelor biologice, se pedepseşte conform legii, în condiţiile Codului de procedură penală (alin. 2). Confirmarea refuzului persoanei implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier de a accepta deplasarea la sediul unităţii de asistenţă medicală autorizate sau al instituţiei medico-legale în vederea recoltării mostrelor biologice se face de către poliţistul rutier prin întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii” (alin. 3).

Prin urmare, refuzul apelantului-inculpat de a se supune recoltării de mostre de sânge a avut, implicit, semnificaţia refuzului de a parcurge întreaga procedură pe care o presupune o atare operaţiune, apărările sale sub acest aspect fiind vădit neîntemeiate. Atitudinea inculpatului, constatată şi consemnată în procesul-verbal întocmit de organele de poliţie, realizează toate cerinţele de tipicitate subiectivă şi obiectivă ale infracţiunii prevăzute în art. 337 C. pen.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul declarat de apelantul-inculpat A. împotriva sentinţei nr. 93 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a desfiinţat, în parte, hotărârea apelată şi, rejudecând, în principal:

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele principale componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

A descontopit pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie, aplicate inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală din culpă reţinută în sarcina inculpatului A., din infracţiunea prevăzută în art. 196 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen.

În baza art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 38 C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa astfel stabilită cu pedepsele de 1 an închisoare şi 2 ani închisoare aplicate prin sentinţă, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 337 şi art. 338 alin. (1) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 6 luni închisoare (1/3 din 6 luni + 1 an), în final executând 2 ani şi 6 luni închisoare.

A înlăturat pedepsele complementare şi accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., aplicate inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 337 şi art. 338 alin. (1) C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a contopit pedepsele complementare aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea dreptului prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., vizând dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere, pentru o durată de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a contopit pedepsele accesorii aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute, în caz de revocare a suspendării executării pedepsei închisorii, pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea dreptului prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., vizând dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, calculat conform art. 92 C. pen., termen pe durata căruia inculpatul va executa toate măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite prin sentinţa penală.